vineri, 27 decembrie 2019

Ce am văzut în 2019 și a rămas cu mine

De obicei, pe vremea asta, cei care scriam aici alcătuiam un top al anului ce-a trecut. Dar cum ne-am luat cam luat fiecare cu alte treburi, rămânem pe blog doar cu ce a văzut Felix în 2019 și a rămas cu el (nu toate sunt de anul ăsta).  












































lista lui Felix aka Waka_X (Makunouchi Bento)

luni, 21 octombrie 2019

Astra 2019 (corespondență)


Amicul nostru Răzvan Băloi, prezent și el la Astra, a scris despre ce a văzut în două zile de festival.

Ziua 1 
Podul Narcomanilor(“Laila at the Bridge"). Statistica spune că Afganistanul asigură peste 90% din producția mondială de opium și are cei mai mulți dependenți. Împotriva flagelului luptă prea puțini oameni, unul dintre ei fiind Laila Haidari. Fără prea mult sprijin din partea guvernului sau al donatorilor privați, ea reușește totuși să culeagă de sub “podul drogaților” din Kabul sute de dependenți și încearcă să-i salveze în două “centre” de dezintoxicare și caritate. Dar oare câți reușesc să nu se mai întoarcă sub pod?
Grup Canal 77 evocă povestea celor cinci tineri care în 1977, anul cutremurului și al grevei minerilor din Valea Jiului, se hotărăsc să se opună regimului ceaușist. Inspirați și mentorați ulterior de Paul Goma (“România e ocupată de români’), cei cinci semnează un manifest politic difuzat în presa internațională prin care cer respectarea drepturilor omului și atrag în sfârșit atenția comunității internaționale. Bătuți și torturați, condamnați la muncă silnică la Canal, cei cinci recurg la orice mijloace pentru a-și păstra demnitatea: evadare, greva foamei, neacceptarea niciunui compromis, totul pentru a-și dobândi libertatea. Patru dintre ei plătesc cu morți premature și suspecte, iar cel de-al cincilea, protagonistul Radu Negrescu-Suțu, cu amintirile dureroase trăite departe de țară. Film de predat în școală pentru a nu se trece sub tăcere curajul acestor oameni.



Hey! Bro e un doc rusesc teribilist. Urmărindu-i firul vulcanic, am avut impresia că regizorul i-a plătit pe cei doi puști să-și facă de cap. Par provocați în permanență să-și depășească limitele: beau mult, fac scandal, agață fete și se distrează de parcă ar fi sfărșitul lumii (care poate chiar a avut loc deja, așa cum remarcă un personaj). Hey! Bro te face să vrei să dansezi pe străzi și să uiți un pic de rigorile morale ale societății în care trăim.
Immortal de Ksenia Okphapkina a câștigat competiția internațională.
Întocmai ca o specie de meduză care după ce îmbătrânește, devine din nou tânără și tot așa la nesfârșit, societatea rusească dintr-un orășel din Murmansk, la granița cu Norvegia, prin urmașii celor deportați acolo după instalarea bolșevismului își continua viața conform propagandei de stat. Un film bine lucrat și structurat, dezvăluie cum tinerii devin adepții unei ideologii militariste mai mult decât periculoasă. Și tot așa!



Ziua 2 
Fata de aur
Probabil vă amintiți nedreptatea care i s-a făcut Andreei Răducan la Olimpiada de la Sidney, atunci când de la un banal Nurofen i s-au retras titlul și medalia olimpică. Relația cu tatăl ei, relațiile nepotrivite dintre antrenori (printre ei, celebrii Octavian Belu și Mariana Bitang) și sportivele pe care le antrenau, relația cu Simona Amânar (căreia i-a revenit apoi medalia de aur), precum și lupta protagonistei pentru a-și redobândi medalia (cu sprijinul lui Ion Țiriac și a Nadiei Comăneci) sunt subiecte emoționante care ar merita o dezbatere mai pe larg.
Un copil și numai unul (One child nation) dezvăluie cu amănunte viscerale politica statului chinez de a controla natalitatea timp de 35 de ani. Sunt drame de familie încă nerezolvate și subiecte tabu pentru multe dintre acestea, iar încercările de a săpa în acest “gunoi” al istoriei recente de către două dintre protagonistele filmului, par insuficiente pentru a acoperi zecile de mii de cazuri de copii abandonați, omorâți sau răpiți pentru a fi dați spre adopție internațională. Politica actuală a Chinei, “2 copii sunt suficiențí” pare să nu repare mai deloc istoria, ci doar să devină un nou izvor de discuții și investigații în anii următori.
(corespondență de Răzvan Băloi)


luni, 10 iunie 2019

6, Cineva!


Știu ce vei face vara asta! Abominabilul atelier de film "Ceau, Cineva!" is back with a vengeance! 

În 2019 vom fi cu sufletele la gură pentru un curs-fulger de ACTORIE DE FILM. O atroce echipă de îndrumători, din care vor face parte atât invitați ai festivalului, cât și artiști timișoreni, vor purta 6 dintre cei mai interesați și mai interesanți candidați "Ceau, Cineva!" prin labirinturile jocului pentru camera video.
Condiția este să te poți face disponibil câteva ore pe zi în săptămâna 15-21 IULIE. Ne scrii pe weneedvalues@gmail.com un mesaj creepy, o amenințare, o avertizare etc. (sau, și mai simplu, atașezi o înregistrare audio cu vocea ta sinistră) și te pregătești să auzi "Motor... acțiune!".

Ca de obicei, ne propunem ca până la finalul gottlobsăsesc al festivalului să avem un scurt și cumplit material video cu prestații mostruoase ale cursanților de la această ediție.

Ai grijă!

(mastermind: actorul Laurențiu Bănescu)

ps. cum a fost primul atelier, aici

imagine: Amandine Bănescu






joi, 6 iunie 2019

TIFF la majorat (corespondență)

Cum ne-am obișnuit în ultimii ani, primim o relatare pe zile de la Răzvan Băloi, împătimit incurabil al festivalului de la Cluj.




În prima zi de Tiff – vineri, 31 mai, două filme asiatice m-au captivat. “The Third Wife” (2018) te transportă în lumea feerică din Vietnamul rural al secolului XIX, când să fii a treia nevastă nu e ceva neobișnuit. Însă pentru a avea șansa să devii matroana casei trebuia să ai băieți, iar lupta surdă și intrigile din sânul familiei sunt prezentate ca ceva banal, condimentate cu scene dure, realiste.

“The Spy Gone North”(2018) prezintă celebrul caz al spionului sud-corean "Black Venus", care sub pretextul filmării unor reclame se infiltrează în miezul partidului comunist nord-corean și devine o piesă în jocul politic dintre cele două țări.

Iată ingredientele celei de-a doua zilesâmbătă, 1 iunie:

-politica de epurare etnică dusă de Danemarca și după terminarea războiului (The Purity of Vengeance
 -campionatul mondial de fotbal Italia 90 pe fundalul acțiunii din Roma (Notti Magiche)

 -un ceremonial de prindere a crucii de Bobotează în Macedonia ortodoxă,
-      -o scenă de crimă comisă în urmă cu 12 ani, demnă de Tales from the Crypt”,
-       
       -atmosfera fascinantă din jurul regizorilor cult italieni din anii ’60 și 70,
-      
       -exaltare religioasă în “God Exists, Her Name Is Petrunija”(2019)





Duminică, 2 iunie

Documentarul “Casa cu lacăt(al arădencei Diana Gavra) pleacă de la legenda orașelor aflate sub stăpânire austriacă, care aveau o casă a calfelor, unde la finalul stagiului băteau un cui în “copacul breslelor” din curte, spre a închide răul înauntru (se pare că de acolo provine și expresia “să bați în lemn”). În povestea noastră, lacătul reprezintă doar un simbol. Odată copacul furat, acesta nu mai închide nimic, la fel ca sistemul judiciar în societatea românească. Filmul este despre corupția seculară, subiect dezbătut după film de politologi, istorici și juriști și pornește de la un caz recent de fraudare a examenului de Bacalaureat.

Am rămas în zona corupției la “Jumpman” (2018)filmul lui Ivan I. Tverdovskiy  (Zoology 2016), care demască o operațiune de înșelătorie la nivel de stat (inter-instituțional.
Franțuzescul “Un amour impossible” (2018) e un film -oricât de clișeu ar suna - de “trăit”. La început, cu o senzație de “jenă”, apoi cu “tristețe” pentru că iubirea pare “imposibilă” și în final, cu “repulsie”, când imposibilul devine posibil.

“The Bra”(2018) e doar o cenușăreasă modernă, care, invocând povestea pantofului (în cazul de față a sutienului) și neavând nevoie de nicio replică, dezvăluie lumea nevăzută a Azerbaijanului, cea săracă și dispusă la compromisuri, o „favelă” ulterior demolată de guvern. Astfel că filmul rămâne o mărturie peste timp a unui cartier din Baku, ridicat de-a lungul unei linii de tren și cu șanse de a fi îngropat în moloz și uitare, dacă n-ar fi fost intervenția regizorului Veit Helmer (Baikonur -2011, Absurdistan – 2008). Fapt divers: în film și pe scenă o regăsim pe Maia Morgenstern.
Am încheiat în Piața Unirii, cu noul și splendidul Almodovar, “Durere și glorie (2018) cu Banderas și Cruz. Filmul e de fapt chiar despre Almodovar: tinerețea din teatru sau din trupa punk, chiar și personajele fiind distribuite în același roluri ca în urmă cu 30 de ani.

Luni, 03 iunie


Am început și încheiat ziua în aceeași zonă geografică: America de Sud. “Rojo” al argentinianului Benjamín Naishtat e o drama hipnotică, aproape “noir” despre cum trecutul te poate ajunge din urmă, oricât de îndepărtat ar fi. Și dacă vorbim de Argentina anilor 70, atunci musai vorbim și de naziști deghizați în oameni cumsecade.

Anul acesta la TIFF e focus China, iar filmul Baby” e reprezentativ - descrie sistemul administrativ legat de legea adopției. Dar e și despre încăpățânarea de a merge până la capăt. O tânără vrea să salveze cu orice preț un copil cu malformații genetice.

Picanteria zilei mi-a servit-o Louis Garrel, regizorul-actor, fiul lui Philippe Garrel, din fostul “noul val francez” și partener al Laetitie Casta, pe care o distribuie într-unul dintre rolurile principale din filmul “A Faithful Man”. Cuplu în film, ca și în viața reală, Louis (Abel) și Laetitia (Marianne) trebuie să fac față unor provocări extreme pentru a supraviețui. Cu o tehnică narativă la persoana întâi, filmul e plăcut și cald. 

 Belmonte” (Uruguay), un pictor aflat în plină criză de 40 de ani, mereu în căutare de ceva inedit, nemulțumit de nimic, dar parcă fericit în nemulțumirea sa.



Marți, 04 iunie

La matineu, am văzut filmul albanez Bota”, numele unei foste colonii de deportați politic, care au avut curajul să înfrunte regimul comunist. Acum Bota e un loc pașnic, reprezentat de un beach-bar, unde se petrec toate evenimentele sociale ale locului. Însă, cum tot am învățat, de trecutul împovărat nu scapi cu una-cu două, mai ales când ești din “familie”.

Apropo, următorul film e tot despre o “Crimă în familie”, al turcului Burak Cevik, prezent în sală. În prima parte, pe fundalul unor imagini și muzică tensionante se narează radiografia unei crime petrecute în urmă cu 15 ani, iar în cea de-a doua parte, chiar vedem cuma început totul.

 System Crasher” al Norei Fingscheidt intră în psihologia unui caz de copil-problemă din Germania zilelor noastre. O fetiță de 9 ani cu probleme de comportament e plimbată între instituțiile statului pentru găsirea unei soluții de tratament potrivit vîrstei. Tensiunea crește gradual și în ciuda puștoaicei delicioase, te aștepți ca în orice clipă ceva nasol o să se întâmple.

Miercuri, 05 iunie

Azi m-am focusat pe competiție: danezul „Dronningen”, tradus la noi „Dama de cupă”, rusescul “Yumorist” și românescul “Monștri.” – toate despre decizii.
Primul e despre decizii de moment cu repercursiuni dramatice (ca de obicei în filmele nordice), al doilea e tot despre decizii în timpul Uniunii Sovietice, unde totul era despre Cosmos și votcă, cu un final de purgatoriu, iar al treilea este despre decizii asumate, care îi fac pe protagoniști niște “monștri”. (corespondență de Răzvan Băloi)


duminică, 6 ianuarie 2019

Cu ce am rămas din 2018: faza pe documentare


Felix și Adina au scris deja despre filmele de ficțiune cu care au rămas din anul trecut. Eu mi-am făcut temele mai mult în genul documentar, așa că luați de aici:




The Waldheim Walz (de Ruth Beckermann, Austria, 2018), un avertisment din trecut asupra ușurinței cu care liderii populiști pot activa ce e mai rău dintr-un popor. Un comentariu articulat despre complicitate colectivă, despre fake news înainte de "fake news" deci, per total, o lecție necesară pentru votanții de azi.

Love is Potatoes (Aliona van der Horst, 2017, Olanda) face dintr-o casă un personaj viu, martor al dramelor unei familii din Rusia sovietică. Un documentar care are de toate, de la animație, istorie, poezie și...dragoste (de pe vremea când era exprimată sub forma unei oale cu cartofi fierți).

The Distant Barking of Dogs (Simon Wilmont, 2018, Danemarca). Traumele adânci ale războiului din Ucraina vizibile pe chipul unor copii, protejați numai de dragostea infinită a bunicii.



Martorii lui Putin (Vitali Mansky, coproducție, 2018). Măcar pentru scena/ înscenarea întâlnirii lui Putin cu profesoara lui din liceu s-a meritat să stau la coada de intrare la Astra. Contractat să filmeze pentru campania electorală din 2000, Mansky a fost martor din rândul întâi (și, așa cum admite, un fel de complice) la mașinațiile instalării lui Putin. Bonus: imagini intime din cercul puterii și seara alegerilor văzută prin ochii lui Boris Elțîn.

American Animals (Bart Layrton, SUA, 2018) e o specie hibridă, o docu-ficțiune pe cât de agreabilă, pe atât de inconfortabilă în concluziile ei cu privire la responsabilitatea faptelor noastre.

Fotbal Infinit (2018, Corneliu Porumboiu) așa cum proiecțiile noastre au dovedit-o, nu e doar pentru fanii fotbalului și a lui Porumboiu.

Timebox (2018, Nora Agapi, România) intrigă și captivează nu atât prin povestea din prezent filmată de fiica protagonistului (carismaticul fotograf Ioan Agapi) cât de filmările sale de cameraman amator din comunism, colectate aproape obsesiv într-o arhivă uriașă ce cuprinde de la scene intime până la vizitele în Iași ale cuplului Ceaușescu.

Tot la documentare românești, două mențiuni onorabile: Procesul (de Ileana Bârsan și Claudiu Mitcu) și Dacii Liberi (de Monica Lăzurean-Gorgan și Andrei Gorgan).




Seria Dirty Money de pe Netflix dezvoltă tema arhetipului american al șarlatanului/ con-artist la nivel de corporație/ bancă/ sindicat/ stat, culminând cu escrocul suprem, Donald Trump: "Escrocul este un pion al vieții americane. El profită de încrederea oamenilor de a le realiza visurile, de a le acoperi nevoile, știind foarte bine că nu are nici abilitățile, nici intenția de a face asta". Trebuie văzută și noua miniserie a documentaristului Louis Theroux: Altered States.

Că veni vorba de seriale: am topit Ozark (sezonul doi e sub primul, dar încă delectabil), Wild Wild Country (o poveste care trebuie văzută pentru a fi crezută, despre religie, putere și alt con-artist celebru, îl găsiți în librării sub numele de Osho), The Handmade's Tale (un sezon doi care menține credibilă distopia teocratică din US of A alias Gideon).


Favoritul meu clar rămâne Better Call Saul, care în sezonul 4 desăvârșește transformarea lui Jimmy în Saul Goodman (în paralel cu "înrăirea" lui Mike, prea băgat în afacerile subterane ale lui Gus Fring pentru a mai ieși curat, în ciuda bunelor sale intenții). Replica din final al lui Saul - "It's all good, man" - echivalează în 'sturm und drang' cu mai cunoscuta lui Walt/Heisenberg: "I'm the one who knocks". Better Call Saul nu doar că ajunge acum din urmă timeline-ul din Breaking Bad ci și calitatea seriei originare. Toate piesele fac clic fain-frumos, odată cu revelația că "the con it's on us", așa cum simte și Kim Wexler (Rhea Seehorn, excelentă, ca de obicei).

La categoria "recuperări", m-a rupt The Night Of (2016), care te transformă în cele opt episoade în juratul unei teribile crimă. Până la final, vinovatul clar este sistemul judiciar american, descris cu o bogăție nemaivăzută de nunațe și detalii. Ajută și John Turturro, avocatul șleampăt atacat de psoriazis, într-un rol care îi arată nu doar geniul comic (pe care îl știam), ci și depozite enorme de empatie.


PS. În loc de final amintesc, fără nicio pretenție de top, câteva filme de ficțiune de care m-am bucurat în 2018: Dogman (mai ales pentru incredibilul Marcello Fonte), surprinzătorul Sorry to bother you, deliciosul The Ballad of Buster Scruggs al fraților Coen, Vinovatul (de Gustav Moller), pentru cum te ține pe marginea scaunului, cu economie totală de mijloace, First Man (neapărat de văzut la cinema, pentru muzica lui Justin Hurwitz, peisajele selenare și ochii revelației Claire Foy). Comic Sans (Nevio Marasovic, 2018) a fost o plăcere absolut vinovată și o reclamă de 60 de minute la insulele croate, favorit al publicului la Ceau, Cinema! ex-aequo cu favoritul meu din programul "cincinal", Falling (Marina Stepanska, Ucraina), care mi-a furnizat și una din lecțiile anului:

"Pentru a învăța să mergi pe bicicletă, trebuie mai întâi să accepți căzăturile.