joi, 21 aprilie 2011

127 hours (2010)

BETWEEN A ROCK AND A HARD PLACE
rating: semi-colectabil


"Natura nu este nici contra, nici in favoarea noastra. Supravietuirea [intr-o situatie limita] tine de pregatirea noastra fizica, de bunul-simt si de hotararea noastra de a ne intoarce acasa". Sunt cuvintele lui Bear Grylls, omul care a popularizat enorm noua meserie de suvivor-man.

Practic, 127 hours (127 de ore) este ca un reality-show despre supravietuire, dar ceva mai lung, cu imagini artistice si coloana sonora. Daca ati citit macar un rand despre film sau ati auzit stirea cu spectatorii care au lesinat in sala de cinema, atunci ati aflat deja ca eroul isi va auto-amputa un brat. Cu SPOILER-ul asta am savarsit unul din pacatele capitale ale cinefililor. Dar mai important decat acest deznodamant senzational (care functioneaza ca o momeala intentionata de marketing) este modul in care se ajunge acolo.

Aron Ralston este un hiker/biciclist/alpinist singuratic, in fine, un adrenaline junkie care in aprilie 2003 a cazut prizonier timp de 5 zile in maruntaiele minerale ale canionului Blue John (Utah), prea putin circulate. Filmul e bazat pe povestea reala a lui Ralston, relatata in volumul autobiografic Between a rock and a hard place. Regizorul Danny Boyle (Trainspotting, Slumdog Millionaire) a cumparat drepturile cartii inca din 2006. Boyle stie ca noi stim cum se incheie povestea. Asa ca ne provoaca in permanenta, se joaca cu asteptarile noastre. Jumatate din film e un teaser pentru acel gest extrem, cvasi-supraomenesc cu care v-am spoiler-it deja.

Sigur cunoasteti si voi tineri de 20sicevadeani care se misca numai in viteza a cincea, carora nimeni nu le-a zis unde sunt franele. Uneori reusesc sa le gaseasca singuri. Alteori e nevoie de un factor extern: in drumul lor apare o casnicie, o boala sau un...zid de piatra.

Aron Ralston (James Franco) se plimba prin canion "ca prin a doua lui casa", cand aluneca brusc pe un bolovan care ii prinde in cadere bratul drept si il ia prizonier intr-o ravena (o vale cu pereti stramti si abrupti, sapata de torenti). Primele zeci de ore le petrece in incercarea de a se elibera de sub stanca si facem cunostinta cu un om plin de resurse, idei si optimism. Incepe sa pileasca piatra cu o chinezarie de briceag, incearca sa o salte printr-un scripete facut din cordelina, doarme cu ajutorul unui ham improvizat tot din funie si, da, ajunge sa-si bea urina, ca in orice episod respectabil cu nemuritorul Bear Grylls.

Aproape intreg filmul se va petrece in acest spatiu claustrofobic (o parte a fost turnata in locul real, alta in replica identica construita pe un platou din Salt Lake City). Cu acelasi decor timp de aproape 90 de minute, riscul de a plictisi e urias. Greutatea pica astfel pe umerii actorului, pe care ori il credem, ori nu mai exista film. Boyle zice despre Franco ca le va calca pe urme unor De Niro sau Pacino. Eu n-as merge chiar atat de departe cu entuziasmul, dar eforturile (macar fizice ale) tanarului de 32 de ani, care joaca literalmente cu o singura mana, merita apreciate.

Gaselnita care a animat settingul static a fost pseudo-jurnalul (aka scrisoarea de adio) pe care Ralston l-a tinut cu ajutorul camerei video de buzunar, pentru a documenta ceea ce credea ca sunt ultimele sale zile. Ralston i-a aratat casetele lui Franco. Asta l-a ajutat imens pe actor sa coloreze portretul personajului cu numeroase nuante. De la semnele epuizarii fizice pana la cicatricile dupa lupta cu demonii interiori.

Momentul de catharsis suprem este cand Ralston isi da seama cine e vinovat pentru situatia ridicola in care se gaseste. Stanca aceea ii era predestinata de la inceputul universului. S-a indreptat spre intalnirea cu ea inca din momentul nasterii. Stanca era rezultatul vietii de om singuratic pe care a dus-o pana la cei 28 de ani ai sai. Aici ne lumineaza flash-back-urile cu fosta iubita, care l-a parasit simbolic in mijlocul unui stadion de fotbal. Flash-back-ul cu maica-sa care il suna inainte de excursie si el nu raspunde, ocazie cu care i-ar fi spus unde merge. In urma auto-analizei, Aron isi da seama ca e captiv sub roca pentru ca SI-A DORIT SA FIE SINGUR. Adica isi da seama cat a fost de bolovan.

El invata acum ca nu poti sa fii cu oamenii doar cand ai tu nevoie de ei. Alta morala: copii, nu plecati de acasa fara sa spuneti unde mergeti! Si nu faceti greseala sa va uitati briceagul elvetian acasa (SPOILER ALERT: pentru ca alea chinezesti taie insuportabil de incet ligamentele, oasele si nervii bratului; SPOILER ALERT 2: secventa cu taierea nervilor e ca o intalnire cu freza dentistului fara anestezic, motiv pentru care multi amici au si sarit-o; SPOILER ALERT 3: nici n-am stiut ca nervii din brat sunt asa de grosi, de marimea unor corzi de vioara).

Dincolo de detaliile visceral-morbide, 127 hours este un film despre responsabilitate, despre asumarea alegerilor pe care le facem in viata. Pentru ca, dupa cum vedem, fiecare alegere conteaza. Deschide si o discutie despre timp: presiunea efectiva asupra lui Aron, care are doar cateva zile sa gaseasca o scapare si presiunea generala asupra omenirii in legatura cu felul in care ne cheltuim timpul dat. Adevarurile universale care se desprind in cele din urma fac ca aceasta poveste sa fie mai mult decat o emisiune cu sarvaivarmeni. Totusi, de aici si pana la o capodopera e drum lung. Cam tot atat cat avea Aron de facut din ravena lui pana la masina parcata la mile departare. Boyle este asa cum te asteptai sa fie: visceral, euforic si triumfal. Dar parca prea ostentativ in alegerile sale. Preocupat sa ne faca pe plac si sa fie placut. Incepand cu coloana sonora.

Muzica nu prea cadreaza cu dramatismul scenelor. La Boyle, muzica puncteaza ritmic, "cool" si complementar scenele importante. Piesele alese sau orchestrate de A.H. Rahman comenteaza pe rand, ca o voce din off, disperarea, triumful, optimismul sau resemnarea eroului: Ca plane pour moi (Plastic Bertrand), Lovely Day (Bill Withers), Festival (Sigur Ros), Nocturna no.2 (Chopin), If I Rise (Dido) s.a.

Daca voi ramane cu ceva dupa 127 hours cred ca vor fi tocmai aceste ruperi (haioase, subtile, inteligente) de ritm. In nicun caz, ruperile de oase.

127 de ore are premiera in Romania maine, 22 aprilie

3 comentarii:

  1. slab rau filmul asta.

    prin contradictie pe discovery gasim "i shouldn't be alive" - te tine locului 40 de min, fara figuri de film americanesc.

    RăspundețiȘtergere
  2. tocmai am vazut filmul. intr-un cinematograf atipic, intim, confortabil, unde te duci cu prietenii, asa, mai mult de haz - glendale. n-aveam chef de un film in care auzisem ca urmeaza sa isi taie unul o mana. iar filmele americane nu sunt dintre preferatele mele. dar filmul chiar merita vazut. nu e o capodopera, desi e remarcabila stradania regizorului de a face un film dintr-un singur personaj si un singur decor. uimitor este insa ca personajul si povestea sunt reali. si te uiti gandindu-te ca nu te poti amagi cu gandul ca e doar un film. si chiar nu-i comparabil cu i shouldn't be alive.

    RăspundețiȘtergere
  3. Contradictorii, aşa cum ai remarcat şi tu, coloana sonoră, dar acel Plastic Bertrand - Ca Plane Pour Moi se combină perfect pentru a crea o atmosferă cu predilecție spre o dramă psihologică.
    Poate nu atât de simplu pe cât de simplist pare,
    127 de ore este un film ce merită privit.

    RăspundețiȘtergere