luni, 30 decembrie 2013

'She does more without a voice than anyone I've ever heard'

Pe Ida Lupino am vazut-o intaia oara in noir-ul lui Raoul Walsh, High Sierra, facand pereche cu banditul de Humphrey Bogart intr-o ultima tentativa de scapare dupa un heist ratat. Desi Ida era tot o priveliste din cap pana-n picioare, cu gesturi si vorbe de femeie cinica trecuta prin viata, prezenta ei a fost cumva umbrita de interpretarea lui Bogart si astfel am scapat ocazia sa aprofundez cariera ei. Recent insa am redescoperit-o intr-un alt noir, putin mai atipic, regizat de romano-americanul Jean Negulesco in 1948. In Road House, un triunghi amoros cu umbre sumbre si replici-croseu, Ida Lupino da viata opusului unei "femei fatale" (adica nu-si foloseste farmecul pentru a tese intrigi si nici nu e o demoazela la ananghie), aparand ca o solista de cabaret dura, cinica si epuizata inainte de vreme, care-si reface viata intr-o crasma rurala. Fatalismul titpic genului insa o gaseste si acolo facand din ea subiect de cearta intre proprietarul barului, un pusti imatur si posesiv (Richard Widmark) si managerul sau (Cornel Wilde).

Fara a intra in alte detalii merita remarcata scena din 'opening night'. Lipsita de o muzicalitatea extraordinara,  ba chiar sugrumata de whiskey si fum de tigara, vocea Idei dublata de comportament si mimica, exprima clar tot ce trebuie retinut despre personajul Lily: non-conformism, independenta, melancolie, plictiseala, deziluzie, incapatanare si un pic de optimism. Nu e nici o surpriza ca in cativa ani ea va deveni scenarist, producator, regizor si pionier al cinema-ului independent.



duminică, 29 decembrie 2013

Natură urbană cu oameni singuri: Oh Boy (2012) vs La grande bellezza (2013)

Berlin, ich liebe dich / Roma, ti amo

Ştiţi genul de filme pe care după ce le vezi îţi vine să îţi faci bagajele şi să te apuci de couchsurfing prin Europa? (Sau America latină, India etc.) Întâmplarea face că am văzut două filme din astea în ultimele câteva zile. Unul se petrece pe străzile Berlinului, iar altul în Roma (şi nu e regizat de Woody Allen :)). Ambele construiesc câte o mică declaraţie de amor pentru atmosfera fiecărui oraş. Dar nu la modul uşurel-haios al lui Midnight in Paris, de exemplu. Ci intrând cu camera în viaţa câte unui om care trăieşte pe viu – deşi detaşat, cu mintea adesea absentă – frumuseţea oraşului.


Oh Boy şi La grande bellezza folosesc amândouă câte un decor urban european pentru a schiţa o poveste despre singurătate, neadaptare şi un fel angst latent. În ambele evoluează câte un personaj care duce o viaţă pusă în mişcare de hedonism, e visător, boem şi vânător de plăceri pasagere, dar cu toate astea nu reuşeşte să îşi găsească locul. În ambele filme se simte izul amărui al depresiei şi al decăderii, şi o relaţie ambivalentă cu trecutul. Ambii regizori privesc oraşul cu ochii foarte larg deschişi, cu toate simţurile concentrate pentru a-i surprinde respiraţia.


Prin ochii lui Sorrentino, Roma apare ca genul de oraş care găzduieşte la fel de generos petreceri animate de cocaină, cât şi călugăriţe cu aură de sfinte. Genul de oraş în care o poţi întâlni într-o noapte pe stradă pe Fanny Ardant, păşind elegant pe tocuri pe o străduţă pavată, poate în drum spre o petrecere. Şi îi spui îmbătat de şansă doar „Bonsoir Mademoiselle Ardant” şi pleci mai departe.


Pe de altă parte, Berlinul văzut de Jan Ole Gerster e alb-negru şi uneori distant. Nu neapărat rece, însă. E un loc unde poţi să îţi trăieşti singurătatea şi melancolia, deşi aparent eşti înconjurat de o grămadă de oameni, lucruri şi evenimente care parcă vor să îşi forţeze intrarea în viaţa ta.


Deşi cei doi regizori vorbesc în registre evident diferite, între grandoarea şi spiritul flamboiant de videoclip din La Grande Bellezza, şi depresia discretă, întunecată, din Oh Boy există un numitor comun foarte clar. Iar acesta e fascinaţia pentru cele două oraşe. Cu toate contradicţiile, suişurile şi coborâşurile, crizele şi problemele lor.     

sâmbătă, 28 decembrie 2013

Crochiu în fum. Idei despre Wojciech Has

GUEST POST: CITITORII RECOMANDĂ (ALEX CUCU)

Alex Cucu este un tânăr cititor din Timişoara al blogului Marele Ecran. Şi un cinefil cu un simţ extraordinar al descoperirii celor mai îndrăzneţe filme din istoria cinematografiei. Dovadă stau titlurile menţionate în rândurile de mai jos. Un text despre unul din cei mai mari cineaşti polonezi, din păcate insuficient cunoscut: Wojciech Has. (Ionuţ Mareş)   

Faptele obişnuite sunt orânduite în timp, înşirate ca pe o sfoară. Acolo toate au antecedentele şi consecinţele lor, care se îmbulzesc şi se calcă pe călcâie, fără pauze şi fără goluri. Acest lucru are importanţă şi pentru naraţiunea noastră, al cărei suflet este continuitatea şi succesiunea.

Ce-i de făcut însă cu întâmplările care nu-şi au locul lor în timp, cu întâmplările care au venit târziu, când tot timpul fusese dăruit, împărţit, defalcat, iar ele au rămas în drum, neorânduite, suspendate în văzduh, fără cămin, pribege?


Să fie timpul neîncăpător, pentru toate întâmplările? E posibil ca toate locurile timpului să fi fost vândute? Îngrijoraţi, alergăm de-a lungul trenului cu întâmplări, pregătindu-ne de drum.


Pentru numele lui Dumnezeu, oare nu se face cumva specula cu biletele timpului… Domnule conductor! Păstraţi-vă calmul! Nu stârniţi panică inutilă, totul se rezolvă în linişte, în sfera noastră de activitate.
(Bruno Schulz)

Tonul dubitativ din textul de mai sus descrie în mod scriptural filmul Sanatoriul timpului, în regia lui Wojciech Has. Textul ce va urma va fi o emulaţie după fragmentul anterior, care iradiază de imagini.

Filmul se inspiră în mod fructuos din povestirile lui Bruno Schulz. Wojciech Has este un abil meşteşugar al artei filmice, iar Sanatoriul timpului ne-o arată cu prisosinţă.

La o primă ocheadă în puzderia de întâmplări a filmului, tânărul Joseph  soseşte la un hotel/spital numit Sanatoriu, aici fiind cazat/internat tatăl său. Ceea ce urmează alunecă din limitele linearităţii standard într-o linearitate labirintică.

Prima secvenţă a filmului ne înfăţisează o pasăre zburând pe un cer mâlos albăstrui. Muzica nondiegetică a lui Jerzy Maksymiuk - acorduri de orchestră grave, melancolice, reverberative - induce o stare de „realitate ireală”. Camera se îndepărtează lent de pasărea solitară, cadrul se lărgeşte, apar crengi dezolante pe fundal de iarnă, apoi zărim interiorul unui tren - camera pătrunde în tren printr-o transfocare inversă de la pasărea de pe cer în interiorul unui vagon.

Trenul ciudat, de parcă ar fi mers dintotdeauna, este scrutat atent de travelinguri minuţios concepute. Muzica se opreşte făcând loc zgomotului roţilor de tren. Camera se va concentra apoi pe figura lui Joseph, care doarme într-un fotoliu imens pentru un vagon de tren.

Sosirea controlorului este marcată printr-o mişcare bruscă a camerei. Controlorul, un ins orb cu ochi albicioşi şi cu un felinar agăţat la gât, îi cere lui Joseph biletul. Dintr-o dată, se pare că Joseph ajunge la destinaţie, trenul opreşte, pustietatea este deşertică. Joseph înaintează circumspect spre Sanatoriu, care se află într-o pădure.

Sanatoriul timpului
Mai toate secvenţele filmului sunt construite într-o manieră fluidă, neintruzivă. Imaginea filmului are o paletă largă de culori - mucede, pământii, azurii, argintii, violacee, verde crud, ocru, conabiu. Tonalitatea culorilor se schimbă uneori. De pildă, într-unul din „visele reale” ale lui Joseph, în care o întâlneşte pe Bianca, o iubire apusă, imaginea devine brusc limpede, eterală, în tonuri deschise de albastru şi verde.

Periplul prin care trece Joseph este practic de neexpus prin cuvinte. Vise, amintiri, reverii, dorinţe, frici, refulări, escamotări, toate sunt amestecate pentru a crea senzaţia de „veşnicie tristă”, lugubră. Ultima secvenţă a filmului ni-l izvodeşte pe Joseph marşând, înveşmântat aidoma controlorului orb, pe un câmp împăienjenit cu lumânări.

Stilul lui Wojciech Has este opulent, ramificat, dedalic, hirsut, dar în acelaşi timp temperat, molcom, meditativ, contemplativ.

Un alt opus al regizorului, The Saragossa Manuscript, îi pune de asemenea în lumină măiestria. Travelingurile, transfocările - fie liniştite, fie bruşte -, culorile şi poetica lor, mizanscena luxuriantă, ramificările spaţio-temporale sunt câteva amprente stilistice de remarcat.

The Saragossa Manuscript
Prestidigitator abil, Wojciech Has face ca timpul de vizionare (Sanatoriul are aproximativ două ore) să fie imersiv, cum rareori se poate întâmpla. Timpul „fluid înmărmurit” al povestirilor lui Bruno Schulz are vervă cinematografică în acest film.

În contratempo, The Saragossa Manuscript ar putea trimite subliminal la The Devil a lui Andrzej Zulawski şi, poate, la experimentul interesant L'hypothèse du tableau vole al lui Raul Ruiz. In tristitia hilaris, in hilaritate tristis


joi, 26 decembrie 2013

Sherlock: Many Happy Returns

Pentru a mai potoli nerabdarea fanilor serialului britanic BBC a dezvaluit un teaser mai lung, un mini-episod Sherlock, care sa-i pregateasca intrarea de pe 1 ianuarie. Many Happy Returns anticipeaza intoarcerea detectivului disparut in urma cu 2 ani prin enumerarea catorva aparitii stranii si rezolvari misterioase ale unor cazuri internationale.



PS: pentru a mai potoli setea de british drama, va recomandam sa folositi zilele libere pentru a descoperi o serie detectivistica la fel de interesanta, policier-ul Luther, cu Idris Elba in rolul unui inspector criminalist stralucit dar care are probleme in a-si controla impulsurile catre violenta si a respecta regulamentul. La fel ca duetul Sherlock vs Irene Adler, nici Luther nu scapa ocazia de a intra intr-o relatie dubioasa love-hate cu o psihopata criminala geniala. Mult mai psihologic, mai matur si mai sumbru decat seria inspirata din povestile lui Arthur Conan Doyle.

un montaj misto Sherlock/Luther



marți, 24 decembrie 2013

Alternative la filmele plicticoase de Craciun

Cine s-a saturat sa vada obositele si abuzatele filme clasice de Craciun ( la TV sau aiurea ), are alternative mai putin "ortodoxe" si nu prea "family friendly", sau pur si simplu ciudate. Daca nu ati reusit sa le gasiti singuri, m-am gandit sa ajut aici cu o mica lista-"mixed-bag" (sau "cand isi baga waka coada ..."). Le gasiti pe toate in sursele alternative ...


*
El dia de la Bestia 
 *(alt favorit al meu+Richie)
Silent Night, Deadly Night
Don't Open Till Christmas 
Le père Noël est une ordure
*(comedie-cult franceza, 
ne roaga un anonim sa o mentionam:)
Rare Exports: A Christmas Tale
*(favoritul lui Richie)
Santa Claus Conquers the Martians
*(aceasta e varianta originala,
nu ma pot abtine totusi sa recomand 
varianta "imbogatita" de mst3k/RiffTrax)
II
II
 

Craciun Animat

shiroiniji from masanobu hiraoka on Vimeo.

Snowflake from Eoin Duffy on Vimeo.

Tis the Season from Jens & Anna on Vimeo.

sâmbătă, 21 decembrie 2013

Hobiti si biti

DEZOLANT 

Adevarul despre industria de cinema actuala a fost mereu acolo, in fata (sau inapoia) ochilor nostri.  
Era bine camuflat in spatele efectelor, a pacalelilor tridimensionale si a protezelor CGI.
Ieri, la Timisoara, s-a revelat tuturor, timp de cateva minute.
Ieri, toti au putut vedea hainele cele noi ale imparatului.
Si imparatul era gol.
Doamnelor si domnilor, probabil ca nu sunteti pregatiti pentru acest adevar.
Ma astept sa il respingeti, sa protestati, sa nu il recunoasteti.
Stiu ce am vazut. 

In mod normal, The Hobbit. Desolation of Smaug tine 161 de minute. La Timisoara proiectia a tinut peste 170 de minute. Cu cateva minute inainte de final, filmul de la Cinema City s-a intrerupt brusc, din "defectiuni tehnice". A fost reluat 10 - 12 minute mai tarziu. 

In acele 10 minute, pe ecran a aparut ceva.

E ca si cum s-ar fi produs o fisura in Matrix si am vazut codurile. 
Am intrezarit cum arata vrajitorul Oz de dupa perdea.
Am vazut cum arata in realitate ceea ce ni se serveste la mall-ul de pixeli colorati care sfaraie pe ecran. 
Am vazut ce e in spatele imaginilor "perfecte".
De fapt, creierul nostru vede una si aceeasi imagine, indiferent de titlu.
Pe ecran, oameni buni, au aparut...PURICI. 
O specie noua, de PURICI DIGITALI.
Puricii digitali au napadit cinemaul.
Acum o stim. 



joi, 19 decembrie 2013

Marele Ecran prezintă: Cele mai bune filme ale anului


Nu este deloc uşor să faci topul sau lista celor mai bune filme ale anului. În primul rând, pentru că România este deficitară la capitolul distribuţie de film, este evident că nu poţi să te rezumi doar la cele apărute în cinema (nici chiar dacă locuieşti în Bucureşti). 

Noroc cu festivalurile, din ţară sau din străinătate (Marele Ecran a fost pentru a treia oară la rând reprezentat la Cannes, de această dată de Lucian). Tot un mare noroc sunt şi sursele alternative pe care le oferă internetul şi care ne ajută să fim (aproape) la zi cu o parte din cele mai tari noutăţi.
 
Pentru că 2013 e pe terminate şi pentru că vor urma câteva zile libere, noi, cei cinci redactori ai Marelui Ecran, ne-am hotărât să facem topul filmelor preferate văzute în acest an. Şi să lansăm, în acest fel, câteva recomandări pentru (mini)vacanţa ce vine. Suntem convinşi că fiecare din voi va găsi ceva care să-i placă sau măcar să-l surprindă. Vă invităm la reacţii şi la propriile recomandări.
 
Bineînţeles, nu ne-am putut opri doar la producţiile apărute în premieră în 2013 (cum spuneam, nu există o distribuţie de film ca în ţările occidentale), aşa că am recuperat mai multe filme şi din 2012, care au putut fi văzute abia în ultimele luni. Iar ce a mai rămas semnificativ din 2013 vom recupera cu siguranţă anul viitor.

Evident, nici unul din noi nu a văzut tot ce a contat cinematografic în acest an. Fiecare şi-a alcătuit propriul top, din zecile sau sutele de filme vizionate.

Filmele care s-au regăsit de cele mai multe ori pe listele personale au intrat în topul general al Marelui Ecran, statementul nostru de final de an - nouă cele mai bune lungmetraje de ficţiune străine, o menţiune specială, cel mai tulburător documentar şi cele mai reuşite două filme româneşti. Iar justificările, plăcerile şi revelaţiile personale sunt incluse în listele detaliate ale fiecăruia. Lectură şi vizionare plăcute! (Ionuţ Mareş)

Filmele străine de ficţiune ale anului:

No - Pablo Larrain


La grande bellezza - Paolo Sorrentino


Post Tenebras Lux - Carlos Reygadas


La vie d'Adele - Abdellatif Kechiche


The Broken Circle Breakdown - Felix Van Groeningen


L'inconnu du lac - Alain Guiraudie


Heli - Amat Escalante


Traffic Department - Wojciech Smarzowski


Oh Boy - Jan Ole Gerster


Menţiune specială:

Final Cut: Ladies and Gentlemen - Gyorgy Palfi


Documentarul anului:

The Act of Killing -  Joshua Oppenheimer



Filmul românesc al anului - ex aequo:

Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism - Corneliu Porumboiu


Poziţia copilului - Călin Peter Netzer


Topurile individuale:

Adina Baya (ad)

1.      La vie d’Adèle / Blue is the Warmest Color (2013, Abdel Kechiche)
De ce l-aş revedea? Pentru close-up-uri. Pentru cât de aproape priveşte camera lui Kechiche – cu empatie şi intuiţie, făcându-te părtaş direct la tot – povestea de dragostea a lui Adèle. Puţine alte filme vorbesc atât de clar, firesc şi tulburător despre cum te desfigurează emoţional prima dragoste.

2.      Post Tenebras Lux (2012, Carlos Reygadas)
Reygadas urmăreşte un cuplu care fuge de nebunia urbană pentru a-şi creşte copiii în Mexicul rural. Dar nu poate scăpa de temerile, anxietăţile, angst-ul urban. Filmul are câteva secvenţe care surprind absolut fabulos relaţia de teamă-atracţie pe care o avem cu natura.

3.      Laurence Anyways (2012, Xavier Dolan)
Dolan face un portret de aproape al traseului unui cuplu din momentul în care tipul se decide că, de fapt, e femeie pe dinăuntru. Nu e un story „convenţional” de descoperire a unei identităţi gay. Ci priveşte atent sutele de nuanţe de gri care se situează între cele două identităţi care rup în două viaţa lui Laurence. Şi mariajul. Ah, şi era să uit: Dolan povesteşte totul pe marginea unei adevărate orgii estetice. Absolut superb.

4.      No (2012, Pablo Larrain)
Cred că ăsta e un film foarte asortat cu era #unitisalvam şi cu cea a revoluţiilor de pe Facebook. E despre cum o mână de oameni creativi şi cu ceva experienţă în advertising schimbă mentalitatea politică a unei ţări. Partea surprinzătoare (şi tristă totodată) e că demască un regim politic opresiv cu aceleaşi unelte cu care se fac reclamele la Coca-Cola. Îţi dă de gândit treaba asta.

5.     Django Unchained (2012, Quentin Tarantino)
O viziunea asupra sclaviei din Statele Unite cum numai Tarantino ar fi în stare să producă. Cu un fel de Superman răzbunător în persoana lui Jamie Foxx şi cu un Christoph Waltz la fel de amuzanto-malefic cum îl ştim. Dar de data asta pentru o cauză bună.

6.      Poziţia copilului (2013, Călin Peter Netzer)
Filmul pătrunde atât de adânc în problemele care definesc România de azi, încât e mult mai mult decât o simplă poveste petrecută în jurul unui accident de maşină. E despre generaţia proaspăt îmbogăţită care calcă pe cadavre, despre corupţia libidinoasă din administraţia publică, şi mai ales despre relaţii filiale sufocante.

7.      Odessa (2013, Florin Iepan)
Un documentar absolut obligatoriu de văzut, care deconstruieşte imaginea mitică ataşată lui Antonescu de mulţi jurnalişti / formatori de opinie din ultimii ani şi vorbeşte despre masacrul de la Odessa.

8.      Betrayal / Izmena (2012, Kirill Srebrennikov)
Ăsta a fost filmul care m-a lăsat cu gura căscată la TIFF. Are un rol principal jucat demenţial de Franziska Petri, o actriţă ce are un gen de aer fragil-maladiv pe care l-am mai întâlnit doar la Sissy Spacek.

9.      Only God Forgives (2013, Nicolas Winding Refn)
Nu m-a dezamăgit noua colaborare dintre Refn şi Gosling. Cu profilele privite sub lumina neonului, cadrele lungi şi inserţiile violente, Refn îşi reconfirmă aici marca clară de autor. Iar personajul meu favorit rămâne cel al lui Kristin Scott Thomas, într-un rol complet atipic, dar absolut fascinant de mamă despotică, ce conduce o reţea de distribuţie de narcotice, plus taie şi spânzură cocoţată pe tocurile ei enorme.

10.  Silver Linings Playbook (2012, David O. Russell). Avem nevoie şi de filme uşurele din când în când, nu? Şi decât comediile tâmpiţele din seria Hangover, mai bine un scenariu scris isteţ, zeflemitor şi cu zvâc, deşi nescutit de un happy end cam puţin verosimil.

 
Lucian Mircu

Ordinea nu e chiar aleatorie:

Post Tenebras Lux (2012, Carlos Reygadas, revelatia anului)
Una din cele mai puternice scene introductive pe care le-am trait vreodata in fata unui ecran. N-am mai putut/vrut sa vad nimic timp de 2 saptamani, ceea ce mi se intampla doar dupa filmele mari. Care ma implinesc, ma coplesesc.

La grande bellezza (2013, Paolo Sorrentino)
Mare. Frumos.

Les salauds (2013, Clare Denis)
Una din surprizele faine de la Cannes. Am notat atunci: “Un mistery neo-noir nelinistitor. Mi-a amintit, poate din cauza muzicii, de Drive.”

L’inconnu du lac (2013, Alain Guiraudie)
"Jaws with cocks. Un fel de inot cu rechinii, insa fara cusca de protectie" (mai multe, aici)

No (2012, Pablo Larrain)
Explorează modul în care publicitatea se foloseşte de dorinţele şi visele noastre. Iti ramane in minte la fel ca un refren contagios (mai multe, aici).

A Touch of Sin (2013, Jia Zhangke)
“Daca tii oamenii in frau, le pui zabala in gura, ochelari de cal si le dai cu biciul in loc de mancare, daca ii tratezi ca pe niste bestii, intr-o zi vor incepe sa se comporte ca atare, iesind pe strazi cu pusca si tragand in oameni. Prinsi intr-un colt stramt, toti cei patru (anti)eroi explodeaza distructiv, sangeros. O forma pervertita de legitima aparare. E un portret nu foarte flatant, unul dezolant si, dupa toate aparentele, realist al Chinei actuale, in ciuda admirabilei sale ascensiuni economice. Acum intelegem si o parte din costurile umane ale ascensiunii.” (restul, aici)

Heli (2013, Amat Escalant)
"Un film onest si intens (ca o rana deschisa)"

The Broken Circle Breakdown (2012, Felix Van Groeningen)
Pentru ca niciunde gesturile nu au spus atat de multe lucruri despre doi oameni care canta un cantec.

Traffic Department (2013, Wojtek Smarzowski)
“Arata exact ce e coruptia. O pandemie care infecteaza tot: de la copiii care blatuiesc un meci de fotbal pentru maruntis si pana la cele mai inalti functionari ai Comisiei Europene, care fac autostrazi doar pe hartie si incaseaza comisioane grase.”

Si pentru ca facem top ten,  fortez un tie-break: The Master (P.T. Andersen, 2012; abia anul asta l-am vazut) si La vie d’Adele (2013, A. Kechiche).


Documentarul anului: The Act of Killing (2012, Joshua Oppenheimer)
“Ar trebui inclus în programa şcolară, arătat la copii şi pus în subiectele de la Bac”. Vedem ce se intampla cand statul e condus pe fata de gangsteri. Cum e si la noi, adica (mai multe, aici).

Filmele romanesti: Domestic, Cand se lasa seara peste Bucuresti sau Metabolism, Pozitia copilului (n-am vazut Cainele japonez si Rocker).

Descoperirile anului:

Serghei Loznitsa, cu In ceata (2012) si My Joy (2010)

David Mamet (ca regizor de film) si Canibalul Vegetarian (Branko Schmidt, 2012; mai multe, aici)

Serialul anului ramane Breaking Bad

Mentiune speciala ar merita: Final Cut: Hölgyeim és uraim (2012, Gyorgy Palfi), asupra caruia voi reveni

Si sa nu uitam "short-ul" anului (sortul lui Boris, naturlich) :)


 


 
Richie

Lista mea de 10 filme care au reusit sa ma (sur)prinda e urmatoarea:

La grande bellezza (2013, Paolo Sorrentino) - pentru prospetimea stilului regizoral si sarmul involuntar al lui Toni Servillo.

The Hunt (2012, Thomas Vinterberg) - vazut in 2013 dar ce experienta. aproape te face sa te gandesti de doua ori daca sa mai faci sau nu copii.

The Broken Circle Breakdown (2012, Felix van Groeningen) - nu credeam ca-mi place asa mult muzica country. impecabil jucat, intens, emotionant iar in unele clipe chiar sufocant. plus cele mai misto tatuaje vazute anul asta.

The Past (2013, Asghar Farhadi) - o alta 'despartire' decojita sistematic de iranian pana in punctul in care drama erupe cu bagajul ei obsinuit de strigate, lacrimi si regrete langa patul de moarte.

The Place Beyond The Pines (2012, Derek Cianfrance) - un update modern al retoricii 'pacatele tatalui atarna pe capul fiului'.

Upstream Color (2013, Shane Carruth) - un puzzle inteligent, intrigant si estetic impresionant care mi-a creat o inexplicabila stare de disconfort.

Stoker (2013, Park Chan-wook) - desi nu foarte original, filmul e un triumf elegant al formei asupra fondului iar Nicole Kidman si Matthew Goode isi arata clasa.

Pacific Rim (2013, Guillermo del Toro) - comercial si exagerat pana dincolo de ridicol dar nu mai putin distractiv. vizionat de 3 ori deja.

No (2012, Pablo Larrain) - povestea micului publicitar care a ingenunchiat un dictator cu un singur cuvant. restul e istorie.

Lore (2012, Cate Shortland) - maturizarea emotionala, politica si sexuala a unei fete naziste de 16 ani in noroaiele si dezastrul care a urmat dupa moartea lui Hitler.

Documentarul anului: The Act of Killing
Filmul romanesc al anului: Pozitia copilului
Comedia anului: The World's End
Serialul anului: Breaking Bad

Nu m-au convins: La vie d'Adele (interpretarea fetelor e fascinanta dar cam atat si in plus nu sunt convins ca sexul explicit a fost necesar povestii, desi l-am apreciat), Post Tenebras Lux (de acord, prologul e poezie dar restul mi-a ramas indiferent). N-am vazut Heli.



Felix Petrescu (waka_x)

Zece din filmele care mi-au placut in 2013 (nu au ordine, nu e un top, e doar o lista):

A Field in England (2013) - Ben Wheatley
E un film fabulos la nivel de calatorie irationala (mister), dar si la nivelul povestii rationale. E un film in care e bine sa te alaturi trupei de dezertori fara sa te impotrivesti si sa parcurgi cu ei calatoria onirica. Un film despre prietenie, curaj, sclavie, stapani si alte subiecte rar abordate, din nefericire, in cinematograful contemporan.

Kid (2012) - Fien Troch
Un film care te lasa fara cuvinte.

De Wederopstanding van een Klootzak (2013) - Guido van Driel
Un film delicat, magic, violent, plin de umor negru si umanitate. Un film taiat si prezentat curajos in format de banda desenata, cu cadre lungi si personale, aerisit si contemplativ, cu mici vignete-oglinda, poliritmic, o bijuterie de imagine si montaj.

La grande bellezza (2013) - Paolo Sorrentino
Acting fabulos până la ultimul figurant, coloană sonoră vibrantă şi aleasă cu bun gust, imagine şi cameră de "liga cea mai mare".

Cand se lasa seara peste Bucuresti sau Metabolism (2013) - Corneliu Porumboiu
Dupa ce stai si-l rumegi, pentru ca nu stiu daca e un film despre care poti sa vorbesti la cald, observi ca e atat de nou si de diferit. Porumboiu ia taurul de coarne din interiorul sistemului de facut filme romanesti si din interiorul metehnelor romanesti. Si nu se jeneaza sa-ti arate metehnele proprii. Sa si le recunoasca, sa si le ironizeze, fara grosolanii si fara sa fie grotesc. Pana la urma, oricum o iei, e o satira.

Ya tozhe khochu (2012) - Alexei Balabanov
Intre doua pahare de vodka si o gluma din peste uscat si sarat, Balabanov tranteste dileme cat se poate de rusesti: s-a redus/micsorat/simplificat notiunea de fericire, in ziua de azi, la simpla imitatie sociala, act cat se poate de darwinian si mecanic? putem sa calatorim impreuna si totusi sa nu avem ce sa ne spunem? sunt ezoterismul si religia solutii reale la crizele sufletesti? e fotogenica o actrita uratica si un pic grasuta care fuge goala prin zapada? (...) DE NERATAT. Dupa mine, cel mai bun film al lui Balabanov de pana acum.

Traffic Department (2013) - Wojciech Smarzowski
Filmat cu o gramada de camere diferite (mai ales camere de telefon celular), editat ultra-dinamic si modern, cu o poveste atat de credibila si familiara ca doare, jucat de o echipa de elita a actorilor polonezi de azi, filmul tine privitorul conectat, secunda de secunda. Nu se compara cu nicio drama politista americana sau britanica, e atat de bun incat mi-e teama (pentru privitor dar mai ales pentru producatori) ca acest film a ridicat stacheta genului undeva sus, pe dulap.

L'inconnu du lac (2013) - Alain Guiraudie
Un film nud si cinstit despre zona homosexuala, despre barbat privit gol, un film care nu judeca nimic ci doar nareaza. Mai mult decat un thriller pastoral, un film psihologic curajos si palpitant.

Oh Boy (2012) - Jan Ole Gerster
O comedie alb-negru absurda si pe alocuri woody-allen-esca, un debut regizoral impresionant. Un anti-erou care m-a tras cu gandul la After Hours-ul lui Scorsese, un alt film bizar si subapreciat.

Post Tenebras Lux (2012) - Carlos Reygadas
Dupa debutul magistral cu Japan si apoi Silent Light, mexicanul Carlos Reygadas distorsioneaza serios realitatea mea cu Post Tenebras Lux - un film lynchian, intunecat, amenintator si criptic. Un triumf al filmului "de autor", profund, plin-ochi de personalitatea artistului. Cadrele onirice sunt prezentate prin lentile caleidoscopice, doar centrul imaginii e in focus. Restul e difuz si distorsionat. Ca realitatea la care suntem supusi.


Filmul romanesc al anului: Cand se lasa seara peste Bucuresti sau Metabolism (2013) - Corneliu Porumboiu

Mentiune speciala ar merita: Final Cut: Hölgyeim és uraim (2012) - Gyorgy Palfi

Serial de animatie (care m-a inveselit tot anul :): Regular Show



Ionuţ Mareş

The Act of Killing (doc, 2012) – Joshua Oppenheimer
Filmul te poartă printr-o gamă largă de reacţii, trăiri şi sentimente. Umorul este de multe ori contrabalansat rapid, cât o tăietură de montaj, de reconstituirea unei crime sângeroase. Momentele de relax suprarealist sunt precedate sau urmate de cruditatea relatării cinice a unor atrocităţi. Impunitatea afişată ostentativ îşi găseşte pandantul într-o formă de remuşcare cu manifestări din cele mai neaşteptate.

Stories We Tell (doc, 2012) – Sarah Polley
Un film-revelaţie. Un documentar experiment, îndrăzneţ şi sincer, care, în pofida aspectului autobiografic asumat (dar ce film nu e, direct sau indirect, despre autorul său?), ne poate atinge pe fiecare din noi, la mai multe niveluri. Sarah Polley  testează nu doar limitele memoriei şi faţetele multiple ale realităţii (de la Kurosawa ştim, în cinema, că o întâmplare are tot atâtea semnificaţii pe câţi martori-naratori), dar şi perspicacitatea şi disponibilitatea spectatorilor de a se lăsa atraşi într-o naraţiune care se repoziţionează permanent.

La vie d’Adele (2013) – Abdellatif Kechiche
Premiat cu Palme d’Or la Cannes, La vie d’Adele este un film intens despre maturizarea sentimentală şi sexuală a unei adolescente, dar, mai ales, un portret  al feminităţii şi al iubirii, dublat de un elogiu al senzualităţii.

Inside Llewyn Davis (2013) – Joel şi Ehan Coen
Nimic spectaculos şi cu atât mai puţin melodramatic în această cronică a câtorva zile din viaţa unui artist obosit să-şi caute norocul. Fraţii Coen ne propun o viziune demitizată, însă deloc cinică, a ideii de gratuitate şi, în acelaşi timp, de măreţie a artei. De aici şi importanţa acordată melodiilor, cântate de actorii înşişi şi neîntrerupte prin tăieturi de montaj. Inside Llewyn Davis este, în esenţă, un elogiu reţinut adus marilor artişti necunoscuţi şi boemei ca destin.

Heli (2013) – Amat Escalante
Heli nu „loveşte” atât prin cele câteva acte violente explicite (care nu sunt neapărat şi cele mai sângeroase posibile, date fiind decapitările periodice din Mexic), cât prin sugestia lipsei de speranţă, prin ideea că viitorul tinerilor (şi, extrapolând, al unei ţări) este determinat de un flagel scăpat de sub control. Escalante lucrează la scară mică – îi este suficientă povestea unei singure familii pentru a propune o naraţiune universală despre destine frânte înainte de vreme.

No (2012) – Pablo Larrain
Gândirea (auto)reflexivă la nivelul imaginii, care nu este în nici un moment preţioasă, nejustificată sau deranjantă, îşi găseşte pandantul în felul în care, pe plan tematic, Larraín chestionează cu ochi critic transformarea ideilor politice – aflate la originea a diverse regimuri – în simple mărfuri de consum. Chilianul nu este un entuziast (deşi No vorbeşte despre importanţa speranţei) şi nici un cinic, ci mai degrabă un artist lucid, despovărat de tuşe pasionale.

Oh Boy (2012) – Jan Ole Gerster
Un debut alb-negru revigorant, care trimite la filmele de început ale lui Woody Allen, Godard sau Wenders şi, în general, la perioada modernă a cinemaului. Un comic amărui şi un personaj prin intermediul căruia Jan Ole Gerster ne dezvăluie un prezent nu tocmai glorios al Germaniei şi o parte din trecutul vinovat.

The Selfish Giant (2013) – Clio Barnard
Un debut britanic viguros, care preia o poveste în tradiţia neorealistă a lui De Sica şi o proiectează într-o zonă dură, săracă, nemiloasă a societăţii britanice contemporane. Un film crud şi ingenios. Un discurs cinematografic sincer şi direct şi o regizoare atentă la a reda în imagini vibraţiile nenarabile ale vieţii.

To the Wonder (2012) - Terence Malick
Malick propune un cinema senzorial, polifonic, experimental, într-o anumită măsură. Cineastul renunţă aproape complet la dialoguri, pe care le înlocuieşte, printr-un procedeu devenit marca sa înregistrată, cu voci care verbalizează gândurile, lumile interioare ale personajelor. Este o simfonie a solilocviilor eterice, căutat poetico-filosofice, situate însă uneori la limita firavă între profunzime şi kitsch ideatic

Harmony Lessons (2013) – Emir Baigazin
Lungmetrajul, o coproducţie Kazahstan-Germania-Franţa, oferă, în cuvinte puţine şi prin cadre fixe de o compoziţie seducătoare, o meditaţie despre violenţa din societatea kazahă post-sovietică, insuportabila greutate a vieţii la adolescenţă şi căutarea armoniei interioare, prin depăşirea spaimelor produse de propriul corp, de cei din jur şi de natura însăşi. Fiecare cadru este un tablou vivant, o lecţie despre cum se articulează un limbaj cinematografic capabil să incite prin fiecare detaliu, prin simetrie sau prin jocul contrastelor.


Bonus - 5 comedii speciale, filme cu un umor de un bun-gust şi o inteligenţă impecabile: Before Midnight (2012, Richard Linklater), Nebraska (2013, Alexander Payne), Only Lovers Left Alive (2013, Jim Jarmusch), Le grand soir (2012) - Gustave de Kervern şi Benoit Delepine şi Sightseers (2012) - Ben Wheatley.

miercuri, 18 decembrie 2013

Metabolism. Megadiscutii.

FINAL DE VAL?


Povestea o stiam de la Ionut Mares care vazuse filmul primul, in Bucuresti ("o aventură între un regizor de film, Paul (Bogdan Dumitrache), şi o actriţă secundară, Alina (Diana Avrămuţ), în timpul turnării unui lungmetraj politic). Intr-un final, toata echipa Marele Ecran a vazut Cand se lasa seara peste Bucuresti sau Metabolism. Inevitabil, parerile au fost impartite, dar cu un lucru am cazut toti de acord: ultimul film al lui Corneliu Porumboiu este insuficient discutat. Asa ca l-am discutat noi. Indelung. Pentru inceput, m-am "certat" cu waka_x (Felix Petrescu) via e-mail:
 

17:47

La inceput mi s-a parut artificial, poate si din cauza jocului actritelor. Mi s-a parut fortata si ideea aia cu obsesia ca filmele sa fie ca in "realitate". Dar chiar trebuie sa fie ca in realitate? Dupa care am inteles ca e un statement al lui Porumboiu vizavi de limitele si mijloacele cinemaului. Un cinema care nu va mai fi la fel peste 50 de ani.

E vorba si de o aventura ratata, despre cum regizorul ("textul sunt eu") hotaraste ce "apare in centru si ce apare la periferie", in functie de cum merge relatia lui cu actrita. Faina faza cu scena-cheie pe care o tot repeta "Monica Vitti" si apoi o vedem rasturnata, in oglinda, facuta de "regizor" (cu ascultatul pe la usi si imbracatul dupa dus).

Aici, Porumboiu isi teoretizeaza arta (poate e cam devreme pentru un autor aflat la al treilea lungmetraj). Oricum, trebuie sa-l mai metabolizez (Lucian Mircu)

23:58

Mi se pare foarte trist ca nimeni nu a sesizat intentia in your face a lui Porumboiu. La mine a fost clar - din cauza ca nu imi place valul asta neorealist romanesc. Filmul e ironic. Filmul e o satira crunta, dar eleganta la tot valul de filme romanesti noi. E inclusiv o auto-satira.
Gandeste-te! E Porumboiu - nu un elev de cinema. Daca filmul e asa cum e - e pt ca asa a vrut el sa fie - nu din greseala. Mi-a placut tare. A avut balls sa denunte dementa trista a cinemaului romanesc contemporan. Obsesia cu realitatea mai reala ca realitatea. Atentia compulsiva la nimicuri. Lipsa patetica a fanteziei.
Denuntul e facut din interior, mare treaba. Tot filmul e sub zodia cliseelor patetice si arhetipurilor masculin-feminin romanesti. Nu inteleg cum nu s-a inteles intentia - mega clara de satira si ironie. Cred ca lumea nu reuseste sa recunoasca rahatul romanesc din mandrie. Tu de ce nu-l recunosti?
A fost o comedie buna si grava. Un film bun si necesar. (waka_x)

01:10

Nu sunt de acord ca tinta ironiilor lui Porumboiu e atat de clara. Judeci contextual filmul si inteleg asta.

Dar incearca sa te uiti la film cu ochii unui strain care nu cunoaste cinemaul romanesc
Ai sa mai vezi ironia?

A fost sau n-a fost avea si el plasarea lui in "pungestiul" vasluian. Dar umorul era universal.
Daca privesti Metabolism fara sa ai datele astea crezi ca sesizezi satira?

Mi-e teama ca aici si tu esti putin influentat de ce "doresti sa vezi"

Stii ca il iubesc pe Porumboiu. Dar tind sa cred ca e mai mult un film foarte bun despre cinema, decat este cinema. Asta nu e ceva neaparat rau. Si ma bucur ca are curajul pentru asta. Probabil va ramane in timp mai degraba ca un document/documentar/eseu/manifest, si nu o piesa de baza.
Da, e ironie cand "regizorul" isi baga furculita in burta ca sa sune autentic la telefon. E ironic cand o pune pe actrita sa faca dus la fiecare dubla. Cand ne arata tubul digestiv pe dinauntru, apropo de auto-palparea lui Puiu la dus in Aurora s.a. Auto-ironic cand spune ca ar filma 30 de minute o cearta daca ar putea. Insa nu cred ca e doar atat, doar o replica la cei care i-au batut obrazu ca ne arata 20 de minute cum se papa o ciorba. E mai mult de atat.
Despre mijloace si limitari auctoriale, despre "betigasele chinezesti" ale fiecaruia (Mircu)

Asa ca ne-am intalnit a doua zi sa reglam conturile, la birtul Dada, cu un reportofon langa noi. Discutia e si ea usor dada, necorectata si ne-adaugita.

REC

waka_x:
Dupa ce stai si-l rumegi, pentru ca nu stiu daca e un film despre care poti sa vorbesti la cald, observi ca e atat de nou si de diferit. Porumboiu ia taurul de coarne din interiorul sistemului de facut filme romanesti si din interiorul metehnelor romanesti. Si nu se jeneaza sa-ti arate metehnele proprii. Sa si le recunoasca, sa si le ironizeze, fara grosolanii si fara sa fie grotesc. Pana la urma, oricum o iei, e o satira. Fie ca e, dupa cum zici tu, la mijloacele si posibilitatile de a face film in Romania, pana la mijloacele si limitele reale, astea balcanice: regizorul se culca cu actrita principala, asa cum se culca asistentele cu directorul de spital;  barbatii se indoapa la restaurant, femeile invirt mancarea in farfurie. Toate cliseele de mentalitate, de comportament. Fiecare cadru e ales cit se poate de bine sa reprezinte Romania si filmul romanesc.

mircu: De la primul cadru, cel din bucatarie...
 
waka_x: Eterna bucatarie cu faianta alba care arata ca si casa de nebuni.

mircu: E clinic.

waka_x: Si el, regizorul, se comporta clinic. 

mircu:  Scena cu furculita, cand se impunge ca sa sune autentic la telefon.

waka_x: Daca incerci sa simulezi realitatea, aia nu e realitate. E un simulacru.

mircu: Dar crezi ca vorbeste doar despre limitele romanilor? Poate ca vorbeste despre limitele creatorilor in general?

waka_x: Nu cred. Toate sunt metehnele poporului roman si ale cineastilor romani contemporani, luate una cate una. Actrita principala care-i tanara si n-a auzit de Monica Vitti, de Antonioni, de L'Avventura. Nu intelege nimic. Apoi lipsa de imaginatie ii face sa se teama ca realitatea lor nu e reala. Nu e arta, e o boala la cap. Ai si tu un pitic, dar piticul tau trebuie sa iasa foarte bine. In Romania, e un fel de aplicare a birocratiei la absolut orice. Si in arta. Esti foarte scrupulos. Ca la carte. "Acum te duci si faci dus." Toate gesturile astea nu tin de arta. E un simulacru de realitate. Nu tine de arta, nu are fantezie, nu are alta dimensiune. Nu reinterpreteaza realitatea si nu o augmenteaza intr-un fel sau altul. Ei incearca sa iasa unu la unu cu realitatea. Si iese o psihoza. E ca si un nebun care se crede Napoleon si conduce batalia de la geamul spitalului.




mircu: Prima intrebare care mi-a venit in timp ce vedeam filmul a fost "dar de ce filmul ar trebui sa fie exact ca in realitate?"

waka_x: Dar asta nu e intrebarea noastra, a privitorilor de film. Asta ar trebui adresata, foarte serios, realizatorilor cunoscuti, nu doar romani, din neorealismul asta scrupulos. La Marti dupa Craciun aveam senzatia ca ma uit pe geam la vecinii mei. Sunt scene care nu folosesc nici la construirea personajului sau a unei motivatii. Nu fac parte din nimic. Imita realitatea, aparent fara niciun motiv. Nu pricep unde duce. Dar a dus pana la urma la filmul asta a lui Porumboiu si am impresia ca e singurul care a avut un moment de luciditate comic, tipic lui, bonom, asa de Vaslui. De "A fost sau n-a fost". Filmul asta combina umorul lui personal si parerea lui despre noul val romanesc. Ai dreptate, vorbeste si despre constrangeri, dar marea parte din discutia intre personaje -oameni la care ar trebui sa le zboare imaginatia, sa fie creativi- e prinsa de nimicnicia gesturilor cotidiene repetate pana la obsesie. Pana la "perfectiune". Ce poate sa fie perfect in a te spala pe cap de nenumarate ori pana iese o data bine? Iese bine ce?

mircu: "Cand iesi din baie trebuie sa-ti asumi starea cu fiecare celula"

waka_x: "Si vii dezbracata! -Dar de ce sa vin dezbracata? E gratuit. -Ba nu e gratuit, draga". Poate nu e numai despre cinema. E si despre teatrul la romani. Toata treaba se ineaca intr-o banalitate care capata dimensiuni de arta. Faptul ca tu nu esti inspirat sa faci mai mult, nu inseamna ca poti sa recurgi la tertipuri din astea. Sa spui ca tu ai inventat non-imaginatia. Sau ca imaginatia a stricat filmul. Mi se pare ca asta e iarasi un vibe comunist. Imi aduce aminte de teatrele cu brigadieri de pe vremea lui Ceasca. Banalitatea aia a brigadierilor care stateau pe santier e cocolosita si repetata obsesiv. Dupa 10-15 ani de neorealism din asta romanesc, ceva incepe sa nu mai fie ok.

mircu: Totusi a creat bazele ca sa se mai intample si altceva. Uite mai vine si un Sitaru, Jude, Jurgiu.

waka_x: Dar cati din greii din primul val au avut curajul sa demaste din interior lipsa de fantezie si de gust? Poate pentru unii e arta autentica. Porumboiu a avut atata indrazneala sa puna metehnele cap la cap intr-o poveste interesanta. Si nu arata el cu degetul. A creat o lume de nisip care sa simuleze ce se intampla cand se produce un film.





mircu: Apropo, relatia cu producatoarea. N-au discutat nicio clipa despre film, ci despre asigurarea medicala si alte chestii "juridic-administrative". Birocratie, cum zici. Dar filmul mai are si dimensiunea asta a aventurii dintre regizor si actrita. Nu-mi dau seama daca la un moment dat actrita decade "in personaj secundar" pentru ca scade interesul lui pentru ea in viata reala sau...


waka_x:In realitatea din mintea lui, ea este un personaj secundar. "Regizorul" are un soi de integritate profesionala. Nu mi s-a parut a fi o relatie intre ei, ci o relatie pur de lucru, practica. Daca tot vii la mine si repetam cu dusul, de ce nu am face si sex?

mircu: Pentru el si sexul tinea tot de documentare

waka_x: Tot o simulare a realitatii. Din dorinta de a fi reale, chestiile ajung de ris. Usor de ironizat.

mircu:  Endoscopia care nu se mai termina. Vedem toate orificiile, secretiile, matele. Si nu se mai opreste...

waka_x: Da, si discursul producatoarei e demential. "Ne mai uitam o data!". Ea, femeia romanca mana-forte, stie mai bine.

mircu: Stie ca endoscopia a fost manarita

waka_x: Da. "De ce n-a pus data si numele?". Pentru ca in Romania, cand cumperi ceva de la magazin, de multe ori nu primesti chitanta. Alte metehne. Stii ca nu iau cinematograful foarte in serios. Dar in Balcani nimic nu are dimensiune grava. Inclusiv procesul de a face film. Din exterior, totul pare un sketch de comedie.

mircu: Farsa e genul care ni se potriveste cel mai bine.

waka_x: Caterinca nu se mai opreste. Groparii fac mici in cimitir.

mircu:Cand se lasa seara peste Bucuresti, eu ma uit la tine si vad ca nu esti...

waka_x: Buna alegere si muzica de final. Mi-a scris un prieten ca filmul asta n-are muzica, n-are sunet, n-are nimic. Nici nu avea nevoie. Daca punea muzica il deturna. Ai dreptate cu inceputul. Am simtit ca e ceva nenatural, incercand sa fie toti foarte naturali. Toti joaca rigid, desi sunt actori foarte buni. Si imi place genul de replici: "Arati ca Monica Vitti" -"Multumesc. Dar cine e Monica Vitti?". Calambur.

mircu: Oricum, un lucru e clar. Filmul asta marcheaza finalul noului val neorealist/ minimalist romanesc. E ultimul.

waka_x: Sau ar trebui sa fie.

END TAPE




Cu Adina am vorbit mult mai pe scurt despre film. Ei i se pare ca e doar un experiment de dragul experimentului, care nu ofera nimic spectatorului.  Poate dezvolta ideea intr-un articol.

Richie: Un film extrem de bun si de necesar, cred eu, macar cinemaului romanesc. Mi-a placut îndeosebi felul in care e expus discursul lui Paul - un cuvant inainte al lui Porumboiu legat de arta sa - si cum a surprins în câteva scene esentiale un anume status quo in filmul românesc. Scena preferată e desigur cea cu Alina la masa. Mi-a placut mult dialogul, ritmul personajelor, ce dau impresia de oameni reali care-si asculta intrebarile si isi gândesc raspunsurile, nu recita un text, incadrarile...imaginea. Fain eseu. Nu ma asteptam sa se termine asa repede.

Ionut Mares: „Metabolism” este o epură, o diagramă, o formă de abstractizare până la limita unui limbaj cinematografic criptic, până la marginea unei autoreferenţialităţi care îşi este suficientă aproape doar sieşi" (restul articolului aici).

Un text la fel de lung (dar mult mai ingrijit si filozofic) a scris despre film si Lucian Maier (Film Sense).



luni, 16 decembrie 2013

Notă de mulţumire



Uneori, obosim.

Uneori simţim că alergăm în van pentru o cinematecă care pare tot mai îndepărtată. Uneori nici nu mai ştim pentru ce alergăm de fapt. Uneori pur şi simplu vrem să abandonăm cursa. Ne simţim singuri, cum bănuim că s-a simţit (înainte să moară) Claudiu Crulic, eroul filmului de aseară.

Aseară nu am fost singuri.
(de fapt, numărul spectatorilor a depăşit capacitatea subsolului librăriei Cartea de Nisip).

Au venit mulţi prieteni vechi şi prieteni noi. A venit Filip, cel mai tînăr spectator (5 luni), cu părinţii lui. A venit şi o tînără din Lituania care stă în Arad. Au venit prietene de la Plai şi din blogosfera locală. Oltea a scris un text (mulţumim frumos) în care ne numeşte mici eroi "care se luptă (...) să avem în sfîrşit o cinematecă la Timişoara". Nu suntem eroi (în primul rînd pentru că, în filme, eroii obişnuiesc să moară).

Nu suntem eroi nici măcar dacă ne comparăm -nu mai departe- cu partenerii de la Film Sense, care au bătut jumate de ţară să fie cu noi. Marius Mîndruţău a venit de la Cluj (a promis că diseară, cînd ajunge acasă, ne trimite şi poze). Lucian Maier a parcurs drumul dus-întors Timişoara-Călan. Fondatorii Film Sense au pus pe picioare o platformă profesionistă dedicată cinemaului, cum nu mai există în România (nu mă refer doar la design). Abia ieri am aflat că au investit în proiect cel puţin 6000 de euro (banii lor). Şi sunt oameni normali, nu fii de parlamentari.

 
   Felix Petrescu şi Lucian Maier

Mulţumim arădenilor din asociaţia CitiZenit (o trupă de tineri frumoşi şi entuziaşti: Oana, Ugne, Rareş, Bogdan). Ideea evenimentului le aparţine şi au promis că o vor continua.

Mulţumim Rafaelei Guran şi colegilor ei de la Cartea de Nisip care au rămas peste program, într-o seară de duminică.

Mulţumim oamenilor care au venit la film şi celor peste 30 care au rămas la discuţia de după (a fost vie şi utilă, sperăm, nu doar pentru noi; aseară am arătat ca o comunitate).

Mulţumim Nicoletei (Pelicula Culturală) care ne-a adus o cutie de ciocolată (pentru 5 ani de Marele Ecran).

Mulţumim prietenilor care nu au putut ajunge, dar pe care îi simţim aproape.

Vă mulţumim celor care, aseară,  ne-aţi amintit de ce alergăm. De plăcere.
Şi, ca la orice maraton, e mai fain să nu alergi singur.

ps. Călin ne-a făcut un cadou-surpriză: o figurină de colecţie din 1985.

                                                                          Gojira





credit foto: Marius Mandrutau

duminică, 15 decembrie 2013

Reminder: Community Check TM02


Ne-am dorit o reintalnire cu cinefilii inca de luna trecuta cand blogul asta implinea 5 ani de functionare. N-am reusit s-o punem la punct dar rotitele s-au invartit in asa fel incat iata, o luna mai tarziu, profitam de o proiectie speciala (Crulic. Drumul spre Dincolo) intr-un loc inedit (subsolul Librariei Cartea de Nisip) pentru a ne reuni comunitatea intr-un spatiu pentru discutii cinematografice. Filmul incepe AZI la 18:30 iar discutiile de dupa vor fi moderate de Lucian Maier (FilmSense) si Lucian Mircu (ME). RSVP aici..Intrarea libera, locurile limitate (60).

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Radu Beligan. Who's counting?


Ghiciti de ce e Radu Beligan singurul care pare posomorit (chiar de ziua lui) in poza alaturata?



Pentru ca actoria e o "profesiune care -spre marele tau orgoliu- te situeaza in vazul tuturor si nu o data -spre regretul tau- te transforma in obiect de curiozitate publica si in subiect de conversatie si cancan in ceasurile de pustiu spiritual, ori de cristalizare a nevoii de surpriza, de inedit, de mirare, de oprobriu ce ritmeaza traiul nostru, al tuturora? Prea putine aspecte dintr-o viata de actor, cu o norocoasa cariera, scapa spiritului de investigatie si inventie al spectatorilor, care uneori se pricep chiar mai bine decat el sa dea garantia autenticitatii nascocirilor si sa transplanteze in fictiune adevarurile cele mai sigure. Ceea ce-i cu adevarat intim sau in orice caz expresiv se afla in munca mea de interpret si -rog sa fiu scuzat pentru termen- de "animator" al miscarii teatrale.(...) O prejudecata indeamna inca pe multi sa socoteasca viata unui actor o permanenta intalnire cu neprevazutul, o precipitare de trairi acute si o intalnire la tot pasul cu miraculosul si exultarea. (Radu Beligan,  1978). Restul povestii o gasiti aici.

Imi dau seama cat de tanara e Romania moderna cand ma uit la domnul Beligan, un om de o noblete rara. Au aceeasi varsta. 95 de ani. Sa ne traiasca (desi, uneori, am senzatia ca nu il meritam)!





 






joi, 12 decembrie 2013

Documentare musai de vazut (IV)

Si-a venit din nou luna in care trag linie si recapitulez cele mai interesante experiente din acest an in zona documentara pentru a compila un articol cat mai cuprinzator si informativ si astfel a fi de un oarecare folos celor prea ocupati sa stea la panda pe imdb. Ca o nota personala, constat de la an la an ca lista asta tinde sa devina tot mai voluminoasa fiindu-mi din ce in ce mai greu sa elimin din ea titluri. Asta inseamna ca atat apetitul meu pentru documentare a crescut cat si calitatea filmelor vazute, ceea ce e un lucru, in esenta, bun. Sa trecem asadar la treaba, ca avem multe de zis. De data asta insa doar doua categorii, mari si late.


Fata intunecata a lumii


The House I Live In. Problema drogurilor nu ne deranjeaza pe noi atat de tare ca pe americani insa cand e vorba de cautat solutii e bine sa privim peste ocean ca sa aflam ce nu prea functioneaza acolo. Iar Eugene Jareki exploreaza prin interviuri cu ambele tabere din razboiul antidrog ipoteza ca masurile foarte dure aplicate din ‘70 incoace nu au redus consumul de droguri ci au creat probleme pe orizontala distrugand comunitati, amplificand criminalitatea si papand sume importante de la buget. Un sistem corectional supra-aglomerat cu infractori non-violenti a carui singura justificare pare a fi ca da bine ca PR si creaza locuri de munca. Discutii cu dilari, procurori, judecatori si formatori de opinie intre care chiar creatorul serialului The Wire, David Simon.


The Impostor. Un documentar plin de suspans despre un caz senzational de furt de identitate petrecut in anii ‘90. La 3 ani dupa ce o familie din Texas reclamase disparitia fiului de 13 ani un orfan francez cu 10 ani mai mare, Frederic Bourdin, se prezinta la politia spaniola cu o poveste fabricata care-l transporta direct in bratele unei familii naive. Impostorul o convinge inclusiv pe mama ca e fiul ei disparut lucru care face autoritatile sa suspecteze motivatii ascunse din partea familiei. Documentarul lui Bart Layton e un thriller in toata regula, minutios alcatuit din interviuri, imagini de arhiva si reconstituiri, cu intriga, twisturi si tot bagajul unei povesti care parca n-are nici o treaba cu realitatea. Insa are.


How to survive a plague recapituleaza un deceniu de lupta politica si mediatica dusa in State pentru sensibilizarea guvernului si a opiniei publice la problema AIDS/HIV. Doua organzatii activiste, ACT-UP si TAG, infrunta cinismul, dispretul si chiar homofobia (dat fiind ca boala a aparut prima oara in comunitatile gay) pentru a determina luarea unor masuri care sa conduca la un tratament eficient, transformand astfel o sentinta la moarte intr-o existenta suportabila. Un exemplu emotionant de sacrificiu si determinare oferit intr-un documentar incisiv, dramatic, revelator pe o tema deloc usoara: dreptul omului la viata. Poate i-l trimitem si ministrului Barbu sa-l vada.


The Act of Killing. Despre cutremuratorul documentar al lui Joshua Oppenheimer, recent premiat la European Film Awards 2013, s-a scris nu de putine ori pe Marele Ecran.


The Gatekeepers e o surprinzatoare fereastra catre interiorul uneia din cele mai blindate Securitati de pe planeta, Shin Bet, serviciul israelian de securitate. Prin interviuri cu sase dintre fostii sefi ai Shin Bet sunt expuse originile conflictului cu palestinienii, momentele cheie cand lucrurile au escaladat furios si starea de fapt din regiune. Interesant e ca nu exista o viziune unitara asupra problemelor si ascultandu-i vorbind remarci felul in care a evolut in timp modul in care-si privesc principalul dusman. Exista acum chiar o viziune umanista, care recunoaste o anume legitimitate in dorinta palestinienilor de a avea o tara proprie, chiar daca pozitia de pe care vorbesc e una de fosti militari.


Despre Mea Maxima Culpa, documentarul lui Alex Gibney pe tema abuzurilor sexuale din lumea catolica, am scris ceva aici. A se lua la pachet cu Deliver Us From Evil din 2006 care denunta aceeasi meteahna a Bisericii de a trece sub pres pacatele oilor ratacite. Filmul lui Amy Berg ne confrunta insa chiar cu diavolul in carne si oase, in persoana parintelui O’Grady, pedofil asumat si intervievat in mod repetat pentru a intelege cum au putut faptele sale sa fie tolerate si implicit incurajate de-a lungul a 30 de ani cat a fost preot.


Four Horsemen nu e doar inca un documentar ‘alarmist’ care avertizeaza ca: a) modelul economic din prezent (corporatocratia si asigurarea confortului cu banii viitorului) genereaza doar datorii si saracie si b) ca suntem foarte aproape de o schimbare de paradigma dar inca nu exista suficienta masa critica, ci chiar un film echilibrat care expune succint semnele decadentei societatii moderne (in frunte cu Imperiul SUA) comparandu-le cu cele care au precedat alte prabusiri faimoase ale istoriei. Daca va intereseaza cum funtioneaza efectiv mecanismul prin care cei bogati se imbogatesc mai tare iar cei saraci saracesc mai mult, aruncati o privire. E, pana la urma, matematica.


Film si muzica


US vs John Lennon realizat de David Leaf si John Scheinfeld exploreaza latura activista a legendei Beatles John Lennon, latura care, incepand sa se afirme in timpul protestelor anti-Vietnam, il face curand pe acesta purtatorul de drapel al pacifistilor (Give Peace a Chance) si-l baga in vizorul administratiei ca indezirabil fiind aproape de deportare. Filmul reuseste foarte bine sa insufle speranta ca creativitatea artistica si publicitatea pot fi utilizate cu succes pentru a obtine ample transformari social-politice.


Searching for Sugar Man, castigatorul Oscarurilor la categoria sa in 2013, nu mai are nevoie de nici o prezentare. O investigatie muzicala care a condus la redescoperirea lui Sixto Rodriguez, un folkist din Detroit care dupa 2 albume fara succes in America a disparut din peisaj fara sa stie ca muzica lui inspira la polul opus o generatie intreaga de sud-africani in epoca apart-heidului, o subcultura a albilor, si ca el era un Bob Dylan mexican. Una din intorsaturile alea bizare ale sortii in care iti vine sa exclami ca viata bate filmul.


F For Fake este un documentar despre frauda si falsificare regizat si narat de Orson Welles in care acesta se joaca cu audienta provocand-o sa-si puna intrebari privind ce e fals si ce e autentic in arta. Ca un magician, Welles scoate din sacul sau nu doar trucaje ci si maestri in trucuri cel putin la fel de elaborate: falsificatorul de tablouri Elmyr de Hory, falsificatorul de biografii Clifford Irving si chiar pe tinarul falsificator de CV-uri Orson Welles si autor al celei mai faimoase farse radio din istorie (Razboiul lumilor in direct). In final nici Picasso nu e lasat deoparte, jucand rol principal intr-o poveste cu falsuri prea buna pentru a fi adevarata.


Corman’s World e o biografie si un omagiu la adresa a regelui exploitation-ului si al filmelor B americane, Roger Corman, neobositul producator independent caruia multi din greii de azi ai cinemaului ii datoreaza inceputurile carierei (Jack Nicholson, Scorsese, Spielberg, Cameron, Coppola, Demme etc). Faimos pentru stilul sau energic de lucru, cu filme la foc automat, realizate intr-o saptamana cu buget minim, recuzita si decoruri improvizate, Corman facea filme simpliste pentru un public deloc pretentios. In acelasi timp insa schlockmaisterul distribuia prin compania lui piese de art-house (Bergman si Truffaut) pentru gusturi mai rafinate. Pentru cei care nu-l cunosc pe Corman, documentarul e un bun inceput pentru a accesa filmografia lui alcatuita din peste 300 de ‘placeri vinovate’.


The Cutting Edge: The Magic of Film Editing e, asa cum sugereaza si titlul, un film documentar despre montaj si meseria de film editor ridicata la rangul de arta. Cei interesati vor descoperi o calatorie fascinanta prin istoria filmului cu opriri la cateva filme cruciale in dezvoltarea tehicilor de montaj. Insotitori vor fi si cateva perechi faimoase de regizor-monteur care vor explica pentru profani ce anume i-a determinat sa lege intr-un anumit fel o scena sau alta.


Room 237 aduna intr-un singur loc cele mai populare (si trasnite) interpretari ale filmului Shining regizat de Stanley Kubrick in 1980. Speculatiile sunt in numar de 5 iar cei care le propun sunt atat de convinsi de adevarul lor incat te lasi prins fara veste in labirintul lor de conexiuni si supozitii arbitrare.


The Pervert’s Guide to Ideology reprezinta al doilea discurs video realizat de Sophie Fiennes impreuna cu reputatul filozof ceh si critic de film Slavoj Zizek si poate fi considerat continuarea documentarului precedent, The Pervert’s Guide to Cinema. Acest film examineaza insa ideologia sau “cumulul de fantezii care da forma credintelor si practicilor noastre” cu ajutorul scenelor din filme care trateaza una sau mai multe ideologii. Sunt disecate si analizate - nu fara un oarecare simt artistic vizibil in modul in care sunt recreate decorurile in care se plaseaza filozoful - filme celebre ca Taxi Driver, They!, Sound of Music, Full Metal Jacket sau Titanic atingand de fiecare data conflictul ideologic mai mult sau mai putin vizibil in aceste filme.


The Five Obstructions. In 2001 Lars von Trier l-a abordat pe unul din idolii sai din bransa, Jørgen Leth, propunandu-i un experiment filmic cu totul original. Leth urma sa reia filmul sau emblematic din 1967, The Perfect Man, un scurt-metraj minimalist si aseptic, si sa-l refaca de 4 ori respectand capriciile sau obstructiile impuse de von Trier. Rezultatul e nu mai putin fascinant decat originalul, evidentiind talentul si priceperea lui Leth si amintind cat de multe obstacole pot aparea in munca unui cineast. Un exemplu de deconstructivism aplicat asupra propriei persoane si asupra propriei opere din care a rezultat o regasire a poftei de a crea si a formei de odinioara.

Aaand.. that's all folks! Till next time!

Documentare musai de (re)vazut (I)(II) si (III)