miercuri, 26 februarie 2014

Trailerul zilei: A touch of sin


Unul din cele mai bune filme de la Cannes 2013, așteptat îndelung măcar pe surse, dacă în cinematografele noastre știm că nu va ajunge. Am scris despre A Touch of sin  la cald.



luni, 24 februarie 2014

Luni, la Timişoara


E luni.
Şi ca în fiecare luni, Tudor Sişu trebuie să se prezinte la secţia de poliţie.
Apoi merge în studio unde trage două piese.
Seara se încheie alături de câţiva prieteni, într-un apartament din Bucureşti
din care nu lipsesc drogurile.

Luni. O zi din viaţa unui dependent de droguri din ghetto.
Documentarul alb-negru filmat (cu mâna lui) de Marian Crişan în 2008.
Filmul are 55 de minute şi a făcut parte din munca de cercetare a autorului pentru Rocker, al doilea său lungmetraj.

Anul trecut, la Plai, am vrut să proiectăm Luni.
Ştiu că nu eram singurul care îşi dorea să vadă filmul despre rapperul din La Familia.
Până la urmă nu a mai intrat în program.
Suntem bucuroşi să îl prezentăm marţi, 4 martie, la Casa Artelor (Direcţia Judeţeană de Cultură Timiş).
Ora 19.00, intrarea liberă.

Mulţumiri: Marian Crişan şi Rova Film.





duminică, 23 februarie 2014

Criterion Movies: mesteri in reinviat capodopere

Ma indoiesc ca ar exista cineva care sa nu fi auzit de colectia Criterion, unul din numele tari in recuperat, restaurat si relansat capodopere ale cinematografiei, filme clasice care fie au cazut in uitare fie sunt inca foarte populare dar sufera din lipsa unui suport adecvat sau a unei prezentari pe placul unor colectionari. De mai bine de 30 de ani oamenii astia sterg praful de pe rolele invechite relansand sute de titluri 'musai de vazut' pe DVD si Blu-ray. Recent Gizmodo le-a facut o vizita in cartierul general din New York asistand la procesul meticulos de restaurare a unor piese rare.

In clipul de mai jos se poate arunca o privire asupra etapelor pe care le presupune (re)lansarea unui film sub egida Criterion, incepand cu identificarea unei copii sau a negativului, scanarea sa digitale, cadru cu cadru, la o rezolutie 2k sau 4k, retusarea culorii, eliminarea mizeriei si a zgarieturilor, refacerea pistei audio la standardele moderne si nu in ultimul rand crearea unei coperti artistice pe masura.



GIZMODO - How Criterion Collection Brings Movies Back From the Dead from Gizmodo on Vimeo.

sâmbătă, 22 februarie 2014

La cald: Concrete Night (2013)


"Noaptea betoanelor" (sau "Noaptea de beton") e cel mai bun film vazut de mine recent (si cel mai bun film finlandez din ultimii ani), un film important, cu mare stil si substanta, cu multa poezie intunecata si siaj tulbure. Folosind imagine de film noir si o poveste arhetipala intrerupta de scene onirice, dialog minimal si rasunator, actori putini si muzica contrastanta, filmul te invaluie ca ceata dintre blocuri, eternul crepuscul cu fum de tigara din casa scarilor sau viitorul haotic al triburilor de copii distilati in cartierele sarace, flori strambe care vietuiesc luminate de noaptea betoanelor. Daca lumea filmului american si-a dedicat slava si odele luminoase exclusiv "visului american", finlandezii facatori de filme isi cauta subiectele cu predilectie in cotidianul abundent in oameni ciuntiti de societate, betivi mucaliti sau agresivi, trupe de rock fara norock, familii distruse si tineri debusolati. 
Si zau ca aleg visceral cinematograful finlandez - apasat, minimalist si intunecat. 
Pentru ca merita scos la lumina zilei ! 

DE NERATAT ! (*se gaseste in sursele alternative)

Afisul zilei: Luni


 Luni va fi intr-o marti, la Timișoara.

 Luni, un documentar din 2008 în regia lui Marian Crisan. Mulțumim autorului și Rova Film.


 

 În curând, detalii.

joi, 20 februarie 2014

Invazie la Timișoara


KOUDELKA 68





Nu, nu e Ucraina.
E Cehia, august '68.

Fotografiile lui Josef Koudelka din timpul invaziei sovietice din 1968 au devenit un simbol al luptei pentru libertate și sunt considerate astăzi lucrări clasice ale fotojurnalismului. Ele vor putea fi văzute la Timișoara, din 6 martie, într-o expoziție (Invazie 68 Praga) organizată de Institutul Francez în parteneriat cu Centrul Ceh.  Prezența autorului nu e sută la sută confirmată, dar e foarte posibilă.

Și tot de la francezi, un reminder: pînă în 28 februarie vă puteți înscrie în competiția națională Arround  the Tres Courts, cu un film de cel mult 3 minute.






miercuri, 19 februarie 2014

Trailerul zilei: Once

DE PE STRĂZILE DUBLINULUI ÎN CARTIERUL IOSEFIN


Pelicula Culturală vă invită la o nouă seară totală, în formatul deja consacrat:

Într-un loc cu poveste din cartierul Iosefin (despre a cărui istorie va vorbi Bogdan Bumbăcilă, un tînăr pasionat de arhitectura orașului). Cu un prolog muzical ( mini-recitalul de chitară-voce a lui Bogdan Racz) și unul dansant (demonstrație de tango argentinian a școlii Tango Embrace, în a cărei sală de repetiții va fi proiectat filmul european al serii). Cu biletele "speciale": de data asta produse de igienă care vor fi donate femeilor din Adăpostul pentru femei, victimele violenței domestice al Federației Caritas. Această cauză a fost aleasă pentru că în film apare o mamă care își crește copilul singură.

Vedeta serii rămîne filmul irlandez Once, în regia lui John Carney, care a reușit performanța de a cîștiga și la Sundance (a fost realizat cu 130.000 de euro) și la Oscar, plus o nominalizare la Grammy. Festinul are loc mîine seară (joi, 20 februarie), de la ora 19.00,  str. Ady Endre, nr.11, sala vieneză, mansardă. Detalii, pe pagina Peliculei Culturale.


  

'I don't want to survive. I want to live.'



"Survival is not about certain death, it is about keeping your head down."
12 Years A Slave (2014)

Nu poti gasi ceva mai frapant decat juxtapunerea celor doua imagini, in secventa, in filmul lui Steve McQueen. De o parte, ramasitele unei rase exterminate pentru ca a ales sa traiasca cu arma in mana, de cealalta parte, floarea unei rase ingenunchiate, incercand sa supravietuiasca sub biciul stapanilor. 

Trailerul zilei: Guardians of the Galaxy

Nu pot sa nu-i admir pe cei de la Marvel pentru felul in care si-au instalat 'proprietatile' in universul nostru cinefil si in cultura pop. Asemeni unor strategi imperiali pusi pe invadat si cucerit timpul nostru liber, cei de la Marvel (in speta, Kevin Feige si Joss Whedon) executa minutios un plan elaborat cu 5 ani in urma, acela de a construi in mediul cinematic un univers care sa-l oglindeasca pe cel din benzile lor desenate. Momentan ne aflam in faza a doua de constructie si iata ca dupa 3 ani de sequel-uri si asamblari, avem in sfarsit parte de ceva nou: Guardians of the Galaxy. N-am absolu nici o idee despre ce va fi vorba, cine sunt aceste personaje, n-am citit comics-urile insa am urmarit stirile de productie si, acum, odata lansat primul trailer, marturisesc ca abia astept sa vad filmul. Un lucru e cert: nici acest episod al francizei nu se ia  foarte in serios si nu se lasa incovoiat de greutatea (aparenta) a scarei la care trateaza lucrurile. Sigur, galaxia e in pericol, dar asta nu inseamna ca nu ne putem distra putin.
Regia si scenariul apartin lui James Gunn (Super) iar distributia ii cuprinde pe: Zoe Saldana, Chris Pratt, Bradley Cooper, Dave Bautista, Vin Diesel, Lee Pace, Michael Rooker, Karen Gillan, Djimon Hounsou, Benicio del Toro, John C. Reilly si Glenn Close.
Trailer:



luni, 17 februarie 2014

În spatele cortinei





În imaginea de mai sus se află o mamă și fiica ei de 2 ani.
Această fotografie nu e făcută într-un studio foto.
Nu e făcută pentru albumul de familie.

Fotografia e făcută în arestul Securității, în 1958.
Tatăl fetei, Toma Arnăuțoiu, fusese liderul unuia din cele mai longevive grupuri de rezistență anticomunistă (''Haiducii Muscelului") care a activat pe versantul sudic al munților Făgăraș între anii 1949 - 1958. Maria Plop l-a însoțit în munți pînă cînd au fost prinși de Securitate, în mai 1958.
    
Fetița, Ioana, s-a născut în 1956 în adăposturile din munți ale părinților ei. A fost probabil unul din puținele momente luminoase ale unei povești tragice. Toma Arnăuțoiu a fost executat în 1959.  Imediat după arestarea părinților, copilul a stat o vreme în închisoare alături de mamă. Apoi a fost internată într-un orfelinat și oferită spre adopție. Maria Plop a murit în 1962 din cauza regimului dur de detenție.

În imaginea de mai sus se află o mamă și fiica ei.
Mama o ține pe copilă pe după umeri.
Pare o poză aproape "normală".

Ea nu trebuia să fie o amintire de familie. Și totuși e.
Singura fotografie pe care Ioana a făcut-o împreună cu mama ei.
Ioana Voicu-Arnăuțoiu a aflat cine au fost părinții ei, cu greu, abia în anii ’90.
De atunci duce o muncă asiduă pentru a aduna dovezile despre viața și lupta lor extraordinară. 

Astăzi încă se mai aud voci care spun să îngropăm trecutul, să dăm uitării ce s-a întîmplat (vezi și celebrele procese ale torționarilor Vișinescu și Ficior, deschise cu greu), să o lăsăm așa!

Tuturor celor care gîndesc astfel, o întrebare: puteți să-i spuneți asta Ioanei Arnăuțoiu?
Să nu cerceteze trecutul? Să nu caute adevărul? 
Prin cercetarea trecutului, ea își cunoaște părinții.


 

În cei patru ani cît am fost student la Istorie am aflat foarte puține lucruri despre rezistența românească anticomunistă. Am avut trei săptămâni de cursuri despre partizanii din Grecia. Nici măcar o zi despre partizanii din Carpați. Am recuperat mai tîrziu, pe cont propriu, această bucată de istorie ascunsă sub preș. M-am bucurat să descopăr că au fost mii de români care s-au opus comunismului, unii cu arma în mînă.

Documentarul În spatele cortinei de fier face parte din efortul de popularizare a acestui fenomen, un efort necesar de restabilire a adevărului. Produs de Centrul de Studii în Istorie Contemporană și regizat de Bogdan Mustață (după un scenariu de Alin Mureșan), filmul relatează (într-un format atractiv) povestea instalării comunismului în România.

Anii de represiune largă (aproximativ 150.000 de deținuți) au modelat societatea pentru deceniile care au urmat. "Decapitarea elitelor, inversarea/ bulversarea valorilor,  înlocuirea criteriului competenței cu cel politic și nenumăratele crime comise au condus nu doar la falimentul economic al țării, ci și la deteriorarea morală."

Regimul comunist a încarcerat elitele fiecărei categorii pentru a le înlocui cu oamenii săi de încredere (de la elevi de 12 ani pînă la oameni ca Iuliu Maniu sau Noica). A retezat exact vîrfurile din toate păturile sociale, oamenii cu spirit de antreprenori, solidari, implicați în comunitate. A anihilat orice urmă de gîndire liberă și de opoziție.

Povestea Ioanei Arnăuțoiu e, într-un fel, și povestea noastră. 

Nu poți avea o identitate de sine (și o conștiință ca popor) dacă îți lași trecutul în ceață. Suntem datori să ne încheiem socotelile cu trecutul. Cu atît mai mult, cu cît prezentul nostru e consecința directă a comunismului. 

50 de ani în care n-a existat libertatea de exprimare, în care coeziunea la nivelul cel mai simplu a fost zdrobită din cauza fricii. Nu se știa cine poate să spună despre tine ce gîndești sau ce ai spus la un moment dat. Toată însingurarea asta a făcut ca partea bună a societății românești să nu poată fi coalizată decît foarte greu. Oamenii nu mai au reacție. S-au învățat să nu se mai împotrivească la nimic. Mințile noastre nu s-au putut schimba peste noapte. Și trăim într-o societate scindată, în care oamenii nu au învățat că democrația nu este un dat. E un lucru pe care trebuie să-l dobîndești și să-l aperi. Să ai reacție cînd vezi cele mai mici elemente care duc la pierderea ei.

Aceasta este mărturia Ioanei Arnăuțoiu. E numai una din miile de povești despre sacrificiu și demnitate “din spatele cortinei”. 

În film mai apar mărturiile unor foști deținuți politici, concluzii ale cercetătorilor, documente, fotografii și filme de arhivă. Chiar dacă nu se intră în profunzime, e suficient pentru a avea o perspectivă generală și obiectivă asupra bolii de care ne-am îmbolnăvit în anii '40 (și de care nu ne-am vindecat încă). E un început de reparare/recuperare, în același spirit cu Portretul Luptătorului la Tinerețe



În spatele cortinei de fier va fi lansat pe DVD la sfîrșitul lui martie. Tot atunci intenționăm să facem o proiecție specială la Casa Artelor.

joi, 13 februarie 2014

Vinerea animata: Colorimétrie en mouvement

Once


Următorul eveniment Pelicula Culturală, joia viitoare. Alt film, alt spațiu de poveste, o singură dată. Odată ca niciodată.



Filmul, pus la dispoziție de Ambasada Irlandei în România, este un musical al zilelor noastre. Acţiunea se petrece pe străzile Dublinului, iar coloana sonoră cuprinde cântece ale lui Glen Hansard (din formaţia irlandeză The Frames) - actorul principal - şi ale Markétei Irglová. Filmul a avut 21 de nominalizări la diferite festivaluri și a câștigat 17 premii, dintre care 1 Premiu Oscar în 2006, pentru Cel mai bun cântec original - "Falling Slowly". "Odată ca niciodată" („Once”) e un muzical romantic unic, non-conformist din multe puncte de vedere, apreciat pozitiv de critici: "Un film care merită să îl vezi de mai multe ori" (Peter Travers, Rolling Stone); "Un film minunat. Ar putea fi cel mai bun film muzical al generaţiei noastre" (Michael Phillips, Chicago Tribune).  
Vom avea onoarea de a-l avea alături de noi pe domnul Gerard Corr, Ambasadorul Irlandei în România, şi v-am mai pregătit câteva surprize, pe care rămâne să le aflaţi joi, la eveniment. 
Nu uitaţi însă de bilete, de data aceasta vă invităm să aduceţi produse de igienă – săpun, șampon, duș-gel, detergent de rufe - care vor fi donate femeilor sprijinite prin Federaţia Caritas, serviciul Adăpostul pentru femei, victimele violenţei domestice „Maria a Apostolilor”

marți, 11 februarie 2014

"La cererea publicului": Cîinele Japonez


Cîteva observații după proiecția filmului Cîinele Japonez (2013, Tudor Jurgiu), marțea trecută, la Timișoara:  


-setea timișorenilor de cinema depășește cu mult capacitatea sălii Studio de la Casa Artelor
(vreo 50 de persoane au venit degeaba pînă pe strada Pacha, pentru că nu au mai avut loc; s-a stat și în picioare, și pe jos, și pe scaunul adus de acasă) 

-s-a demontat mitul cum că, dacă pe facebook se anunță 100 de participanți la un eveniment, vin cel mult 10 (pe pagina noastră s-au înscris un pic peste 100, atîția au și venit)

-ne-am simțit obligați să îi cerem producătorului (Libra Film) să ne mai îngăduie o proiecție; inițial am vehiculat ideea sistemului prin rezervare, dar dacă unii se răzgîndesc între timp atunci e incorect față de oamenii care ar fi vrut să vină; vom proceda deci după vechiul principiu "primul venit-primul servit"

-orașul are nevoie de un cinematograf de artă spațios și civilizat (există semne cum că acest vis s-ar putea împlini în următorii ani; mai vedem); pînă atunci, suntem recunoscători că există o ușă deschisă (50 de scaune și un ecran) la Casa Artelor.

Așadar, azi de la ora 19.00, repetăm proiecția Cîinele Japonez, mulțumită Libra Film, Direcției Județene pentru Cultură Timiș și publicului timișorean care cere cinema, altfel de cinema.

PS  Ne bucurăm că dăm filmul la o zi după aniversarea actorului Victor Rebengiuc (81 de ani), căruia îi și dedicăm această proiecție.




Trailerul zilei: The Double

Richard Ayoade, unul din numele proaspete ale cinemaului britanic (a debutat cu Submarine in 2010), isi continua exercitiul regizoral cu un tratament cinematografic aplicat lui Dostoievsky, ecranizand nuvela acestuia despre obsesii si schizofrenie, Dublul. In bizarul si stilizatul The Double, Jesse Eisenberg joaca rolul unui functionaras a carui viata e data peste cap de aparitia unei dubluri a sa, fizic identica dar cu un caracter total opus, un frate geaman gata sa-i fure identitatea.

Trailer:


luni, 10 februarie 2014

Nu vă lepădaţi de Gary Cooper

Nu credeam că mă mai pot lăsa uşor manipulat emoţional de un film din vechiul şi legendarul Hollywood. 

Mărturisesc însă că amestecul imprecis de teamă, fragilitate, demnitate şi curaj pe care Gary Cooper (50 de ani la acea vreme) îl imprimă, în High Noon (1952), şerifului abandonat de un întreg oraş în faţa unei bande de patru tâlhari veniţi să caute răzbunarea a frânt orice rezistenţă raţională.

„Do Not Forsake Me Oh My Darling”, balada filmului (care poate fi ascultată aici), are, e drept, un rol hotărâtor în a stabili tonul melancolic al peliculei lui Fred Zinnemann, un austriac ajuns unul din marii meseriaşii de la Hollywood în anii ’40-’50-’60.

Însă felul în care şeriful în prag de retragere Will Kane (rol pentru care Gary Cooper câştiga al doilea şi ultimul său Oscar de interpretare), proaspăt căsătorit cu o frumoasă quakeră (Grace Kelly), străbate singur, într-o duminică extrem de călduroasă, străzile pustii ale orăşelului în căutare de ajutoare pentru a le face faţă bandiţilor este memorabil. 

High Noon, s-a spus, a deschis o nouă etapă a westernurilor. Una în care eroul nu mai este un supererou – dilemele, slăbiciunile şi temerile sale încep să iasă la suprafaţă.

Gary Cooper
La Fred Zinnemann, nu acţiunea defineşte atmosfera filmului, ci tensiunea, aşteptarea, psihologia personajelor (chiar şi cele secundare sunt atent nuanţate). 

Remarcabil este că durata acţiunii coincide cu durata reală a filmului. Numai că, spre deosebire de utilizarea timpului într-un film precum Cleo de la 5 la 7 (1962, r. Agnes Varda), unde camera urmărea numai peregrinările protagonistei, în High Noon perspectiva este cea a unui narator omniscient, care este la locul potrivit la momentul potrivit

Prin urmare, secvenţele nu construiesc întotdeauna acţiuni succesive, ci şi fragmente de naraţiune simultane.

High Noon, despre care a mai scris aici şi colegul Richie, este ceea ce se cheamă un clasic oricând vizionabil, care îşi merită pe deplin faima. 

duminică, 9 februarie 2014

Her (2013)

'You seem like a person but you're just a voice in a computer'

O poveste despre iubire virtuala sau una despre dragostea omului pentru tehnologie? In cel mai recent film al lui Spike Jonze, Her, un scriitor deprimat se indragosteste de un sistem de operare futurist, o inteligenta artificiala capabila sa invete si sa evolueze acumuland experienta de la o ora la alta. Situatia e, cu usoara ingaduinta, chiar plauzibila, mai ales daca tinem cont ca vocea OS1 apartine lui Scarlett Johannson iar personalitatea Samantha se contureaza in relatie directa cu eroul povestii, Theodore (Joaquin Phoenix), mulandu-se pe nevoile lui si pe felul sau de a fi. Cazul e insa unul exceptional: El e extenuat psihic de esecul in casnicie si in cautarea unei conexiuni “umane” cu cineva care sa-l asculte, in vreme ce Ea, posedand banci de date gata sa fie umplute cu informatii despre lumea din jur, se dovedeste ascultatorul perfect.

Nici nu e de mirare ca in scurt timp apropierea dintre ei evolueaza catre o intimitate previzibila desi, pentru noi, cam inconfortabila. Si asta nu datorita considerentelor de natura morala pe care le creeaza ideea unei relatii intre o fiinta umana biologica si una artificiala. Ele au fost intotdeauna interesante de explorat -vezi Blade Runner, Omul Bicentenar- intrucat ofereau observatii patrunzatoare asupra societatii dar si speculatii asupra unor potentiale cai de evolutie. Actionand la nivel intelectual lucrurile astea amplifica experienta. Disconfortul e creat de faptul ca Jonze vrea sa exploreze la fel de patrunzator latura fizica a ineditei relatii, adica necorporalitatea unuia dintre parteneri, raspunzand apoi unei intrebari de altfel naturale: “dar cum fac sex?” Habar n-am.. E atat de important? Cum fac dragoste un om sanatos si un paralitic? Chiar trebuie sa intru in patul lor ca sa ma conving ca au o relatie profunda?


E absolut normal ca Samantha, desi virtuala, sa caute sa-si exploreze sexualitatea. E parte din dezvoltarea personalitatii ei. Dar faptul ca o ascult gafaind si oftand nu ma convinge ca acolo in circuitele ei e umana si chiar “simte” ceva si nu interpreteaza o partida de sex telefonic din baza ei de date. M-ar fi convins probabil daca un orgasm virtual de-al ei ii strica telefonul lui Theo. Era hazliu si de efect. Altfel tot exercitiul ala amoros nu e nici tragic, nici comic, ci foarte, foarte straniu si patetic.

Din fericire sunt si multe lucruri bune in Her. Modul in care e construit scenariul e fascinant, cu o prima treime excelenta in oferit context si definit personajul lui J. Phoenix. Theo, captiv intr-un balon de tristete dar permanent conectat la prezent via tehnologie wireless activata vocal. Theo, sensibil si romantic de la 9 la 17, compunand emotionante scrisoridemana fara a misca un deget, la fel cum face cand vine vorba de acceptat propriul trecut sau de exprimat noi sentimente. Theo incapabil sa mearga mai departe, inclusiv in jocul virtual in care are de urcat un munte sau de evadat dintr-o pestera. Atat personajul cat si mediul in care se afla sunt excelent redate si nu creeaza probleme de perceptie. La fel de interesante sunt si femeile reale din viata lui Theo: fosta sotie, Catherine (Rooney Mara) si amica/vecina Amy (Amy Adams), amandoua foarte expresive in stari si uneori mult mai mature in simtiri decat Theo.


Exista insa si atat de multa ironie in Her incat e garantat sa te apese. De la exagerarea relatiilor deja personale pe care le avem cu gadgeturile noastre pana la ideea rezolvarii unor probleme de angajament emotional cu ajutorul unui fiinte virtuale, de la explorarea granitelor in materie de incredere reciproca si repetarea greselilor pana la chestiuni filosofice cum ar fi capacitatea de a iubi a unei supraminti sau fidelitatea unei ‘masini’. Sub filtrele de culoare si dulcegariile romantice in care e impachetat, Her provoaca destul multe intrebari interesante iar raspunsurile nu sunt deloc usoare.
Trailer

sâmbătă, 8 februarie 2014

Borgman

DEMONII CUPLULUI CONTEMPORAN




Borgman (de Alex van Warmerdam) a fost în competiția oficială pentru Palme d'Or la Cannes 2013. N-am ajuns să-l văd atunci. Dar nici cronicile pe care le citisem la cald nu îmi spuneau că aș fi pierdut ceva. Felix/waka_x e singura voce care a insistat să văd filmul și apoi să-l discutăm. Așa că ne-am întîlnit din nou pentru una din convorbirile noastre înregistrate.  


mircu: Aparent e un film despre familia perfectă, familia americană din anii 50-60. Casa de vis, el-un job bun, ea- casnică.

waka-x: Casa e un detaliu interesant. Casa nu există. E făcută toată din carton, din pereți aparenți. Nu are greutate. Și tot timpul intri dintr-una într-alta. E aparența unei case fericite și confortabile. Practic e un tărîm.

mircu: În care se materializează demonii.





waka-x: Filmul e intenționat deschis și se termină deschis. Nu funcționează conform regulilor unui film: nu îți dă satisfacție, nu empatizezi cu niciun personaj și nimic nu e previzibil. E total deschis.

mircu: Are elemente de horror, thriller, invazie domestică. Totusi n-am înțeles de ce e asemănat cu Dogtooth (Kynodontas).

waka-x: Pentru că e genul ăla de minimalism, un umor suprarealist, un realism-magic contemporan. Sunt mai degrabă din aceeași generație. Nu le-aș lega stilistic. Nici de Haneke. Pînă la urmă Borgman nu e despre home invasion.

mircu: Cred că e o discuție despre bine și rău.

waka-x: După ce lași toate interpretările la o parte -interpretarea că ei sunt niște spiriduși ai naturii, troli, "oamenii pămîntului", clasa proletară care se răzbună pe bogătași, că sunt demoni sau îngeri decăzuți, creaturi mitologice rele- după ce dai toate straturile la o parte, ajungi la marea problemă etică: cine-i bun și cine-i rău, ca natură umană. După unele interpretări, creaturile ar fi rele și nu-i deloc așa. Oamenii și-o caută cu lumînarea. Creaturile mistice/mitice vin și fac ce vrei tu să facă. Ce visezi tu, aia fac. Nimic în plus. Nimeni nu știe dacă ele sunt reale sau imaginare. Adică ar putea fi o poveste în mintea nevestei, ceea ce ar explica multe:  de ce vrea să scape de soțul ei, de ce are o viață împuțită, nefăcînd totuși nimic.

mircu: Creaturile amplifică o stare care exista deja în familia aia.

waka-x: Ei practic nu aduc nimic nou. Doar execută niște gînduri. Soțul e primul contaminat. E rasist, are probleme cu vagabonzii, suferă de o schizofrenie, simțindu-se exclus din societate. Discursul lui despre occidentali: "noi ăștia din Vest suntem îndreptățiți să fim avuți și să ne purtăm așa cu ceilalți"...

mircu: Mișto scena aia cu angajarea grădinarului, în care se prezintă pakistanezi și alți imigranți, pe care creaturile știau că soțul n-o să-i angajeze.

waka-x: Toate jocurile astea nu sunt imaginate de nicio persoană din exterior. Sunt jocurile familiei pe care le vezi puse în practică, așa, ca un fel de teatru. Ca un fel de desene animate, o augmentare a realității lor de familie, proiecția mentală a lucrurilor pe care n-au avut curajul să și le spună. Sunt lucrurile nemărturisite care încep să se petreacă de-adevăratelea.

mircu: Ca și scenele suprarealiste cu tînăra au-pere și prietenul ei, soldat. Inițial, totul pare normal și apoi lucrurile o iau complet razna. Însă ceva mi s-a părut că nu se leagă cu întreg frame-ul. De ce fetița face gestul acela crud?

waka-x: Pentru că erau niște copii terorizați în familie.

mircu: Și preiau chestiile nemărturisite ale părinților.

waka-x: Toată tensiunea, tot negativismul și starea de rău dintre părinți (care nu se materializaseră înainte să apară ființele astea reale sau imaginare) sunt preluate de copii și convertite așa cum le înțeleg ei.




mircuBorgman atinge și chestiunea sexualității. Nu e nicio scenă de sex, deși tensiunea sexuală plutește în aer.

waka-x: Cei doi soți nu au nici un contact tandru, nici măcar o atingere. Fiecare dintre ei e disperat și cere, cu ochi de cățeluș, ajutorul celuilalt. E mai mult o chestie de egoism. Nu e un gest gratuit, normal într-un cuplu. Și de asta copiii sunt expuși și se comportă așa.

mircu: Deci nu sunt niște demoni reali, sunt demonii cuplului contemporan.

waka-x: Da, sunt cîrcăiacii, fantomele care bîntuie cuplul contemporan, burgez, occidental. Dacă ai vrea să-l compari cu ceva ai putea să-l compari cu Post Tenebras Lux, cu demonul ăla roșu, animat, care umblă la început prin casă. Atît că la Reygadas nu ia o formă atît de materială și ludică. Dar nu-i o comparație prea fericită.

mircu: E alt univers magico-realist

waka-x: Pînă la urmă, filmul funcționează foarte bine și dacă nu ți-l explici rațional în niciun fel. Îți lasă la sfîrșit niște întrebări, îți țopăie în cap întrebările, personajele și toată povestea, la un mod shakesperian sau brechtian...

mircu: ...sau freudian

waka-x: Nu e un simplu film, bidimensional și narativ sau comedie neagră sau o manifestare socială anti-burgheză. Filmul e mult mai greu, mai stratificat și chiar dacă nu ți-l explici rațional are un efect devastator asupra minții oricărui privitor atent. L-aș asemăna cu Teorema lui Pasolini în care, tot așa, un tînăr simpatic intră în viața unei familii. Dar nici nu cred că trebuie să-l asemeni cu ceva. Lumea ar trebui să vadă toate filmele lui Warmerdam, un regizor unic. Deși modest, ca premii și desfășurare în cinematograful european, din opt filme, 4 sau 5 nu trebuie ratate. Care regizor, apropo, apare și el în film la un moment dat, sub forma unui demon sau faun, din panoplia, bestiarul mitic.  

mircu: La romani, erau niște zeități ale casei.

waka-x: Și la nordici și japonezi. Să mai zicem că imaginea e absolut demențială. Personajele sunt de neuitat, toate. Iarăși un film care a trecut neobservat. Probabil o să devină un film de cult. Faptul că La vie d'Adele a luat marele premiu, iar Borgman n-a fost nici măcar remarcat, începe să spună multe despre un festival ca și Cannes.

mircu:  Trebuie spus că e genul de film care la sfîrșit îți lasă o stare de rău.

waka-x:   Da, cine nu vrea să se uite la filme de genul ăsta să nu se uite. Dar dacă te încumeți să-l vezi, merită discutat.