marți, 31 ianuarie 2012

Ce pastrez din 2011

Cu o "mica" intarziere las si eu pentru posteritate lista cu cele mai apreciate (si cateva mai putin apreciate) filme din 2011. Le-am inventat categorii fiecaruia din ele pentru ca sa nu fie discutii de natura competitiva. Mi-au placut aproape la fel de mult si nu le pun in vreo ordine anume pentru ca le-as revedea cu acelasi interes. Asa ca, cele mai reusite vizionari din 2011 sunt:


cel mai stilat film al anului

cel mai spiritual film al anului

La Piel que Habito 
cel mai provocator film al anului

cel mai filozofic film al anului

filmul SF al anului

Melancholia 
filmul psihologic al anului

animatia anului

filmul indie al anului

Tyrannosaur 
filmul de familie al anului

filmul istoric al anului

The Artist
filmul-tribut al anului

Pina
documentarul anului

filmul politic al anului

filmul horror al anului

The Help 
cel mai "incorect politic" film al anului

Tucker and Dale vs The Evil 
parodia anului

Paul 
comedia anului

cel mai violent film al anului

cel mai romantic film al anului

cel mai bizar film al anului

Principii de viata
cel mai romanesc film al anului

cel mai inselator film al anului/dezamagirea anului

Trailerul zilei: Game of Thrones sezonul 2

Cel mai bun serial al anului trecut revine in forta pe 1 aprilie. Game of Thrones, ecranizarea primului volum al seriei fantasy Cantec de Gheata si Foc, scrisa de George R. R. Martin, a marcat un debut excelent pentru HBO avand succes atat la public cat si la critica. Pe mine m-a convins ca in ceea ce priveste seriile lungi de fantasy, formatul TV episodic e cel mai bun tratament care poate fi aplicat. Bineinteles cu bugetul potrivit si o atenta selectie a distributiei. Daca n-ai vazut inca primul sezon puneti mana pe el. Nu veti regreta. Sezonul 2, bazat pe Infruntarea Regilor, apare in 3 luni.




 „In a room sit three great men, a king, a priest, and a rich man with his gold. Between them stands a sellsword, a little man of common birth and no great mind. Each of the great ones bids him slay the other two. 'Do it,' says the king, 'for I am your lawful ruler.' 'Do it,' says the priest, 'for I command you in the names of the gods.' 'Do it,' says the rich man, 'and all this gold shall be yours.' So tell me- who lives and who dies?”

luni, 30 ianuarie 2012

La Guerre du Feu (1981)

In cautarea focului pierdut



rating: Colectabil


Daca aveti cumva impresia ca viata fara internet sau apa calda e grea incercati sa v-o imaginati cum era fara beneficiile focului. Filmul lui Jean Jaques Annaud, La guerre du feu, e ceea ce s-ar putea numi o "odisee a focului" setata in timpuri preistorice, undeva in urma cu 80.000 de ani. Omul primitiv nu avea atunci prea multe in posesia sa, afara de un ciomag si o pozitie sociala la gura pesterii. Aventura lui in lumea larga abia incepuse si se datora in principal capacitatii sale de a folosi si intretine focul pe care natura uneori i-l facea cadou. Cu ajutorul sau isi gatea bacon-ul si pazea intrarea in pestera de animale nesimtite care pofteau sa-l inhate. Era o viata destul de plictisitoare pana in momentul in care un trib rival neposesor de ignis sacer dadea un atac parsiv si distrugator ca sa-i fure focul si, eventual, femeile.

Filmul lui Annaud e unul din rarele filme de aventura preistorica. Aici reda insa si o perspectiva condensata asupra evolutiei omului primitiv, asa cum era ea inteleasa in 1911 cand s-a scris romanul lui J. H. Rosny. Un trib de homo neanderthalensis posesor de foc prometeic e ravasit de un trib rival si mai inept de homo erectus infrigurati si in goana de a scapa cu viata isi pierd focul. Fara a sti cum sa-l produca isi aleg 3 membri mai vrednici si-i trimit intr-o calatorie plina de peripetii ca sa aduca alt foc tovarasilor lor.



Ceea ce incepe insa ca o ecranizare live cu personaje din Flinstones capata niste culori neasteptate pana la final si chiar o anumita profunzime narativa care te face sa-l indragesti. Cei 3 eroi (intre care unul e jucat de Ron Perlman fara prea mult machiaj) marcheaza cateva ipostaze definitorii ale evolutiei dovedindu-se plini de resurse in momente dificile. Fie ca se urca intr-un copac pentru a scapa de cativa lei preistorici, fie ca utilizeaza o diversiune pentru a fura focul unui trib de canibali sau folosesc niste mamuti pentru a se apara la randul lor de alti proto-oameni, cei 3 dovedesc acea agerime a mintii care ne-a scos din bezna preistoriei si ne-a adus unde suntem.




Unul din twisturile surprinzatoare ale filmului implica intalnirea lor cu Ika, o femeie dintr-o specie un pic superioara (homo sapiens) care traiau in colibe de paie si aveau simt artistic vopsindu-si trupul. O ciocnire a civilizatiilor. Salvandu-i viata Ikai, liderul celor trei, Naoh (Everett McGill), si-o insuseste pentru ca dupa ce ea-l paraseste sa plece in cautarea sa. Primii germeni ai iubirii ii sunt de bun augur intrucat de la tribul ei cei trei vor prelua nu doar secretul focului sau arme mai eficiente ci si noi ritualuri de imperechere pe care sa le practice pe tovarasele lor de-acasa.


E imposibil sa nu-ti placa La guerre du feu. E minunat realizat, filmat in salbaticii stancoase din Canada si Scotia, premiat cu Oscar pentru machiaj, cu o cinematografie pitoreasca si personaje fascinante jucate de niste actori extraordinar coregrafiati in miscari si vorbe (limbajul tribal a fost inventat de Anthony Burgess, autorul Portocalei mecanice). E o opera de arta cu o perspectiva unica, finisata cu multa grija, detaliata, fara false pudori si cu o doza buna de umor preistoric caci, in definitiv, undeva pe scara evolutiei am descoperit si rasul, foarte probabil dintr-un fapt banal ca o piatra cazuta in capul unui om de pestera.
Trailer

Ta-na-na-naa! Marele Ecran prezintă:

PROIECŢIE "THE CROSSING" LA TIMIŞOARA

Ca orice student în anul IV la UNATC, timişoreanul Cristian Pleş a făcut în 2010 un film de absolvire. Ca de obicei în aceste cazuri, filmul a fost lucrarea de licenţă pentru mai mulţi studenţi (scenariu, imagine, montaj). Aici se termină scenariul obişnuit. Şi începe povestea de succes.

Scurtmetrajul The Crossing a avut un buget semnificativ de 5000 de euro (parţial finanţat de şcoală, parţial finanţat din buzunarul tatălui lui Cristian). A avut în distribuţie doi actori profesionişti: Toma Cuzin (Francesca, Italiencele) şi Boris Gaza (Cocoşul Decapitat, Călătoria lui Gruber). Şi are, vorba lui Richie, “production value”. A fost filmat în locaţie, pe-aici prin zonă: la Bîrzava şi Buziaş. Sunetul e mixat într-un studio meseriaş de afară.

Ambiţiile lui Cristian Pleş au fost de la început orientate spre străinătate. În loc să-l plimbe prin ţară, şi-a înscris filmul (pe banii lui) la festivaluri din S.U.A. A avut intuiţie bună, pentru că i-a adus în cîteva luni o căruţă de premii: Marele Premiu la Utah Arts Festival, Silver Award la California Film Awards şi cel mai bun film la Los Angeles Cinema Festival of Hollywood (cu şase premii, inclusiv “cel mai bun actor” pentru Boris Gaza, timişoreanul de la Teatrul German). Dealtfel, tînărul regizor a plecat peste Ocean avînd în traistă visul unei nominalizări la Oscar, după cum recunoaşte într-un interviu.

Drept e că The Crossing e croit cumva pe un “stil american”. Povestea celor doi transmisionişti pierduţi în spatele liniilor inamice în cel de-al doilea război mondial transcede “spaţiul mioritic” şi timpul istoric, ceea ce îl deosebeşte de celelalte triumfuri româneşti pe afară. E drama unui soldat bolnav "de război".

Pe 7 februarie, scurtmetrajul The Crossing poate fi văzut în premieră la Timişoara (în aula bibliotecii universitare “Eugen Todoran”, intrare liberă). La fel de interesante sperăm să fie şi discuţiile de după proiecţie, la care vor participa regizorul Cristian Pleş şi protagonistul Boris Gaza.

Este primul eveniment al Asociaţiei Marele Ecran. Prin această "îndrăzneală" nu urmărim doar să ducem o treaptă mai departe eforturile de pe blog, ci să creăm, în timp, o alternativă reală de cinema într-un oraş de 300.000 de locuitori, locuitori care nu mai au altă opţiune în afară de multiplexul-spălător-de-creiere.

Dar pentru a izbîndi ceva avem nevoie de COMUNITATE. O să rîdeţi, dar ea există. Chiar şi acest micuţ eveniment e posibil graţie unor oameni care au zis DA fără să se gîndească de două ori, atunci cînd le-am cerut ajutorul. Doamna Lia Vighi ne pune la dispoziţie frumoasa aulă a Bibliotecii, tipăreşte afişele şi le împrăştie în perimetrul Universităţii de Vest. Atelier 1 (Boris Gaza) ne oferă un aperitiv (short-ul Comfort Zone) înainte de principalul fel al serii. Marius David (Rohost) vine (via Sorin şi Marian) cu difuzoare, ca să auzim sunetul filmului la adevărata lui calitate. 24 Fun, revista unde scriu de peste 5 ani, mi-a întors serviciul, cu o întreagă pagină dedicată acestei proiecţii. Iar toate materialele noastre vizuale au fost meşterite de graficianul Zoly Fodor (FDZ Studio Design). Şi nu în ultimul rînd trebuie să-i mulţumim lui Eric Baude, fostul director al Centrului Cultural Francez, care ne-a pistonat metodic cu ideea unei Asociaţii, chiar şi atunci cînd eram decepţionaţi de obstacole.

V-am mai zis că intrarea e liberă?

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

J.Edgar

NACHOS DESPRE G-MANI (guest-post)Link
În 1 august 2010 scriam aici că l-am cunoscut intamplator pe Nachos. Venise la multiplex cu gaşca lui de amici. I se spunea Nachos de la nelipsitul platou cu crănţanele cu care intra la cinema. Şi de la faptul că devora filmele, unu după altul -ca pe chipsuri- şi vorbea tare şi apăsat despre ele. Nici nu mai ştia "dacă îşi ia nachos pentru film sau îşi ia film pentru nachos". Am fost vecini de scaun si, dupa doua minute, aflasem deja ca are vreo 30 de ani, o slujbă corporatistă şi că filmele sunt hrana/otrava lui. Mi s-a părut un personaj excentric, chiar dacă autentic în maniile sale. Nu se dădea cinefil, dar sigur era un screenjunkie. Zilele trecute ne-am trezit din nou în aceeaşi sală, la J. Edgar. După film i-am aruncat în treacăt invitaţia de a ne scrie un guest-post. Nu credeam că o va accepta. Ieri m-am trezit în inbox cu aceste rînduri:


N-am prea vrut sa-ti scriu despre filmu asta (care nu merita oricum mai mult de 127 de cuvinte), da vreau sa-i lamuresc cu ocazia asta pe toti idiotii care fac comparatia intre Eastwood cu Nicolaescu, pe criteriul ca amandoi sunt niste babalaci cu camera (cred ca ati facut-o si voi pe blog, deşi sper ca a fost la misto).

Se trezesc tot felul de destepti la bere sau pe langa automatul cu cafea sa spuna ca Eastwood e Nicolaescul americanilor. Direct fac icter mecanic cand aud tampenia asta. Unde scrie ca doi oameni trebuie plasati pe aceeasi treapta valorica, doar pentru ca sunt nascuti la o luna diferenta si nah scrie DIRECTOR pe scaunele lor de platou?

E ca si cum ai compara branza frantuzeasca din-aia mucegaita bleu cu o bucata de telemea ranceda uitata in frigider in spatele parizerului. Pai, bai frate, cum poti sa pui voma aia sinistra de Poker langa Gran Torino? Ma opresc aici, pentru ca e o insulta pentru cinema numa sa-i gasesti in aceeasi propozitie pe Eastwood si pe Nicolaescu (si daca se gaseste vreun destept care sa comenteze ca octogenarul nostru e regizor, sper sa-l ciuruiti de pe blog, sa-l blestemati, banatzi ...whatever).

Deci, despre J.Egdar. Frate, dupa o ora aveam senzatia ca ma uit la un Brokeback Mountain, varianta cu bosorogi, ceea ce e de doua ori gretos. Ca le atarnau pieile pe fata, e una. Dar de ce tre sa arate ca un transplant esuat de fata cu piele fesiera? Ma-ndoiesc ca academicienii au nominalizat machiajul asta la Oscar. Di Caprio saracu parca are o piftie gelatinoasa pe fata. Acum seamana perfect cu Philip Seymour Hoffman (mă gîndesc că poate dădea mai bine să joace direct Hoffman partile cu mosu, din economie de fard). Apoi partenerul lui J. Edgar Hoover de birou/camera (de hotel, cand mergeau la cursele de cai), arata ca Pistruiatul (credeam ca am terminat-o cu Nicolaescu) cu Parkinson. Mai am o problema cu Armie Hammer asta. De fiecare data cand il vedeam, ma gandeam: oare unde-i frate-su geaman, ala din The Social Network?


Scena sarutului. Era normal sa apara. Numai ca sarutul asta nu cred ca e normal nici dupa standardele gay. Atingerea celor doua perechi de buze masculine se produce la capatul unei batai ca in Fight Club. Am senzatia ca asta a fost conditia lui Leo pentru a juca scena: sa fie sarutat cu forta. Daca nu cumva l-au trantit pe jos si in realitate. Apoi dupa moartea personajului sau din film, iubitul nu ii sniffuie camasa ca in Brokeback..., dar ii adulmeca hartiile cu care ii avea la mana pe presedintii SUA - garantiile sale pentru a pastra privilegiile pe care FBI le dobandise in timpul domniei sale de 48 de ani.

Nu sunt sigur daca Hoover facea inregistrarile alea numai din amor pentru putere sau si din altfel de inclinatie perversa (voyeurist-fetisista evidentiata in film). Daca vezi scena cand se imbraca cu hainele maica-sii (o mama cu care a locuit pana la moartea ei si care l-a silit cu duritate barbateasca sa-si reprime homosexualitatea) te gandesti automat la Norman Bates din Psycho (cred ca domnul regizor Eastwood asa s-a gandit). P-orma, oare numai eu observ aluzia subtila la G-mani (gay-mani) aka agentii federali chipesi si ferchezuiti? Din punct de vedere strict hetero, mi se pare o irosire a potentialului estetic al dragutei de Naomi Watts, care in 90 % din cadre e acoperita cu niste pături (sau cum ii spuneau la moda oficiala din anii '60).

Da, filmul e bine-scris, bine facut, bine-jucat tra-la-la... dar stiti voi cine e dusmanul mai-binelui. Ce face Eastwood aici e sa spuna povestea unei relatii dintre doi masculi care n-au avut curaj sa-si faca coming-out-ul (asa am inteles ca se zice atunci cand isi asuma orientarea), sub paravanul unei istorii romantate a FBI ca şi cum ar fi povestită de însuşi Hoover. Chipurile, a vrut sa faca un film despre (BREAKING NEWS:) puterea care corupe. Si pentru asta ne scoate ochii cu doua-trei discursuri anti-bolsevice şi reacţionare.


Intr-un fel, imi place curajul lui Clint E. de a filma scene de budoar, care clar ca nu sunt în zona lui de expertiză. Tipul experimentează, ceea ce la 81 de ani nu-i puţin lucru. A si prins aproape intreg mandatul lui J. Hoover (adica cele 5 decenii acoperite de film) ceea ce il ajuta la reconstituirile de epoca. Dar parca are niste retineri in abordarea subiectului, parca prea pudic, parca pe ascuns. Ca si cum nici J. Edgar-filmul n-are curaj sa-si faca coming-out-ul. Daca ar fi sa-i acord un rating cum faceti si voi, i-as acorda - în loc de stele- trei trigoane de nachos asa...pentru atmosfera (Nachos).

Nu răspundem pentru comentariile (posibil) ofensatoare din articol, dar dacă vreţi să-i mai cerem părerea lui Nachos şi cu altă ocazie speak now or forever hold your peace!

vineri, 27 ianuarie 2012

Daca Fincher s-ar apuca de Batman

probabil intro-ul ar arata ceva in genul asta:




Partial inspirat de genericul comandat de Fincher pentru reboot-ul The girl with the Dragon Tattoo un fan talentat si cu destul timp liber la dispozitie tenteaza lumea filmului cu o versiune proprie de generic The Dark Knight Rises. Fanul pasionat de animatie digitala si visual FX poarta numele de Dogan Can Gundogdu si n-a facut decat sa ridice manusa aruncata de Fincher cand a cerut o introducere ubercool la propriul sau film: "Look, you’re going to do this thing and it’s going to redefine titles for our generation." Cineva a luat-o literal si contribuie la propagarea ideii. Probabil ca Christopher Nolan are deja genericul pentru Batmanul Final dar ne putem rasfata cu intrebari de genul "cum ar reboota David Fincher o franciza ca Batman?"

thx OviSirb

joi, 26 ianuarie 2012

Imi curgi prin vine

Săptămânal, primim comunicate de presă "pe adresa redacţiei". Dar ştirea de azi chiar merită împărtăşită. Îmi curgi prin vine, noul proiect al lui Florin Şerban (Eu cînd vreau să fluier, fluier) e singurul din Europa de Est ales să participe la Cinemart Co-production Market, o prestigioasă piaţă de co-producţie din cadrul Festivalului de Film de la Rotterdam. Deci, îi ţinem pumnii să le ia banii.

La ediţia aceasta au fost selectate 36 de proiecte din cele 465 de aplicaţii, iar “Îmi curgi prin vine” reprezintă singurul scenariu din Europa de Est ales de comisia evenimentului. Echipei care va reprezenta proiectul i-au fost organizate întâlniri cu potenţiali co-producători, agenţi de vânzări, distribuitori şi finanţatori din Europa, printre care se numără şi unele dintre cele mai importante companii din domeniu, precum Gaumont, MK2, ZDF/ARTE şi BAC Films.

Fantascope, casa de producţie înfiinţată de Florin Şerban, a câştigat la cea mai recentă sesiune de concurs organizată de Centrul Naţional al Cinematografiei un credit direct de 845.000 RON pentru filmul Îmi curgi prin vine.

"Fondurile obţinute de la CNC sunt doar primul pas în asigurarea bugetului pentru realizarea filmului, şi obţinerea unor finanţări din afara României este esenţială pentru a reuşi să începem producţia filmul în primăvara anului 2013. Platforma oferită de Cinemart e perfectă pentru o astfel de încercare şi sper să găsim noi parteneri pentru producţia filmului printre cele 51 de companii care au solicitat întâlniri cu noi”, declară Florin Şerban.

Proiectul, aflat acum în dezvoltare, reprezintă cel de-al doilea film de lung metraj ficţiune ce va fi regizat şi scris de Florin Şerban. “Îmi curgi prin vine” e povestea de dragoste a doi oameni pe care îi desparte totul, dar care se caută şi se găsesc.

Concursul de previziuni Oscar 2012


Bine v-am regasit stimati cititori si prieteni ai Marelui Ecran la o noua editie a Concursului nostru traditional din perioada Oscarurilor. Suntem gata sa va testam priceperea si intuitia in a citi mintile americane care se pregatesc sa-si recompenseze industria de film pentru rezultatele sale din 2011. Vom fi sau nu de acord cu alegerile lor, acesta e un subiect pe care ne face placere sa-l dezbatem. Cu toate astea ne dorim sa-l abordam insa dupa ceremonia de decernare a Oscarurilor din 26 februarie. Pana atunci avem cu totii o luna la dispozitie sa urmarim cat mai multe din filmele selectate si sa descoperim ce-i cu toata vanzoleala asta. O parte din ele sunt sigur ca le-ati vazut deja, restul ori nu va intereseaza ori sunt prea proaspete ca sa le fi urmarit in conditii decente (cinema sau home cinema). Indiferent de asta contam pe participarea voastra la Concursul nostru ajuns, iata, la a 4-a editie.

Regulament
Dupa cum deja stiti, vom oferi 14 categorii la care sa va spuneti pronosticul, cel care le nimereste pe cele mai multe castigand marele premiu si stima noastra vesnica :). Normal ca avem si premii secundare, pentru ca altfel care-ar mai fi distractia. Astfel:

- Marele Premiu inseamna 2 bilete la Cinema City + tratament VIP (crantzanele, suc si prezenta echipei Marele Ecran). La paritate premiul se imparte. Pentru participantii din alte orase vom lua in considerare o alternativa multumitoare.
- Premiul 2 consta in carti (una per castigator) oferite de partenerul nostru din acest an, libraria online Esotera. De regula avem mai multi castigatori asa ca am pus deoparte 3 carti.
- Premiul 3 va fi chiar o consolare asa incat ne-am gandit la DVD-uri cu Charlie Chaplin :).

Nu ne amagim insa ca aceste premii sunt motivul real pentru care lumea participa la concurs. Ele tin loc de felicitari. Adevarata miza e in verificarea intuitiei si in competitia cu ceilalti. Nu in ultimul rand e vorba de filme si de curiozitatea de a le viziona pe cele care fac atata valva in lume. Ca un sfat personal acordati o atentie speciala categoriilor film strain si documentar. Experienta imi spune ca acolo sunt niste filme extraordinare deseori ignorate. Deci vizionare placuta si va asteptam pronosticurile.

Categorii intrate in Concurs:


Cel mai bun actor in rol principal :

Demián Bichir, A Better Life
George Clooney, The Descendants
Jean Dujardin, The Artist
Gary Oldman, Tinker Tailor Soldier Spy
Brad Pitt, Moneyball

Cea mai buna actrita in rol principal :

Glenn Close, Albert Nobbs
Viola Davis, The Help
Rooney Mara, The Girl with the Dragon Tattoo
Meryl Streep, The Iron Lady
Michelle Williams, My Week with Marilyn

Cel mai bun actor in rol secundar :

Kenneth Branagh, My Week with Marilyn
Jonah Hill, Moneyball
Nick Nolte, Warrior
Christopher Plummer, Beginners
Max von Sydow, Extremely Loud and Incredibly Close

Cea mai buna actrita in rol secundar :

Bérénice Bejo, The Artist
Jessica Chastain, The Help
Melissa McCarthy, Bridesmaids
Janet McTeer, Albert Nobbs
Octavia Spencer, The Help

Cel mai bun scenariu adaptat :

The Descendants
Hugo
The Ides of March
Moneyball
Tinker Tailor Soldier Spy

Cel mai bun scenariu original :

The Artist
Bridesmaids
Margin Call
Midnight in Paris
A Separation

Cea mai buna animatie :

A Cat in Paris
Chico & Rita
Kung Fu Panda 2
Puss in Boots
Rango

Cel mai bun film strain :

Bullhead (Belgia)
Footnote (Israel)
In Darkness (Polonia)
Monsieur Lazhar (Canada)
A Separation (Iran)

Cea mai buna coloana sonora originala :

The Adventures of Tintin
The Artist
Hugo
Tinker Tailor Soldier Spy
War Horse

Cele mai bune costume :

Anonymous
The Artist
Hugo
Jane Eyre
W.E.

Cele mai bune efecte speciale :

Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2
Hugo
Real Steel
Rise of the Planet of the Apes
Transformers: Dark of the Moon

Cel mai bun film documentar :

Hell and Back Again
If a Tree Falls: A Story of the Earth Liberation Front
Paradise Lost 3: Purgatory
Pina
Undefeated

Cel mai bun regizor :

Woody Allen, Midnight in Paris
Michel Hazanavicius, The Artist
Terrence Malick, The Tree of Life
Alexander Payne, The Descendants
Martin Scorses, Hugo

Cel mai bun film :

The Artist
The Descendants
Extremely Loud and Incredibly Close
The Help
Hugo
Midnight in Paris
Moneyball
The Tree of Life
War Horse

Acestea sunt filmele, urnele sunt deschise. Asteptam comentariile voastre. Aveti liber pana in 26 februarie ora 12 (amiaza). hai ora 23:59, sa aveti vreme. Bafta.

later edit: cu 10 zile inainte de eveniment anuntam ca ni s-a alaturat un al doilea partener, magazinul de gadg3tareala 3E.ro, ridicand miza cu cel putin 1 stick Patriot si 3 licente pentru jocul Deus Ex: Human Revolution.

later edit 2: imparteala si castigatorii.

Incep inscrierile pentru Tres Courts 2012

Ai o camera de filmat? Vrei sa spui o poveste? Spune-o intregii tari, pe foarte scurt. Cel mult 3 minute. Asta inseamna Tres Courts. Pana in 9 martie iti poti inscrie scurtul in competitia nationala. Festivalul International de Filme Foarte Scurte va avea loc intre 3-5 mai 2012 in 100 de orase din lume intre care 25  din tara. Ca de obicei :).



Detalii si inscriere aici.

miercuri, 25 ianuarie 2012

Stiu cine-l va juca pe Putin


În caz că se va face un film despre Vladimir Putin, mi se pare că Charles Dance are toate datele fizice pentru rol. Actorul britanic joacă în Underworld: Awakening, liderul actual de box-office - de care nu-s prea curios. Dar aş fi curios să văd un film despre liderul rus.

marți, 24 ianuarie 2012

"And to the Academy: You don't like me. You really don't like me."

Reactia lui Albert Brooks pe twitter la adresa Academiei (dupa ce i-au refuzat o nominalizare pentru exceptionala prestatie contre-emploi din Drive, check this out) se aplica la fel de adevarat pentru intreg filmul lui Refn. Nu stiu daca "academicienii" americani snobeaza succesele de la Cannes in mod expres, programatic sau e pur si simplu o chestie de gust. Cert e ca Drive a fost ignorat (aproape) cu desavarsire, as zice pe nedrept. Dar asta nu e o surpriza, nu-i asa?

Oscar 2012: Nominalizari

In urma cu o ora s-au anuntat nominalizarile la Oscarurile din acest an. Putem sta linistiti: n-au fost surprize mari. Am aflat de la festivitatile precedente (Globurile de Aur) ca unul dintre favoriti va fi The Artist, lucru confirmat de cele nu mai putin de 10 nominalizari, insa nu m-as fi asteptat ca Martin Scorsese sa-si inscrie odrasla la toate categoriile exceptand cele de interpretare (Hugo este campion cu 11 nominalizari). Moneyball arata inca o data ca baseball-ul e sportul rege in State (6 nominalizari) iar War Horse (tot 6) cat de sensibilosi devenim cand Spielberg face drame ample cu necuvantatoare in rol principal. The Descendants s-a calificat si el in 5 categorii (4 majore) la egalitate cu The girl with the Dragon Tattoo, versiunea David Fincher (5 nominalizari intre care una absolut meritorie pentru Rooney Mara, una pentru imagine si 2 pentru sunet).

La capitolul surprize neplacute cred ca cea mai neasteptata e absenta lui Ryan Gosling din orice categorie (a jucat in 3 filme in 2011) in vreme ce rasfatatul de la Cannes, Drive, a luat o singura nominalizare (montaj de sunet). La fel de absenti sunt si carismaticii J. Depp si Robert Downey Jr, insa ei nu s-a spetit prea tare in 2011. Leo di Caprio a tras cam degeaba insa in J. Edgar, caci nici el nici regizorul Eastwood n-au starnit reactii de aprobare in randul membrilor academiei. Nici pelicula coprodusa de Spielberg si P. Jackson - Tin Tin - nu se regaseste intre cele mai bune animatii, lucru cel putin bizar dar explicabil prin faptul ca filmul s-a lansat in State foarte tarziu. In sectiunea film strain semnalam prezenta iranianului A Separation iar in cea rezervata documentarelor de lung metraj ne bucuram pentru Pina lui Wim Wenders.

Sa vedem insa cele mai importante nominalizari:

Cel mai bun film :

The Artist (2011)
The Descendants (2011)
Extremely Loud and Incredibly Close (2011)
The Help (2011)
Hugo (2011)
Midnight in Paris (2011)
Moneyball (2011)
The Tree of Life (2011)
War Horse (2011)

Cel mai bun actor in rol principal :

Demián Bichir, A Better Life (2011)
George Clooney, The Descendants (2011)
Jean Dujardin, The Artist (2011)
Gary Oldman, Tinker Tailor Soldier Spy (2011)
Brad Pitt, Moneyball (2011)

Cea mai buna actrita in rol principal :

Glenn Close, Albert Nobbs (2011)
Viola Davis, The Help (2011)
Rooney Mara, The Girl with the Dragon Tattoo (2011)
Meryl Streep, The Iron Lady (2011)
Michelle Williams, My Week with Marilyn (2011)

Cel mai bun actor in rol secundar :

Kenneth Branagh, My Week with Marilyn (2011)
Jonah Hill, Moneyball (2011)
Nick Nolte, Warrior (2011)
Christopher Plummer, Beginners (2010)
Max von Sydow, Extremely Loud and Incredibly Close (2011)

Cea mai buna actrita in rol secundar :

Bérénice Bejo, The Artist (2011)
Jessica Chastain, The Help (2011)
Melissa McCarthy, Bridesmaids (2011)
Janet McTeer, Albert Nobbs (2011)
Octavia Spencer, The Help (2011)

Cel mai bun regizor :

Woody Allen, Midnight in Paris (2011)
Michel Hazanavicius, The Artist (2011)
Terrence Malick, The Tree of Life (2011)
Alexander Payne, The Descendants (2011)
Martin Scorses, Hugo (2011)

Cel mai bun scenariu original :

The Artist (2011): Michel Hazanavicius
Bridesmaids (2011): Kristen Wiig, Annie Mumolo
Margin Call (2011): J.C. Chandor
Midnight in Paris (2011): Woody Allen
A Separation (2011): Asghar Farhadi

Cel mai bun scenariu adaptat :

The Descendants (2011): Alexander Payne, Nat Faxon, Jim Rash
Hugo (2011): John Logan
The Ides of March (2011): George Clooney, Grant Heslov, Beau Willimon
Moneyball (2011): Steven Zaillian, Aaron Sorkin, Stan Chervin
Tinker Tailor Soldier Spy (2011): Bridget O’Connor, Peter Straughan

Cel mai bun film strain :

Bullhead (2011) (Belgia)
Footnote (2011) (Israel)
In Darkness (2011) (Polonia)
Monsieur Lazhar (2011) (Canada)
A Separation (2011) (Iran)

Cea mai buna animatie :

A Cat in Paris (2010)
Chico & Rita (2010)
Kung Fu Panda 2 (2011)
Puss in Boots (2011)
Rango (2011)

Cel mai bun film documentar :

Hell and Back Again (2011)
If a Tree Falls: A Story of the Earth Liberation Front (2011)
Paradise Lost 3: Purgatory (2011)
Pina (2011)
Undefeated (2011)

restul nominalizarilor aici.

Festivitatea de decernare a premiilor va avea loc pe 26 februarie iar pana atunci avem o multime de filme, zicem noi interesante, de vazut. Pana atunci nu uitati de concursul nostru traditional de previziuni care va fi curand lansat (imediat ce finalizam detaliile legate de premii si categorii). Asa ca ramaneti pe receptie si mergeti la filme. Sau faceti ce stiti ca sa vina ele la voi ;).

duminică, 22 ianuarie 2012

Love (2011)

O odisee spatiala moderna

rating: Brainwash cu buget redus

Filozoful Protagoras avea o vorba memorabila: “omul e masura tuturor lucrurilor”. Se referea la conceptele de bine-rau si la faptul ca omul judeca si actioneaza dupa propria sa pricepere si vointa. As vrea insa sa folosesc expresia intr-un sens usor diferit, mai degraba stiintific, extinzand dimensiunea “lucrurilor” la scara macrocosmica si comparand omul cu acel instrument de masura prin care Universul se (re)cunoaste pe sine. Daca sunteti in acord cu acest unghi de vedere inseamna ca sunteti dintre cei care vor aprecia Love la fel de mult ca si mine. E o drama SF minimalista produsa de o trupa de rock alternativ (Angels & Airwaves), scrisa si regizata de un debutant, William Eubank, si care aseaza pe structura obisnuita a scenariului apocaliptic de tip ‘ultimul supravietuitor’ cateva concepte destul de interesante: fragilitatea existentei umane, importanta conexiunii cu ceilalti, rostul nostru pe Pamant etc.


Filmul se deschide cu un prolog destul de criptic, o scena din Razboiul Civil American in care unul din soldati, un oarecare Lee, este trimis din transee intr-o misiune solitara scapand astfel de masacrul unionist. Justificarea comandantului sau merita tinuta minte pentru mai incolo: Un singur om in viata poate fi un omagiu pentru restul. Sarim cativa ani buni pana in 2039 si-l intalnim pe un alt Lee, astronaut solitar la bordul vechii statii spatiale ISS, abandonata de 20 de ani. In timpul derularii procedurilor de verificare a functionalitatii ei, Lee pierde legatura cu Houston (“are you there?”) devenind astfel eroul propriei aventuri 'singur pe statie'. Fara a sti ce se intampla pe planeta luminoasa de sub el (desi unele indicii sugereaza un conflict final) Lee trebuie sa-si invinga panica si sa faca tot posibilul ca sa prelungeasca sistemele de mentinere a vietii.


Love imprumuta astfel intr-o anumita masura din filme mult mai grandioase. Din Moon preia atmosfera melancolica si starea de incertitudine legata de propria existenta a eroului, amenintat de factori externi si plin de frustrari. De la Solaris culege substanta necesara pentru a hrani halucinatiile personajului si a-l calauzi prin stari de visare. In consecinta, chiar daca Love e un film de buget minuscul (500.000$) modul de filmare, utilizarea inspirata a decorurilor statiei din carton lipit, a luminii si a muzicii il fac sa para de 10 ori mai scump. In paralel cu rutina zilnica a eroului sunt intercalate si cateva mici si vagi interviuri care ofera soclul fundamental al filmului: suntem fiinte sociale (sociabile) si avem o nevoie organica de comunicare, de conexiuni, dar suntem in acelasi timp si proprii nostri istorici sau arhivari, documentand si transmitand mai departe toata cunoasterea ce-o acumulam.



Inainte ca plotul bine obscurizat sa ni se dezvaluie complet intr-un final kubrickian e interesanta de urmarit degradarea mentala a personajului ca urmare a solitudinii. De la panica initiala cauzata de lipsa controlului, prin frustrare si acceptare, la resemnare si diversele metode de alungare a unei plictiseli prelungite. E genul de performanta solitara pe care am admirat-o si la Sam Rockwell (in Moon) si de care Gunnar Wright se achita excelent purtandu-ne in odiseea moderna a ultimului pamantean catre comuniunea finala, cu Universul. In concluzie, un film neasteptat de bine facut (pe un platou din spatele casei), destul de filozofic si, poate, un pic confuz uneori.
Trailer

Sundance pe furişate

Doamnelor şi domnilor, graţie vimeo vă putem prezenta un scurt care rulează acum la Sundance, celebrul festival independent fondat de Robert Redford. Aquadettes (regia: Drea Cooper şi Zackary Canepari) e o poveste despre viaţă, moarte şi înotul sincronizat. Bucuraţi-vă de ea pînă nu intră în vigoare SOPA (proiectul american de lege împotriva pirateriei a fost deocamdată retras pentru reevaluare).

Aquadettes from California is a place. on Vimeo.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Machine Gun Preacher (2011)

HARLEY DAVIDSON ŞI MACHINEGUN MEN
rating: brainwash

Aproape în toate filmele inspirate din poveşti reale ultimul cadru e rezervat fotografiei cu tipul adevărat. Aţi văzut treaba asta de o sută de ori, de exemplu în Into the Wild, 127 hours sau, mai recent, The Rum Diary. Realizatorii ştiu că trebuie să răspundă curiozităţii senzaţonaliste a spectatorului de a vedea cum arată omul din spatele poveştii.

Pe genericul de final la Machine Gun Preacher curg imagini cu adevăratul Sam Childers, misionarul cu arma în mînă care a creat un adăpost pentru copii în Sudanul de Sud. Sam e diferit de varianta lui cinematografică mai frumoasă aka Gerard Butler. E un tip sobru, cu mustaţă groasă, ai zice că e exact prototipul de redneck, WASP, îndrăgostit de arme, deci genul de care ar face mişto Borat în reportajele sale. De fapt arată ca un biker rebel pe care l-aţi vedea în reclamele la Harley Davidson.


E recunoscut că legendara motocicletă are cei mai hardcore fani, oameni care îşi tatuează benevol logo-ul companiei din Wisconsin. Nu ştiu cît de îndrăgostit a fost Sam-cel-real de Harley, dar Sam-cel-din-film este foarte loial comunităţii brandului. Harley joacă un rol şi în poveste. Atunci cînd fostul delincvent se desparte de iubita sa pe două roţi pentru a pune mîncare pe masă, ne dăm seama că a fost convertit definitiv (sau "born again" în limbajul religios).

În prima oră a filmului poartă numai tricouri branduite. Acum, noi care am văzut The greatest movie ever sold nu putem să nu ne gîndim că în spate există un contract în care a fost stipulat foarte clar în cîte cadre să apară tricourile precum şi numărul de secunde în care trebuie să se vadă logo-ul tatuat pe umărul gros şi lucrat la sală al starului Butler (aici şi producător).


Dar, atîta vreme cît o parte din banii aceia servesc cauzei orfanilor Africii de Est, sunt dispus să accept plasarea insistentă a produsului. La fel, nici pe Sam Childers nu-l interesează cum îşi atinge obiectivul (de a salva cît mai mulţi copii) dar ştie sigur că asta e misiunea lui ("primită prin vocea Domnului") şi ai face bine să nu-i stai în cale. Ăsta e modul lui de a-şi ispăşi păcatele tinereţii. E "o oaie nu poate să lupte cu lupii", "fight evil with evil" etc care construieşte biserici, salvează vieţi în timp ce termină alte vieţi...Nu e tocmai creştineasca întoarcere a obrazului.

Începi să-l cam înţelegi pe om cînd vezi o claie de corpuri carbonizate de copii. Sau cînd vezi un copil care aleargă după un cîine şi în secunda următoare e sfîrtecat de o mină antipersoană. Sunt multe momente din astea atroce, greu de înghiţit, cu copii siliţi să ucidă ca să-şi salveze viaţa. Nu trebuie să fii părinte ca să te atingă. Am auzit multe smiorcăieli în public, printre care parcă şi a mea.

Actorul Boris Gaza (tătic şi el) împreună cu care am fost la cinema, a recunoscut că "l-a lovit". Între actori, el l-a remarcat pe africanul ce l-a jucat pe Deng, militarul aliat lui Childers. I s-a părut atît de natural şi de prezent, încărcat de o istorie similară cu cea de pe ecran, încît nu-şi dă seama dacă tipul e profesionist sau doar amator. După o căutare pe wiki am aflat că ivorianul Souleymane Sy Savane a studiat actoria în New York şi a fost apreciat în Goodbye Solo. Între secundari eu l-am remarcat pe Michael Shannon as Donnie, prietenul junkie al lui Sam. Shannon şi-a construit o reputaţie din roluri secundare cu care a furat scene întregi (vezi nebunul din Revolutionary Road). Aici rolul e prea restrîns şi convenţional ca să-i permită spaţiu de manevră (o să-l vedem pe larg în Take Shelter).

Ceea ce m-a deranjat e ambiguitatea morală a personajului, un arhanghel înarmat (organizaţia lui Childers se cheamă Angels of Africa), un fel de Sfîntu Gheorghe modern care luptă "cu Biblia într-o mînă şi cu AK47 în cealaltă". Uneori chiar în detrimentul propriei familii. Childers se dovedeşte la fel de fanatic în implicarea pentru salvarea copiilor, pe cît era de rebel ca biker şi dealer de droguri. Nebunia asta e cu două tăişuri. Construieşte un orfelinat în inima teritoriului controlat de miliţiile odiosului Joseph Kony care a comandat răpirea, abuzarea şi uciderea a sute de mii de copii. Şi uneori, cum remarcă cineva în film, nu se mai deosebeşte de acesta, lăsînd detractorilor posibilitatea de a spune că e un american nebun care a venit să se joace de-a pac-pac cu "plijmasterii" din Africa.

Pe unii ar putea să-i deranjeze activismul făţiş al peliculei. Chiar dacă în scenele care ar trebui să ne mişte violenţa e subtil dozată (spre meritul regizorului Marc Forster), n-ai cum să nu simţi că Machine Gun Preacher te manipulează, ca orice film militant. Măcar e pentru o misiune nobilă, încă în derulare...

Verdict: Cinematografic nu e o victorie, deşi te răscoleşte cu cîte o scenă dură cam odată la 10 minute. Cred însă că e o lovitură de imagine pentru organizaţia lui Childers, care e posibil să nu mai aibă aşa probleme cu strîngerea de fonduri precum problemele ilustrate în film. În acelaşi timp, s-ar putea să-i crească problemele cu Kony, care a pus deja bani pe capul său.


trailer

vineri, 20 ianuarie 2012

Keanu Reeves vs. Filmul Digital

Un documentar care se anunta foarte interesant e Side by Side produs de Keanu Reeves ce urmeaza a fi lansat la Berlinalele de anul acesta. Proiectul examineaza industria de film aflata in plin proces de tranzitie catre cinema-ul digital. In prezent din ce in ce mai multi regizori incep sa foloseasca camere digitatele (RED Epic de exemplu), tot mai multe sali isi instaleaza proiectoare digitale, asa incat vechea scuza cu "n-a sosit rola de film" va deveni o amintire, premierele ajungand cel mai probabil via filesharing. Filmul lui Reeves (regizat de Christopher Kenneally) va oferi raspunsuri chiar de la cei aflati in fruntea ofensivei digitale: regizori (George Lucas, Christopher Nolan, Martin Scorsese, James Cameron si Steven Soderbergh), directori de imagine, monteuri, producatori, proiectionisti etc si s-ar putea sa ne lamureasca asupra avantajelor si dezavantajelor acestei evolutii digitale.


Ci(ne)MILITURI: O poveste din Queens


Cinemilitura 0.6
rating: Brainwash

Se intreaba cineva de unde vine Shia LaBeouf si ce-a facut de-a ajuns in Transformers? Ori cum arata Robert Downey Jr inainte de Iron Man? Cu alte cuvinte, ce hram purtau cei doi actori din generatii diferite inainte de a capata statul cult de action hero? In vreme ce abilitatile actoricesti ale lui Downey ne sunt tuturor de mult timp familiare, Shia e mai degraba o necunoscuta in ecuatia filmica, dezlegata de fani prin 2007 odata cu succesul lui D.J. Caruso, Disturbia. Un an mai devreme insa Shia lua prim-planul intr-o drama a maturizarii petrecuta intr-un cartier din NY (Queens) pe durata catorva luni fierbinti de vara.

Filmul acesta e rodul autobiografic al lui Dito Montiel, autor de roman si apoi regizor al propriului film. Din nou, un alt scriitor care pune mana pe obiectivul de filmat. Povestea se petrece in doua perioade temporale, una in prezent, cu Dito (Robert Downey Jr.) afland de problemele de sanatate ale tatalui sau si intorcandu-se acasa dupa 15 ani, si una in anii ‘80 cand Dito (Shia LaBeouf) si tovarasii sai dadeau piept cu lumea violenta a drogurilor si crimei. Plotul e redat alternativ, fie direct prin ochii tanarului Dito, fie retrospectiv, prin gandurile sale la maturitate. Totul converge spre un moment definitoriu in viata sa, cand intr-o singura zi isi pierde doi prieteni si realizeaza ca exista doua iesiri din viata: puscaria si cimitirul. Profund afectat alege o a treia cale si fuge, lasandu-si familia, prietenii si iubita.

Departe de a fi o melodrama americana obisnuita filmul se recomanda prin interpretari excelente din partea lui Shia LaBeouf, Channing Tatum (tovarasul si “fratele mai mare” al lui Dito), Chazz Palminteri (in rolul tatalui intransigent) si, desigur, Robert Downey Jr, care, desi apare rar, ofera acea densitate emotionala unui personaj ce trebuie sa dea ochii cu trecutul. O ‘poveste din Queens’ ce aminteste de Scorsese sau Spike Lee...

A Guide to Recognizing Your Saints

joi, 19 ianuarie 2012

The Darkest Hour

SFINTE SISOE!
rating: eroare


Am fost întrebat în repetate rînduri ce caut la filme proaste. Cu ocazia The Darkest Hour am început să mă întreb şi eu. A fost într-adevăr o oră întunecată pentru cinema. Dacă ar exista o agenţie de rating şi pentru filme, cu siguranţă l-ar fi retrogradat pe loc la categoria B, sau chiar B-.

Pe scurt, doi progamatori americani ajung la Moscova chiar în timpul unei invazii extraterestre. Ceea ce e nou la această invazie e că intruşii sunt invizibili (cel puţin în prima parte). În rest sunt foarte vizibile toate clişeele genului: grupul de victime care sunt decimate pe rînd ca într-un slasher (aici dispar carbonizate într-o jerbă de scîntei şi resturi de tenişi), cîteva gagici ataşate grupului pentru a adăuga niţică tensiune sexuală, tipul nesuferit care bineînţeles o încasează printre primii şi cîteva personaje exotice care ar trebui să fie amuzante. Numai că nu sunt (amuzantă e poate doar mitraliera aia cu microunde).

Scenariul e subţire iar replicile sunt cînd plate, cînd bombastice. Ca în scena cu luptătorii ruşi care refuză să părăsească oraşul cu ultimul convoi de salvare, declarînd că rămîn în oraşul ocupat de invadatori în numele unui patriotism moscovit de tipul "aici m-am născut, aici mor" (patriotism explicabil dacă ne gîndim că filmul e produs de Timur Bekmanbetov, autorul succesului Night Watch). Sinceră mi s-a părut expresia de frustrare "Asta e Rusia"(în traducere, nimic nu merge), o expresie comună ţărilor ortodoxe, ex-comuniste (am auzit-o şi în Belgrad).

Cetăţeanul rus care insistă cu declaraţii de genul ăsta chiar avea potenţial de umor. Dar se pare că realizatorii filmului au vrut să dezintegreze orice urmă de culoare şi energie pozitivă, exact ca alienşii care se dovedesc pînă la urmă a fi nişte mineri din cosmos. Ei au venit în capitalele noastre nu pentru a bate studenţi, ci pentru a extrage cupru şi alte minereuri din astea care se găsesc fireşte în centrul Moscovei.

Şi tot centrul Moscovei e cam singurul lucru de interes (turistic) din film. Dacă îşi propunea să fie un fel de documentar de călătorie cu ochelari 3D, tot ar fi avut o calitate. Doar că 3D-ul e ca şi cum n-ar fi, cu o singură excepţie cînd m-am surprins că-mi mişc capul "să văd" după o maşină, exact ca Emile Hirsch. Starul american e motivul care m-a atras în sală pentru că l-am iubit în Into the wild. După doi ani de pauză voluntară, nu cred că e cea mai bună revenire posibilă pentru actorul de 26 de ani. Din păcate, nici personajul său nu reuşeşte să scurtcircuiteze platitudinea generală.

Singurul personaj amuzant e pomenit frecvent în traducerea românească cu ocazia fiecărei înjurături mai deochiate: Sfîntul Sisoe! Se pare că şi Sisoe e invizibil, pentru că nu apare în film, deşi toată lumea îl strigă. Din cîte înţeleg, misiunea acestui sfînt e să preia asupra sa toate înjurăturile din filmele americane. M-am decis să-i fac dreptate, odată pentru totdeauna, şi să aflu ce-i cu el.

Sfîntul Sisoe a fost ucenicul Sfîntului Antonie. Un ascet plin de smerenie, Sisoe a stat timp de 72 de ani în pustia Egiptului pînă la moartea sa în anul 429. În calendarul ortodox e sărbătorit pe 6 iulie, în aceeaşi zi cu Sfînta Lucia (iată, nu ştiam, dar onomastica mea e în aceeaşi zi cu Sfîntul Sisoe, atît de pomenit de traducătorii noştri de film, începînd cu întîistătătoarea Irina Margareta Nistor).

Revenind la această coproducţie (apropo, se simte o atmosferă, inexplicabilă din punct de vedere geopolitic, de prietenie ruso-americană), mă îndoiesc că va mulţumi vreun fan de horror SF. Nu te face să tremuri în fotoliu, nici să rîzi. Nu prea ai de ce să strigi "Sfinte Sisoe!". Eventual să-l rogi să te scoată din sală şi prin nu ştiu ce miracol să îţi primeşti banii înapoi.

miercuri, 18 ianuarie 2012

Din dragoste...

Fac acest anunţ cu cele mai bune intenţii, chiar cu riscul de a rămâne eu însumi fără film

Dacă un demnitar PDL a îndemnat românii cu chef de proteste să vadă Moartea domnului Lăzărescu, eu vă îndemn să vedeţi Din dragoste, cu cele mai bune intenţii (regia Adrian Sitaru), din aceeaşi zonă a "problemelor de sănătate". Cel mai aşteptat film românesc din 2011 ajunge în sfîrşit şi în oraşele unde nu a rulat sau a rulat prea puţin. Mîine (19 ianuarie) îl găsiţi pe dvd, împreună cu Gazeta Sporturilor. Este una din puţinele ocazii din an în care persoanele de sex feminin vor cere la chioşc un ziar sportiv, cot la cot cu bărbaţii. Sau cel puţin aşa mi-aş/v-aş dori.

Trailer

duminică, 15 ianuarie 2012

The Greatest Movie Ever Sold (2011)

Integritate de vanzare

rating: Brainwash

La noapte se decerneaza niste premii oarecare in Statele Unite (Golden Globes, pentru neinitiati) asa ca am hotarat ca e momentul potrivit sa va recomandam uu documentar foarte interesant si potrivit pentru momentul de avant pe care-l traieste marketingul integrat in industria americana de film: product placement-ul. Exact! The Greatest Movie Ever Sold e un documentar despre product placement facut de acelasi Morgan Spurlock care acum cativa ani isi sacrifica sanatatea pentru a ne demonstra efectele unei diete exclusiv bazate pe produsele McDonalds (vorbesc de documentarul din 2004, Super Size Me). In ultimii ani tipul s-a dedicat unui proiect riscant, acela de a face un film despre Sfantul Graal al marketingului -co-promovarea- pe care sa-l finanteze doar din banii sponsorilor care urmau sa fie prezentati in documentar.

Filozofia e simpla si noua nu ne spune lucruri noi. Product placement-ul e o industrie de multe milioane de $ care urmareste doua finalitati: asigurarea bugetului pentru un anume film si crearea de noi identitati pentru branduri. Un parteneriat de afaceri care functioneaza pe ideea expusa transant de Bret Ratner intr-un interviu cu Morgan: “if there’s a car in the movie why not be a car that a brand is helping reach your budget.” Cu alte cuvinte linia dintre arta si comert se subtiaza tot mai mult iar regizorii trebuie sa faca compromisuri. Tarantino, spre exemplu, se plangea ca brandurile nu se prea inghesuie sa apara in filmele sale... Ma intreb de ce?!

Intregul concept al documentarului e acela de a functiona ca un metafilm, documentandu-se pe sine: procesul nasterii sale si tot ceea ce presupune atragerea sponsorilor intr-o asemenea aventura. Morgan incepe intai si-ntai cu pitch-uirea ideii la cele mai prestigioase companii de marketing. Cum era de asteptat este refuzat asa ca apeleaza la un amic din domeniu. Acesta il consiliaza sa-si stabileasca propriul brand, pentru ca mecanismul functioneaza in ambele directii, si apoi sa verifice ce fel de clienti i se potrivesc si pe aia sa-i abordeze. Apoi nu ramane decat sa acopere bugetul de 1,5 mil $ si sa-si respecte obligatiile fata de sponsori, adica sa-i "integreze" (nu fara simtul umorului) in film.

Ideea pentru care militeaza Morgan e aceea de transparenta a precesului dar o consecinta, probabil neprevazuta, e transformarea sa pe parcurs intr-un “vanzator”. O mana intinsa si stransa creeaza suportul moral pentru viitoare obligatii de colaborare. In acelasi timp, insasi dorinta lui de a duce la capat proiectul il constrange sa faca acele compromisuri pe care unii dintre noi poate nu le-am face, si anume sa ne asociem cu branduri cu care inainte nu aveam nici o tangenta. In demersul sau Morgan Spurlock cauta consiliere in cele mai diverse domenii, discutand astfel cu oameni din marketing, showbiz, film (JJ Abrams, Tarantino), sau cu afaceristi, activisti politici si filozofi ca Trump, Ralph Nader si Noam Chomsky. Interviurile sunt, bineinteles, prezente in film.

Desi documentarul asta e plin de publicitate deloc mascata e macar onest si foarte amuzant. E imposibil sa impiedici o industrie cu o atat de mare expunere sa faca reclama. Problema e cand “plasamentul” e prea vizibil si astfel se rupe filmul, intregul demers devenind ridicol. Intrebarea care rasare in asemenea momente e urmatoare: se pierde sau nu integritatea? De recomandat in special bloggerilor :). Ei au parte de aceleasi dileme.
Trailer

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Ecranizare de vis: Hyperion Cantos

Ma intreaba Cristina cum as vedea eu filmul perfect daca as fi, sa zicem, in masura sa aleg tot ce implica productia lui. Pai asta-i o intrebare imposibila date fiind nenumaratele placeri vinovate pe care mi le-am cultivat si puzderia de dorinte cinefile pe care le trec in fiecare an in pomelnic. Ca sa intelegeti mai bine dilema va impartasesc o taina: eu chiar m-am rugat sa nu mor pana vad continuarile Matrix. La fel cu LOTR. Dar asta era acum 10 ani. In prezent ma rog sa nu pierim cu totii pana vine Hobbit-ul.

Prin urmare am avut destul de furca cu identificarea acelui film perfect care m-ar face sa aproapemor de fericire ca a fost realizat. A trebuit sa ma hotarasc pana la urma in directia celui mai recent SF care mi-a infierbantat imaginatia, seria epica a lui Dan Simmons, Hyperion Cantos. Si asta doar pentru ca Fundatia lui Asimov, acum filmabila, nu incape intr-un singur film ci probabil intr-o trilogie, sau poate, in doua. Hyperion Cantos are "doar" 4 volume, iar primele doua (Hyperion si The Fall of Hyperion) fiind destul de unitare, ar putea incapea intr-un film cu 2 parti, asa cum e moda mai nou... 

Ar fi insa o munca destul de grea sa adaptezi cele 1000 de pagini de space opera/cyberpunk asa ca nu ma gadesc la alt scenarist decat Simmons. Variante alternative probabil David S. Goyer sau Damon Lindelof. Primul regizor venit in minte a fost Alex Proyas (Dark City, I, Robot) iar motivele sunt simple: omul a abordat si SF-ul futurist si cel dark gotic. Apoi e familiar cu naratiunea detectivistica si multistratificata. Iar romanele lui Simmons au structura de poveste in poveste (Decameronul sau The Canterbury Tales sunt opere de referinta) in care un grup de pelerini fac un drum la capatul Hegemoniei, pe Hyperion, pentru a vizita niste ruine enigmatice numite Criptele Timpului. Cei sapte pelerini isi povestesc succesiv motivatia vizitei iar fiecare poveste ofera un unghi de atac al misterului si o perspectiva asupra umanitatii in secolul 27. 

Se identifica insa un element recurent in toate povestile si anume personajul Shrike, o creatura groaznica cu rol de judecator/tortionar care-i viziteaza in vise si le arata iadul tragandu-i in teapa cu propriul trup. Shrike e cea mai bestiala idee din intregul roman intrucat identitatea, rolul si existenta sa sunt un mister. Asa cum ii sta bine unui roman SF, Hyperion imbina politica, religia, fictiunea speculativa cu elemente savuroase din space-opera si cyberpunk (matrici, AI-uri, lupte stelare) rezultand o intriga foarte complexa si 7 personaje destul de echilibrat dezvoltate. Si mai are si o nota poetica, unul din eroi fiind o reincarnare/clona a lui John Keats iar toata polologhia poarta semnul unei justitii divine. Asa ca oricare regizor s-ar apuca de asta ar avea mainile pline.

O mana de ajutor i-as da lui Proyas punandu-i un producator de talia lui Ridley Scott sau James Cameron. Imaginea ar fi pe mainile lui Dariusz Wolski (Dark City, Prometheus) iar muzica mi-ar placea sa fie din gama John Williams, Clint Mansell sau Trent Reznor & Atticus Ross. Distributia o las pe mainile celo capabili... io nu vreau decat pe Shrike sa-l faca H. R. Giger! Sau vreun discipol de-al lui. It's like a boogeyman with spikes...


Ps. Filmul e deja pe biroul producatorilor Warner Bros. si are un regizor atasat temporar: Scott Dericksonn. Nu-s foarte optimist.

vineri, 13 ianuarie 2012

Trailerul zilei: Moonrise Kingdom

Daca sunteti de acord ca Wes Anderson (The Royal Tenembaums, The Darjeeling Limited) e unul din cei mai interesanti auteuri americani in viata o sa va placa Moonrise Kingdom. Personal, dupa ce-am urmarit trailerul de mai jos, am simtit brusc nevoia sa revad The Darjeeling Limited. Atmosfera de basm, cinematografia de carti postale de acum 50 de ani, umorul si ciudatenia personajelor, toate sunt intr-o nota distincta dar cumva familiara. Moonrise Kingdom se desfasoara in anii '60, undeva pe coasta New England, cand doi copii - un baiat si-o fata - aleg sa fuga imrpeuna de familiile lor cauzand o agitatie teribila in comunitate. Se constituie o echipa de cautare pestrita (familia bizara a fetei si tabara de cercetasi din care facea parte baiatul) si astfel se aseaza premisele pentru o droaie de peripetii. Va las sa descoperiti singuri distributia fabuloasa din noul film al lui Wes Anderson.


joi, 12 ianuarie 2012

Succes românesc la Hollywood

"THE CROSSING" CUCEREŞTE ORAŞUL ÎNGERILOR


Aş fi vrut să păstrez informaţia asta pentru articolul dedicat evenimentului din 7 februarie.
Dar nu se mai poate. E prea fierbinte şi prea importantă (vă rog să nu uitaţi: aţi auzit-o prima dată pe marele ecran!!!).

Scurtmetrajul românesc The Crossing a luat şase premii la Los Angeles Cinema Festival of Hollywood. De fapt a luat cam tot ce se putea lua. Inclusiv premiul pentru regie (Cristian Pleş) şi pentru cel mai bun actor (bineee Boris!). Ia uitaţi-vă aici în ce companie se găseşte actorul timişorean, Boris Gaza.

Judecînd după numărul de premii cu care a fost distins, The Crossing este cel mai bun film al actualei ediţii de festival. Ok, poate că LACF nu e Sundance sau premiile Oscar, dar e un festival care se desfăşoară (repet) în Los Angeles, pe Ventura Boulevard (unde s-au filmat scene din Crash, Transformers şi 40 year old virgin), în inima Hollywoodului. Trebuie să recunoaşteţi că nu se întîmplă prea des să avem un succes românesc peste ocean. Cu atît mai mult un scurtmetraj studenţesc, filmat cu resurse independente (pe aici prin zonă, pe la Buziaş şi Bîrzava) şi, more or less, prin voluntariat.

E o confirmare nouă (pe lîngă celelalte două distincţii) pentru talentul tînărului cineast şi al protagonistului. E o ştire de bun augur şi pentru Asociaţia Marele Ecran care îşi face debutul cu proiecţia acestui short, despre care am scris aici încă din august 2010, cînd încă nu era finalizată post-producţia. Boris îmi dădea ieri seară ştirea printr-un sms şi îmi spunea că avem exclusivitate. Deci ştirea asta este premiul nostru pentru că am crezut în film încă de la început. Iar voi sunteţi invitaţi să-l vedeţi pe 7 februarie, în Aula Bibliotecii "Eugen Todoran".

Fata cu un dragon tatuat

Doresc să se noteze că mi se pare neinspirată traducerea în română a titlului The Girl with the dragon tatoo (ce înţelegem noi de aici? că fata are un dragon care e tatuat). În schimb, găsesc tare inspirat genericul de început (care deşi nu pare să spună prea multe, face referire la momente din întreaga trilogie). Pregătiţi-vă difuzoarele...and go nuts!

miercuri, 11 ianuarie 2012

Ben X (2007)

Autism de Level 88

rating: Brainwash

Nu mi-am propus sa vad toate filmele cu si despre autism (Asperger) asa ca vizionarea lui Ben X la o perioada destul de scurta dupa Adam ne e decat o simpla coincidenta. Il aveam de ceva timp pe lista si, sincer, habar n-aveam despre ce-i vorba. In caz ca sunteti inclinati sa spuneti pas la inca o “poveste tragica” va zic din start ca Ben X e o abordare destul de atipica a temei anormalitatii si a ramificatiilor ei intr-o societate cruda si intoleranta. Nic Balthazar, regizorul acestui film belgian-olandez, e totodata si autorul romanului pe care se sprijina narativ povestea, iar lucrul acesta e destul de rar in industria filmului. Fiind inspirat dintr-un caz real (un tanar autist agresat de colegii de scoala pana cand s-a sinucis) Ben X e deosebit de modern in conceptie si executie, combinand naratiunea la trecut a personajului principal, stilul jurnalist de intervievare a apropiatilor si prezentarea actuala a evenimentelor care-l conduc la o criza individuala.

Probabil partea cea mai artistica a filmului consta in lumea virtuala in care se retrage eroul filmului, Ben (Greg Timmermans). Incapabil sa se adapteze la societate si regulile sale, complet afon in materie de sentimente si comunicare, Ben se refugiaza zilnic intr-un univers fantastic: jocul de mmorpg (online multiplayer role-playing) ArchLord. Acolo e Ben X, un luptator de Level 88 bine inarmat si foarte abil in a-si invinge oponentii, care cutreiera un peisaj medieval in cautare de lupte epice. Are chiar si o prietena sau partenera de aventura cu nume de cod Scarlite care-l intelege si cu care comunica via internet.

Singura lui problema e ca trebuie sa se deconecteze de la virtual pentra a trai in lumea normala adica sa mearga la scoala si sa indure toate umilintele colegilor sai. Pentru a se proteja Ben a invatat sa considera lumea exterioara o plansa de joc pe care se deplaseaza din punctul A in punctul B iar agresorii drept inamici pa care trebuie sa-i evite. Dar exista o diferenta esentiala: in lumea reala Ben nu poate sa se razbune pe dusmanii sai asfel ca teroarea escaladeaza pana la umilinte greu de indurat.

E un scenariu destul de cunoscut care nu poate decat sfarsi rau iar intercut-urile tip interviu cu parintii si profesorii lui Ben lasa impresia ca exista un final amar. Factorul declansator il constituie festa jucata de doi colegi mai salbatici (astia aproape ca implora sa fie trasi in teapa) care ajunge postata pe internet si-apoi la cunostinta mamei sale. Rusinea il face sa clacheze si sa-si puna intrebari de genul “cate motive iti trebuie pentru a te sinucide”. Din fericire amica Scarlite anunta o vizita inopinanta care se va dovedi inspirationala: Every end is a beginning. La fel ca-n jocuri.

Fiind unul care a pierdut ore nenumarate in asemenea lumi virtuale filmul asta mi-a intrat pe sub piele. In plus, Greg Timmermans face un joc excelent in rolul lui Ben. ‘Ciudatenia’ sa daca nu e autentica e macar destul de convingatoare. Afectiunea lui e suficient de bine exploatata emotional, in sensul ca atat slabiciunea lui cat si cruzimea sau pasivitatea celorlalti te infurie. Ca aspect filmul e absolut superb, amestecand filmarea reala cu bucati din joc, intercaland mesaje textuale si reflectii personale iar seria de twisturi din partea a doua il fac captivant desi usor comercial. Pacat ca dorinta unui final optimist i-au furat din vigoare. Ar fi putut deveni varianta light a lui Donnie Darko.
Trailer

marți, 10 ianuarie 2012

Tomboy (2011)

rating: Colectabil

Poate vreti sa luati o pauza de la ultimele hit-uri ale anului trecut si sa aruncati un ochi la Tomboy, o microdrama indie franceza facuta cu foarte mare grija de Celine Sciamma. Intra in categoria aia de filme de care n-ai cum sa auzi decat daca ti le recomanda cineva (ca noi) pentru ca n-o sa le vezi promovate decat pe la vreun festival mai acatari. Desi e filmat cu un Canon 5D, Tomboy nu este si nici nu arata a film ieftin (1 mil $) ori amatoricesc. Nu s-a folosit obositoarea “miscare” cvasi-realista sau documentara a camerei decat in putine cazuri iar mizanscena nu e incropita. S-a utilizat in schimb o echipa mica de productie si o echipa la fel de “mica” (dpdv al varstei) de actori. E un film cu si despre copii insa nu vreo complexa poveste despre maturizare pe cale aventuroasa ci una destul de simpla si nespectaculoasa petrecuta la bloc.

Asa cum poate sugereaza unora si titlul, “tomboy” face trimitere la porecla data fetelor care manifesta in copilarie un comportament mai atipic, adoptand imbracaminte baietoasa si preferand compania baietilor. Noi le spunem “baietoase”. Daca pentru cele mai multe din ele e doar o faza de care isi amintesc amuzate la maturitate pentru unele poate fi un semnal pentru o anumita confuzie in propria sexualitate. Un astfel de caz e eroina filmului, Laure, o fata de 10 ani care se muta cu familia intr-un apartament nou si alege din cine stie ce motiv sa se prezinte in zona drept Michael. Legand o prietenie cu copiii locului, ba chiar un crampei de relatie copilareasca cu o fata mai maricica, Laure/Michael va afla pe propria piele consecintele unei atitudini inselatoare.


Nu e greu de ghicit ca reusita filmului sade tocmai pe umerii acestui copil de 10 ani. Zoe Heran si-a inteles atat de bine personajul inca o buna parte din film am avut dubii daca e o fata tunsa baieteste sau un pusti foarte timid. Reda la milimetru acea confuzie pe care se presupune ca o traieste personajul ei, nesiguranta de a fi ceea ce pare, curiozitatea de a vedea cum e sa fii altfel, cat de bine poti mima sau daca te poti adapta. In acelasi timp Laure e si un amestec original de inocenta si duritate, lucru foarte vizibil in relatia cu sora mai mica, Jeanne (Malonn Levana, 6 ani, alta caraghioasa), pe care o protejeaza de batausi dar cu care se mai si joaca ca fetele.

Exista si cativa adulti in film, in speta parintii fetelor, ce apar insa doar episodic si pentru a-si corecta, consola sau hrani progeniturile. Sunt genul de parinti preocupati de soarta celor mici, intotdeauna langa ei cand au nevoie dar niciodata extraprotectori sau sufocanti. In microuniversul celor mici exista niste reguli, dar din cele care conduc la nasterea unui climat de siguranta. E acea libertate si lipsa de griji care le permite sa cutreiere plaiurile copilariei pana pe crestele amenintatoare ale iresponsabilitatii de unde trebuie sa-i coboare, evident, parintii.

Trebuie sa marturisesc ca mi-a placut mult filmul asta. E atat de deschis, de sincer, de profund si de amuzant ca-l poti pune la colectie. O poveste plina de sensibilitate si fara melodrama.

duminică, 8 ianuarie 2012

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Jack and Jill...and Al


Pacino e unul din cei mai serioşi actori. Mă refer la faptul că rareori l-aţi văzut în roluri comice (deşi Tony Montana avea umorul lui). Într-unul din interviurile acordate lui Larry Grobel (publicate în cartea asta), Al Pacino aprecia reinventarea lui Robert De Niro în roluri comice, ca în Analyze this sau mai recenta serie Fockers. Mai spunea că e tentat să exploreze şi el zona comediei. S-a ţinut de cuvînt, după cum puteţi vedea în Jack and Jill. Am îndoieli mari că a fost o decizie inspirată. Îndoieli confirmate de Rotten Tomatoes (unde filmul are un rating de...3%): "Although it features an inexplicably committed performance from Al Pacino, Jack and Jill is impossible to recommend on any level whatsoever". Ceea ce NU vă recomandăm nici noi.

Trailer