duminică, 1 august 2010

Brand. Russell Brand

GET HIM TO THE GREEK

rating: Brainwash

Unora le plac nachos (chipsurile de la Cinema City). Atat de mult incat suspectez ca iesirea la film e doar un pretext ca sa ajunga la snack. Altfel nu-mi explic de ce cativa spectatori (i-am vazut cu ochii mei) ies dupa vizionare cu tavitele de crantanele aproape intacte. Am intalnit si eu un adorator al cultului Tex-Mexican, cunoscut in gasca lui chiar sub porecla de Nachos pentru pasiunea cu care devoreaza atat chipsurile din porumb cat si filmele (dar despre povestea lui Nachos-omul vorbim pe larg, cu alta ocazie).

O alta necunoscuta este algoritmul dupa care se impart portiile: in „meniu mare” si „mediu”. In absenta portiei mici, cum poti stabili portia medie de nachos? I-am explicat domnisoarei de la bar ca aceasta clasificare ridica mici probleme de logica, dar n-a parut impresionata de obiectia mea.

La fel si cu comedia Get Him to the Greek (Adu-l pe scena). A fost mai mult o portie medie de ris decit mare. In niciun caz mica. Aldous Snow (Russell Brand) e un solist britanic autodistructiv, cunoscut mai putin pentru muzica decit pentru scandaluri (gen Pete Doherty). Ultimul sau album, African Child, e considerat „al treilea dezastru pentru Africa, dupa foamete si razboaie”.

Comicul Jonah Hill (Superbad) este „nataraul afabil” trimis sa escorteze rockstarul la concertul aniversar de la sala Greek din L.A si sa-i tempereze excesele. Bineinteles ca „nataraului afabil” incepe sa-i placa viata de groupie (sex, drugs & rock’n roll) si ajunge sa se desparta de iubita, asistenta Daphne (Peggy din Mad Men). Noroc cu Aldous care le salveaza relatia cu un menage a trois.


Aldous insa nu e capabil sa se salveze din viata lui usuratica de narcoman narcisist si nimfoman, complexat de absenta unui tata boem si singur pe lume "in afara de o mama idioata" (spune asta in timp ce un os ii iese prin brat). Asa cum a fost si viata reala a scandalagiului si scandalosului Russell Brand inainte sa devina logodnicul „pocait” al lui Katy Perry. In show-ul sau de stand-up comedy, Scandalous, preciza: "Se spune despre mine ca as regula orice. E exagerat. As regula orice intre 18 ani si moarte. Atentie, sunt foarte scrupulos cu aceasta regula. Nu veniti la mine cu o decedata bine machiata ca nu bag botu". Pardon his french.


Get Him to the Greek pune reflectorul pe doi comici (Brand si Hill) si un regizor/scenarist in ascensiune (Nicholas Stoller). Dar revelatia absoluta este Puff Daddy in rolul-manusa de patron de casa de discuri, care ne livreaza o teorie interesanta despre "mindfucking" (manipularea celorlalti in interesul tau) si, probabil, cele mai memorabile replici. Haioase si cameo-urile lui Pink, Lars Ulrich (Enter Sandman!) si mesterul cu teleportarea din Star Trek in rolul tatalui.

Momentele muzicale (piese despre asshole si sifilis) sunt foarte plauzibile in contextul muzicii actuale de plastic. La coloana sonora a contribit insusi Russell Brand cu cateva lucrari inubliabile: "Yeah, Yeah, Oi, Oi", "The Clap" si inegalabilul "Furry Walls". Aerul general de batjocura si ironia bine camuflata sub un strat murdar de superficialitate aminteste de Bruno (sau ce ar fi facut Sascha Baron daca ar fi descins cu personajele sale abjecte in industria muzicala). Sau Hangover meets industria muzicala.

Get him to the Greek e ca o electrocardiograma, cu multe suisuri si coborisuri. Are secvente energizant de amuzante, ca niste "injectii cu adrenalina" (scena respectiva e un dublu-omagiu lui Pulp Fiction si Kubrick) si „burti” plictisitoare si cliseice. E ca o portie medie de nachos, care-si merita cascavalul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.