luni, 2 august 2010
Le samourai (1967)
Ziceam acum cateva zile ca nu-mi explic cum de ratasem vizionarea filmului care i-a inspirat pe doi stilisti remarcabili (desi fundamental diferiti) sa-si realizeze propriile versiuni ale "samuraiului" - cel estic si cel vestic. In 1989 The Killer al lui John Woo isi construia plotul pe aceeasi idee a asasinului tradat iar in 1999 Jim Jarmush prelua latura meditativ-filozofica din filmul francez suprapunand-o realitatilor Mafiei din State in Ghost Dog: The way of the samurai. Desi vazusem cele doua filme nu remarcasem conexiunea dintre ele fara ajutorul unui mic ghid care sa-mi indrepte ochii spre Samuraiul lui Jean-Pierre Melville. Filmul francez din 1967 e o minunata piesa de cinema minimalist avand pe langa o atmosfera de tacere rau-prevestitoare si un story simplu dar deloc plictisitor precum si un formidabil personaj principal jucat de Alain Delon cu o rezerva studiata si enervant de tensionanta.
Vazand acest film intelegi perfect ce inseamna un lup singuratic caci Jef Costello e un hitman profesionist, calm si detasat, fara atasamente sentimentale (vizibile) si foarte manierat. E un adevarat samurai modern, inflexibil fizic si cu niste ochi glaciali ce picura intensitate in fiecare prim-plan. Dialogurile sunt putine si concise, fara tertipuri de povestitor, prima vorba spusa apare prin minutul 10 iar cea mai mare parte din timp il urmarim pe Jef Costello indeplinindu-si aproape ritualistic planul. Alain Delon e turnat in rol, cu acel impermeabil faimos din filmele cu detectivi, cu palaria aranjata impecabil si gesturile sale demne de un gangster din anii '30. Dupa ce asasineaza un patron de club in biroul sau, Jef Costello e cules de politie la o razie si dus la sectie. Calmul sau e perfect jucat iar cele 2 alibiuri prefabricate sunt beton. Eliberat in mod suspect dupa ce martorii il "omit" la identificare Jef e tradat de angajatori si ranit. Acum e un 'ronin' ce trebuie sa scape atat din vizorul sefului politiei, care-l considera principal suspect, cat si de spionajul fostilor 'stapani' incercand sa afle totodata cine sunt aceia.
Le Samourai e in esenta un film despre singuratate. Acest lucru e vizibil in caracterul introvertit al personajului, in decorul decrepit al camerei sale de hotel, in paralela subtil trasa de regizor intre Jef si pasarea pe care o tine in colivie intr-o stare jalnica, facandu-te sa te gandesti ca e chiar sufletul sau care se zbate nebun in momentul cand el pleaca sa-si intalneasca soarta. Exista numeroase scene demne de stop si derulat pentru ca sunt perfect construite. Eu unul am fost fascinat de stilul in care fura masini, intrand in cele descuiate si scotandu-si legatura de chei pentru a incerca tacticos fiecare cheie pana una se potrivea. Era aproape masinal, cu ochii scanand perimetrul, aproape imobil si incercand sa se piarda in decor. Aceasta grija e prezenta in fiecare din activitatile sale, cand se imbraca, cand merge pe strada, cand isi indeplineste misiunea.. totul e ca un ritual. Un om singur dedicat intrutotul 'artei' crimei. E imposibil sa nu-l placi.. sau sa-l compatimesti. Iar felul in care ne este adus in fata ochilor e pur si simplu perfect (o zic alti regizori nu numai eu).
Categorii:
Cinema Paradiso,
Film European
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
capodopera
RăspundețiȘtergereDe mentionat totusi ca si el e un remake, chiar dupa un noir tare drag mie - This Gun for Hire - in care Veronica Lake straluceste.
RăspundețiȘtergere