luni, 28 februarie 2011

The Sunset Limited (2011)

Teacher vs. Preacher

rating: Colectabil


Exista doua motive pentru care nu as rata filmul asta si primul ar fi cuplul Tommy Lee Jones - Samuel L. Jackson. Spuneti-mi ca in ultimul cinema din lume ruleaza un film cu cei doi si o vand pe mama ca sa-mi iau bilet! Al doilea motiv ar fi Cormac McCarthy, care semneaza piesa de teatru (si scenariul) care au dus la nasterea acestui micut experiment actoricesc intitulat criptic The Sunset Limited. In cazul lui Cormac sa spunem doar ca in eventualitatea aparitiei sale la Timisoara am niste carti care-i asteapta autograful: No Country For Old Men respectiv, The Road. Sunt sigur ca le stiti ecranizarile. Iata asadar ca viziunea cinica asupra lumii actuale, asa plina de absurditati si lipsita de D-zeu cum reiese din romanele lui McCarthy, isi gaseste din nou drumul catre ochii si urechile noastre, de data asta prin vocea si privirea deznadajduita a actorului si regizorului Tommy Lee Jones. Filmul asta e nici mai mult nici mai putin decat un teatru filmat cu 2 personaje simbolice, unul Alb si unul Negru, interpretate de doi actori cu vechime ce dezbat chestiuni filosofice esentiale, de la religie la cultura, de la inutilitatea vietii  pana la inevitabilitatea mortii.

The Sunset Limited se desfasoara in interiorul unui apartament, dupa ce in prealabil ala negru ii salvase viata celui alb cand acesta a vrut sa sara in fata metroului. In esenta e vorba de o disputa rationala intre doua constiinte fundamental opuse. Mr. White (Jones) e profesor si ateu iar Mr. Black (Jackson) e un criminal reabilitat devenit predicator, adica om cu frica de D-zeu. Ironic, Mr Black e plin de lumina si optimism, acceptand ca exista forte mai presus de vointa individului, in vreme ce Mr White e intunericul intruchipat, pesimist, deprimat, cinic si total deziluzionat de prea multa cunoastere asupra acestei lumi strambe. “Lupta” verbala a celor doi va avea o singura miza: viata profesorului, intentia omului negru fiind de a intelege motivele pentru care omul alb cultivat si mai bine plasat social isi doreste un exit prematur. Tematic filmul lui Tommy Lee Jones si Cormac McCarthy ar putea fi inscris intre alte cateva dramatizari conversationale reusite, cum ar fi The Man from Earth sau Interview al lui Steve Buscemi.



Desi centrat pe doi indivizi, treptat filmul isi extinde granitele si acopera aceeasi straveche lupta ideologica dintre credinta si necredinta, retusand contrastul dintre omul de stiinta si omul lui D-zeu, cu fiecare argument adus in plus. Fiind insa vorba de un text mccarthy-ian filmul nu aluneca intr-o pilda crestina menita sa ne readuca la biserica. E mai plin de substanta filozofica, trateaza chestiunile atat rational cat si emotional, ofera metafore si diverse chei explicative, deschide ochii si pastreaza un echilibru de forte intre cei doi protagonisti. Iar la final constatam ca in vreme ce pentru predicator lucrurile se impart in albe sau negre, in lumea profesorului e tot o nesfarsita nuanta de gri. “The shadow of the axe hangs over every joy.” Cu alte cuvinte spectrul mortii atarna asupra fiecarei bucurii.

Iar castigatorii Oscar 2011 sunt...

1. Cel mai bun actor in rol principal:
Colin Firth in “The King’s Speech”

2. Cel mai bun actor in rol secundar:
Christian Bale in “The Fighter”

3. Cea mai buna actrita in rol principal
Natalie Portman in “Black Swan”

4. Cea mai buna actrita in rol secundar
Melissa Leo in “The Fighter”

5. Cel mai bun scenariu adaptat
“The Social Network”

6. Cel mai bun scenariu original
“The King's Speech”

7. Cel mai bun film de animatie
“Toy Story 3

8. Cel mai bun film strain:
“In a Better World” Danemarca

9. Cea mai buna coloana sonora originala
“The Social Network”

10. Cele mai bune costume:
“Alice in Wonderland”

11. Cele mai bune efecte speciale
“Inception”

12. Cel mai bun documentar:
“Inside Job”

13. Cel mai bun regizor
Tom Hooper “The King's Speech”

14. Cel mai bun film
“The King’s Speech”

lista integrala aici.

A fost o noapte lunga si fara surprize majore: The King's Speech a pus mana pe cele mai valoroase statuete (cel mai bun film, regizor, scenariu si actor in rol principal) iar Inception pe cele mai merituoase din departamentul tehnic (cinematografie, efecte vizuale si sonore). The Social Network a primit Like pentru coloana sonora si scenariul adaptat ca si pentru montaj. Exact ce merita.

In ograda noastra lucrurile sunt cam cetoase intrucat ne-am umplut de castigatori:
- Andrei Vajna si Mira au nimerit 12 categorii
- Emi, Sebi si delfinasu, 11 categorii
- iar Stefan, Ciupi, piratul cinefil si Teo au fost inspirati in 10 din cele 14 categorii.
Cam ca si anu trecut zic. Cititorii sunt deci informati si inspirati. Ramane ca dupa sedinta sa decidem ce impartim si in ce mod :)). Somn usor...

PS: Sebi, delfinasu, Stefan, piratulcinefil, Teo v-as ruga sa ne dati un mail pe contact si sa ne precizati de unde sunteti de loc :). Mersi

* Pentru statistica mentionam ca razboiul fratricid dintre co-autori a fost castigat de Luci cu diferenta de 2 puncte (12 - 10) eu tinand mortis sa ma p*s contra vantului (la categoriile scenariu original si cel mai bun film am asteptat surprize, surprize).

duminică, 27 februarie 2011

Previziuni si asteptari

Gata fratilor. Am incheiat procesul de votare. 37 dintre voi au intrat la cabina de vot si-au aplicat 14 stampile curate, inspirate sau analizate, dupa cum i-a venit fiecaruia. La o prima vedere asa mai superficiala se observa ca in cel putin un aspect mai toti am fost de acord: Natalie Portman a luat Oscarul. Dar hai totusi sa mai asteptam sa fie oficial si sa aruncam o privire asupra celorlalte categorii:

- Colin Firth si Christian Bale au intrat multora la suflet: 31 de voturi din 37, respectiv 29 din acelasi numar.
- rolul secundar feminin e disputat aprig intre Melisa Leo (15), Hailee Steinfeld (10) si H. B. Carter (9)
- scenariul cel mai bine adaptat e considerat The Social Network (35) in vreme ce in originalitate se bat Discursul Regelui (17) si Inception (18)
- Toy Story 3 are cele mai multe sanse (31) la animatie si probabil Academia nu ne va insela asteptarile.
- filmul strain cel mai popular aici e Biutiful (22 voturi), urmat de In A Better World (8).
- la cea mai buna coloana sonora originala e cu dubii: Reteaua (11), Inception (10), 127 Hourse (9).
- costumele cele mai dorite (26) se pare ca sunt cele din filmul burtonian, rochitia Alicei si palaria Palarierului.
- efectele speciale din Inception i-au lasat pe 27 de oameni cu gura cascata.
- documentarul cel mai apreciat se pare ca e ala despre criza. relativ de inteles (19) dar nici filmul lui Banksy n-a lasat indiferenti 8 oameni.
- regia se disputa teoretic intre Fincher (16) si Aronofsky (11) iar cel mai tare film din parcarea hollywoodiana se va decide dintre Kings Speech (19) si The Social Network (11). Sa n-avem surprize, zic.

Cam asta e trendul cititorilor Marelui Ecran. Pesemne ca doriti sa stiti cum bate vantul printre autorii Marelui Ecran. Dam cuvantul tovarasului Lucian:

Anul acesta v-as fi lipsit de pronosticul meu, pentru ca nu contine revelatii majore. Ma simt insa obligat. Confruntarea finala intre intuitia mea si a lui Richie are deja traditie. N-as vrea sa lipsesc de la acest derby. In plus, nu e elegant sa-i refuz colegului sansa sa-si ia revansa :) Sau cum ar zice "regele" Colin: ma-ma-ma-mmmanusa a fost f#%&k f**k arunca-ca-cata.

1. Colin Firth, obviously
2. Christian Bale, pentru ca americanii adora povestile cu pierderi masive de greutate iar omul e la a doua auto-scheletizare; hey, Academio, ce vrei sa mai faca omul asta? sa puna pe el 200 de kile? Ai grija, ca-l bagi in spital.

3. Natalie Portman si-a adjudecat deja premiul, in opinia multora. Surprize ar mai putea face doar Annette Bening, alta actrita care s-a pupat cu fete anul asta.Mai mult decat Benning mi-a placut Kidman. Dar Rabbit Hole e un film ignorat de Academie. Din pacate.

4. Hailee Steinfeld, pentru ca rolul ei era principal, dar au bagat-o la secundar ca sa aiba mai multe sanse.
Si le are.

5. The Social Network, pentru ca toata critica americana a ridicat in slavi scenariul lui Sorkin.

6. The King's Speech, pentru ca noaptea ii va apartine totusi regelui, sper eu

7. Toy Story 3. Recunosc, spre rusinea mea, ca nu l-am vazut. Daca Tarantino zice ca e unul din cele mai bune filme ale anului si a ajuns si in primele 10, inseamna ca e adjudecat. Am vazut in schimb Iluzionistul.

8. Aproape ca imi vine sa pariez ca va castiga filmul din Algeria, ca un gest de sustinere a revolutiilor nord-africane de catre americani. Incendies ar fi alegerea rationala. Dar merg si eu pe o semi-surpriza: In a Better World.

9. Coloana sonora: The Social Network, si asta e singurul premiu cu care as fi de acord in cazul TSN

10. Costume: Alice in Wonderland, daca privesti suficient de obiectiv, e tot ce ramane dupa ultimul Burton.

11. Efecte: Inception; chiar daca Academia nu-l iubeste pe Nolan, ii vor recunoaste talentul macar prin premiile de efecte si sound.

12. Exit through the gift shop e mai pe sufletul meu dar trebuie sa recunosc ca Ferguson a facut un job impecabil, indraznet, fara compromisuri si dureros de actual. Deci, Inside Job

13. Fincher. E o traditie la Oscar sa iei statuia cu alt film decat cel pentru care-l meritai. Sa-i zicem "sindromul Scorsese". Deci premiul asta va fi e un fel de consolare. Asta si pentru ca, zic eu, marele premiu va merge la...

14. King's Speech. Noroc, tuturor! (ma rog, nu chiar tuturor, ca n-avem cum sa va ducem pe toti 40+ la film)

PS V-am zis ca ghicitoarele, Regina, Bratara, Mama Omida si tata O'Gica nu au voie in concurs?

Ei bine, io nu-s neam cu babe descantatoare deci pot sa-mi exprim opinia in mod valid. Fara surpriza, ok? Asa deci, Richie zice ca:

1. Cel mai bun actor în rol principal:
Colin Firth in “The King’s Speech” pentru ca omul confirma de la an la an.

2. Cel mai bun actor în rol secundar:
Christian Bale în “The Fighter” pentru ca trebe sa puna kilogramele la loc cumva.

3. Cea mai buna actriță în rol principal
Natalie Portman în “Black Swan” pantru ca ador sa o vad tinand discursuri de acceptare. O sa planga :D

4. Cea mai bună actriță în rol secundar
Hailee Steinfeld în “True Grit”. H. B. Carter ar fi a doua optiune.

5. Cel mai bun scenariu adaptat
The Social Network” e scris fenomenal de bine. Pacat ca e despre Facebook.

6. Cel mai bun scenariu original
Inception” lui Nolan e probabil sa fi scrantit niste creiere la Academie. Pe asta mizez...

7. Cel mai bun film de animatie
Toy Story 3” e singurul pe care nu l-am vazut dintre cele 3 nominalizate dar cred ca are cele mai multe sanse. Un fel de miza blind.

8. Cel mai bun film strain:
Biutiful” Mexic. La fel, nu l-am vazut dar daca e chiar beautiful de ce nu.

9. Cea mai bună coloană sonoră originală
The Social Network” mi-a placut mie mai tare dar nici muzica din Inception nu-i departe.

10. Cele mai bune costume:
Alice in Wonderland” clar. Sau poate ii dau astia Discursului Regelui si premii de consolare :p.

11. Cele mai bune efecte speciale
Inception” va lua multe din departamentul tehnic, mai sunt 2 puse la bataie pentru sunet..

12. Cel mai bun documentar:
Inside Job” e superb executat, montat, dezvaluit, concluzionat.

13. Cel mai bun regizor:
The King's Speach” Tom Hooper nu va fi uitat de Academie cand ii vor refuza Cel mai bun film al anului.

14. Cel mai bun film
The Social Network”e pe val, nu mai discutam, asteptam.

The Damned United (2009)

"Probabil cel mai bun antrenor pe care echipa Angliei nu l-a avut."

rating: Brainwash

Sunt sigur ca multi s-au intrebat de unde a rasarit Tom Hooper si cum de-a starnit atata lume cu “balbaiala” regelui (The King’s Speech). Probabil ca in lipsa noii sale popularitati as fi trecut si eu cu vederea (din lipsa de promovare) anterioara pelicula a englezului, tot un bio-pic, despre unul din cei mai buni antrenori din fotbalul englez, Brian Clough. The Damned United inseamna asadar o trecere in revista a unui moment crucial din cariera acestuia: urcarea sa la carma echipei Leeds United in 1974, echipa pe care o critica acerb datorita jocului dur si lipsit de fair-play, si debarcarea sa dupa 44 de zile afurisite. Filmul e bazat pe cartea lui David Peace trecuta prin filtrul scenaristului Peter Morgan (The Queen, Frost/Nixon) si scoate pe terenul de joc cativa actori britanici exceptionali din care pe unii de regula ii gasim in roluri secundare din Harry Potter (si aici ma refer la Timothy Spall si Jim Broadbent). Pentru postul ‘managerului’ Brian Clough, Hooper l-a distribuit pe Michael Sheen, din ce in ce mai solicitat cand e vorba de personaje publice britanice (l-a jucat de 3 ori pe Tony Blair facand echipa cu acelasi scenarist Peter Morgan in The Deal, The Queen si The Special Relationship, si de doua ori pe David Frost in filmul si piesa de teatru Frost/Nixon).

Care-i povestea lui Brian Clough? Ei bine, Clough e nici mai mult nici mai putin decat antrenorul cu cea mai rapida ascensiune in Prima Liga. In 1968 conducea destinele unei divizionare B aflata in pas de retrogradare, Derby County, iar in 1970 castiga Premier League-ul cu ea. Urcarea furibunda in varful campionatului englez e pusa pe seama conflictului dintre Brian si antrenorul celor de la Leeds, Don Revie, un individ fara scrupule, pragmatic care nu dadea doi bani pe jogo bonito si conducea o echipa de macelari cu crampoane. Violenta din fotbalul britanic e recunoscuta acum ca “barbatie” dar prin 70 se lasa cu bataie si sange. Filmul lui Hooper se axeaza pe o miscare esentiala in cariera lui Clough, acesta succedandu-i lui Revie in 1974 la conducerea celor de la United. Departe de a fi un vis devenit realitate, decizia era mai degraba un act de razbunare asupra eternilor rivali. Speranta lui de a schimba jocul echipei si a-i face iubiti in loc de temuti se loveste de zidul refractar format din niste jucatori plamaditi de un antrenor complet diferit. Clough este deziluzionat. Esecul e insa redat in paralel cu succesele avute la Derby County, transformand filmul retrospectiv si oferind cateva explicatii (sau speculatii) asupra evenimentelor.


The Damned United devine astfel un film despre ambitii si orgolii, despre asumarea corecta a meritelor si pierderea simtului realitatii in spatele terenului de joc. Paradoxal, pentru un film despre fotbal exista destul de putin joc cu mingea pe teren, Hooper mizand mai degraba pe jocul actorilor la cabine si pe relatia speciala a lui Clough cu asistentul sau, Peter Taylor, omul fara de care n-ar fi ajuns sa castige doua Cupe Europene consecutiv cu o echipa de provincie, Nottingham Forest. Mai ales dupa dezastrul cu United. In orice caz, excelenta performanta lui Michael Sheen in a portretiza un barbat ambitios, increzator si foarte carismatic. E aproape dureros sa-l vezi dandu-si jos masca omului stapan pe sine si recunoscandu-se infrant, realizandu in ceasul al 12-lea ca nu-i decat eroul propriei tragedii. Si facandu-si penitenta. Poate ca adaptarea asta e in mare masura fictionala, poate ca exista acele neconcordante de date si locuri ce ofera infrumusetari artistice dar chiar si cunoscand acest lucru tot sunt 90 de minute mai castigate decat un meci Gigi vs Meme. Garantez!

Trailer

sâmbătă, 26 februarie 2011

Man (don't) sell !

Stiam ca Black Swan va fi ceva mai mult pe marele ecran. Dar nu ma asteptam la asemenea diferenta. Va spun sincer, ma asteptam sa ma plictisesc la unele faze. In schimb, filmul m-a luat prizonier de la primele cadre. A fost o experienta de vizionare coplesitoare. E ca si cum am vazut un alt film. De fapt, era alt film. Pentru ca de-abia acum, la proportiile corecte, am putut sesiza cu adevarat intentiile regizorului. Am observat intreaga paleta de stari exprimate de Natalie. Am observat textura imaginii lui Libatique. Acum, cunoscand deja scenariul, am putut sa ma concentrez pe detalii. Aronofsky e obsedat de perfectiunea detaliilor, la fel ca pianista lui.

Black Swan
e perfectiune de la un cap la altul. Cred ca a intimidat multi membri ai Academiei (nu e favorit si nu va castiga altceva in afara de categoria "rol principal feminin"). Ghinionul filmului (ca si al Ninei): e bantuit de perfectiune. "Prea perfect".

La sfarsitul secolului XIX, se considera ca opera este spectacolul total. (Re)vazand Black Swan am realizat ca am in fata dovada ca filmul este spectacolul total. Are teatru. Are dans (fara sa am prejudecati, am remarcat "baieti de baieti" care au iesit tulburati de la film; au rezistat doua ore si au recunoscut in fata gastii ca le-a placut, in ciuda faptului ca aproape jumate din film are scene de dans; balet, frate! ). Decorurile au o arhitectura frumoasa. Are poezie (cum zicea un actor roman, referindu-se la jocul lui Natalie). Si nu in ultimul rand, are o muzica magica. Muzica lui Clint Mansell e un personaj in Black Swan. Subliniaza momentele-cheie, sugereaza natura relatiilor dintre personaje, amplifica emotiile spectatorului si oglindeste emotiile confuze ale eroinei.

De fapt, nu iti poti imagina filmele lui Aronofsky fara muzica lui Mansell. Au colaborat la toate, incepand cu muzica misterioasa (aproape mistica), sumbra si hiper-energica din Pi, al carei stil aduce cu Prodigy (nu intamplator, Mansell a fost chitaristul trupei londoneze Pop Will Eat Eatself).



Score-ul din Requiem for a dream oglindeste agoniile monumentale din film. Din nefericire, s-a cam fumat. Abuzata din toate partile (apare si in seria Lord of the Rings) tema a devenit un cliseu. Apare in toate emisiunile-concurs atunci cand e un moment "dramatic" (de exemplu, cineva trebuie eliminat). Am auzit lux aeterna pana si la stirile proteviste (ma indoiesc ca cineva plateste drepturi de autor).

Dar Mansell putea fi si mai monumental de atat. Orchestratia pentru The Fountain a fost dusa la cu totul alt nivel (greu de crezut ca exista un nivel superior). O zice Total Film: "Simpla si somptuoasa, delicata si devastatoare, dogoritoare si sublima, imensa si intima..." si asa mai departe. Apogeul a fost atins cu Death is The Road to Awe (a fost reluata si in I am Legend).



Colaborarea cu Aronofski (fructuoasa de ambele parti) aminteste de alte cupluri celebre (Lynch & Badalamenti, Fellini & Nino Rota) si l-a transformat pe C.M. intr-un compozitor cult al productiilor indie. Inainte de Black Swan a facut coloana sonora pentru The Moon, unde trebuia sa exprime, dupa cum zice chiar el, "izolarea si tema singuratatii". A nimerit-o din nou.

Mansell nu e genul snob. Lucreaza fara greturi si pentru productiile comerciale din mainstream (Smokin' Aces, Definetely Maybe, The Rebound si, in curand, The Mass Effect 3). Ii doresc sa nu se risipeasca -din mercantilism- in lucrari sterile, ci sa se adevereasca presimtirea Total Film: "we might not even have heard the best of him yet".

joi, 24 februarie 2011

Meet the Little Oscars

Ne apropiem vertiginos de seara Oscarurilor. Anul acesta, ca multi dintre voi dealtfel, am vazut toate peliculele cu sanse la glorie. Exista insa si acele categorii trecute la "si altele". In inregistrarea de la tv, li se dedica numai cateva secunde, ca in rezumatele sportive in care se dau scorurile. Pacat. Documentarele, animatiile si scurtmetrajele nominalizate la Oscar sunt mai apropiate de filmul european decat de Hollywood. Aceste filme vin cu temele serioase. In general sunt imbibate de "politics". Asta nu le face mai putin importante.

Intrucat nu figureaza in concursul nostru, indraznesc sa dau niste pronosticuri in aceste categorii. Atat cat am inteles din fragmentele vizionate.

La categoria Documentar de scurta durata, favoriti sunt Killing in the Name si Strangers No more. Eu mizez pe al doilea, pentru ca pare mai pozitiv. Lumea are nevoie acum de mesaje optimiste, nu de incrancenare.



La categoria Scurtmetraj (Live Action) favoriti sunt Na Wewe si Wish 143. Surpriza ar putea veni de la God of Love.

La categoria Scurtmetraje de animatie, favoritii expertilor sunt The Gruffalo si Day and Night. Alegerea mea: Madagascar (Carnet de Voyage).



Nu uitati sa votati. Pana duminica asta la ora 11.59 A.M.

miercuri, 23 februarie 2011

The Black Mamba. By Robert Rodriguez.

Kobe Bryant e o legenda a baschetului american inca in activitate. Robert Rodriguez e o legenda a cinemaului american inca in activitate. Nike e o legenda a marketingului bugetat astronomic inca in activitate. Cand cele 3 forte ale naturii se reunesc, Marele Ecran nu poate ramane fara reactie. Am fi acuzati de joc pasiv si asta nu se poate. Asadar, semnalam si noi lansarea unui spot publicitar de durata unui scurt-metraj imaginat sub forma unui film tipic de-al lui Rodriguez: dark, funny, big names, big explosions. Kobe Bryant apare in el. Danny Trejo la fel. Bruce Willis si el. Kanye West e The Boss. Scopul e desigur promovarea unor pantofi sport marca Nike. Cum bine spune Rodriguez: Product placement gives us a bigger budget. Bigger budget, bigger explosions. Face sens.

marți, 22 februarie 2011

Ricky Gervais meets Larry David

Doi dintre cei mai influenti comici ai tuturor timpurilor, fata in fata. Care sunt influentele lor, cum s-au influentat unul pe celalalt, cum se naste umorul, totul mai jos. Oh, si raspunsul lui L.D privind motivatia pentru care lucreaza in continuare : "A, pai trebuie sa ai ceva pentru care sa iesi din casa".

Vazand acest intalnire mi s-a facut o pofta uriasa sa revad Curb your Enthusiasm.

A mai auzit cineva de Keanu Reeves?

Io am auzit ca face Henry's Crime. Dupa care va produce (adica el da banu') si juca in drama Passengers.

Puncte de atractie in Henry's Crime: Vera Farmiga (probabil una dintre cele mai atragatoare si discrete dive care se apropie de 40 de ani) si James Caan (Sonny Corleone in Godfather). Un fost parnaias vrea sa sparga o banca, aceeasi de a carei spargere a fost acuzat pe nedrept. Ma rog, va lamuriti voi din trailer. Tot de acolo am inteles sa ne asteptam la un fel de heist-romantic-comedy ( in traducere pentru cei care ne acuza ca folosim prea multi termeni din engleza: un jaf (de) comedie romantica).

later edit: am verificat pe wiki, unde filmul e definit ca "surrealist romantic comedy". Intuitia mea feminina a fost aproape...

luni, 21 februarie 2011

Good bye, Lenin!


Good Bye, Lenin! (Wolfgang Becker, 2002), Astazi, de la ora 18.00, la Mediateca Centrului Cultural Francez din Timisoara (C.D. Loga, 46). Un film care a descris, cu inegalabila duiosie, "estalgia": sentimentul pe care il cunoaste oricine a facut ochi intr-unul din fostele state comuniste. Sentimentul acela din cauza caruia astazi colectionam insigne pionieresti si cumparam din bazaruri copii dupa sepcile soldatesti ale Armatei Rosii. Din pacate, romanii inca nu s-au vindecat de estalgie.

Centurioni vs. Mogadorieni

rating: 2 x Brainwash


Astea sunt optiunile de action la Cinema City care ar fi in masura sa nu va enerveze ca ati platit mai mult decat merita pentru un film care nu livreaza doza de divertisment saptamanal. Important de precizat ar fi faptul ca nici The Eagle nici I Am Number Four nu sunt masluiri tridi, ci filme in traditionalul ecran 2D. Si amandoua au de-a face cu cate-o invazie mai mult sau mai putin reusita a unei civilizatii mai slab dotate tehnologic. In spatele acvilei romane marsaluiesc centurionii in formatiunea testoasei, iar in spatele numarului 4 pandesc niste vanatori spatiali numiti mogadorieni. Epoca bronzului versus epoca laserului, care va atrage mai tare.



The Eagle e o noua repovestire a legendei vestitei Legiuni a IX a Romei care s-a pierdut din lipsa de GPS undeva in nordul Britaniei secolului II AD. Cel mai probabil e ca au cazut intr-o ambuscada a stramosilor scotienilor care le-au luat banii, viata si paiata, respectiv acvila, semnul Romei Victorioase. Eu ma asteptam sa fie inca un film obisnuit cu scuturi si sandale in genul lui Centurion (care chiar trateaza aceeasi legiune), adica macel stilizat si acte de eroism desuet, peisaje superbe si un fir simplist la naratiunii. Surpriza a fost tocmai in abordarea povestii, partea de actiune tipica sfarsindu-se in primele 20 de minute cu sosirea centurionului Marcus Aquila (Channing Tatum) intr-o garnizoana romana de pe limes-ul britanic si respingerea unui atac nocturn al pictilor (barbari vopsiti). Ranile pricinuite proaspatului sef de garnizoana il trimite in convalescenta prilej pentru el de a salva viata unui sclav brigand si de a afla zvonurile referitoare la acvila Legiunii a IX. Fiind o chestiune de onoare familiala (tatal sau fusese comandantul respectivei legiuni) Marcus pune la cale o expeditie autonoma de recuperare a stindardului roman dincolo de zidul lui Hadrian, avandu-l drept ghid doar pe sclavul Esca.


Filmul devine asadar o poveste despre incredere, onoare si sacrificiu, aruncand si o lumina documentaristica asupra traditiilor catorva triburi de barbari pictati de la periferia imperiului. Sfarsitul e previzibil si cam cliseic dar per total The Eagle e mai mult decat comestibil pentru atentia cu care sunt tratati nativii, impresia generala fiind aceea corecta istoric: barbarii erau “baietii buni” nu romanii, insa erau depasiti tehnologic. Venind insa din mainile lui Kevin Macdonald (care realizase si oscarizatul Last King of Scotland) parca se impuneau niste standarde mai inalte... Trailer

La polul opus se afla I Am Number Four in regia lui D.J. Caruso (tipul care a facut Disturbia), o modesta pelicula science-fiction pentru adolescenti, un fel de Twilight cu alieni care... senzational!... alearga repede, sclipesc prin intuneric si, cand mor, se transforma in cenusa. John Smith (Alex Pettyfer) e numarul 4, un supravietuitor de pe planeta Lorien care impreuna cu “fratii” lui extraspeciali au fost ascunsi de furia invadatorilor Mogadorieni tocmai pe Pamant. Nimeni nu stie de ce pe Pamant, nimeni nu stie de ce au murit ceilalti lorieni. Exilatii nu cunosc nici ei locatia fiecaruia ci doar isi resimt moartea sub forma unei cicatrici pe picior. Deocamdata John are trei, ceea ce inseamna ca i-a fost strigat numarul. Protejat de un gardian pe nume Henri (Timothy Olyphant) John se ascunde prin orasele de provincie unde incearca sa treaca drept elev normal. Ultimul domiciliu (botezat hazliu Paradis) il gaseste la finalul pubertatii lui extraterestre: lumina ii tasneste din palme si telekinezia incepe sa-i curga prin vene. Tocmai la timp pentru ca Mogadorienii i-au luat mirosul si descind in pasnicul orasel inarmati pana-n dinti si cu un camion plin de dihanii gata de asmutit. Te intrebi unde-i Homeland Security.


Daca Lorienii par umani (inclusiv in sentimente) insa ascund capabilitati nebanuite in genetica lor, Mogadorienii ies in mod clar din multime cu staturile lor de 2 m, dintii de pirana si tatuajele tribale de pe chelie. Abilitatea lor consta intr-un simt foarte dezvoltat al mirosului si gadgeturi simpatice si explozive care opuse Lorienilor vor furniza un ospat vizual pirotehnic destul de intens in confruntarea finala. Poveste fiind una superficiala si prea putin angajanta emotional (tipul se indragosteste de fosta iubita a vedetei liceului, o fotografa-jurnalista-blogerita, si apoi se mai imprieteneste si cu pustiul agresat de “fotbalisti”, intocmai ca intr-un episod Smallville) finalul e singurul plus al filmului, coregrafia CGI amintind de filmele lui Michael Bay. Pe marele ecran e un rasfat de 10 minute... care va face ravagii in publicul tinta: pustoaicele necucerite inca de Edward Culen. Caci John Smith e din acelasi aluat: superuman, iubeste pentru totdeauna dar nu consuma dragostea, trebuind “sa plece pentru binele iubitei”. Si e blond. Trailer.

-----------------------
Daca puneti pret pe parerea mea sincera ambele filme au fost o buna pierdere de vreme intr-un weekend ploios. Nu regret ca le-am vazut la mall si incurajez doritorii de "spalari de creier" vizuale sa le puna pe lista. In alt registru, am avut ocazia sa vad trailerul la ultimul film al lui Nicholas Cage (omul asta e o masina, cred ca e a treia premiera in 6 luni) si ma tot intreb cine-i managerul lui Nick? A avut un film in care era vrajitor, unul in care vana o vrajitoare, acum vine unul in care e un sofer intors din iad (Drive Angry 3D) si cred ca a terminat filmarile la Ghost Rider 2, unde joaca … waaait for it... un motociclist venit din iad. Ce satana-i asta? ar spune pretenii nostri robotzi. Oricum, va marturisesc ca de la Drive Angry am mari asteptari de 3D veritabil, fiindca e manopera aceluiasi Patrick Lussier care ne-a bagat la mall primul 3D (doamne-ajuta), remake-ul My Bloody Valentine. Cu exceptia Avatar-ului, eu unul n-am vazut efecte de adancime mai impresionante decat in horror-ul lui Lussier.. nici macar in Tron: Legacy. Fiind vorba de filmat 3D si nu conversie digitala, e probabil deci sa zboare niste chestii din ecran.. revenim cu detalii la timpul potrivit.

duminică, 20 februarie 2011

Sertarul cu obiectii pierdute

Daca tot am inceput sa ma iau de mall si de multiplex, va mai zic doua:

Observatia 1: Cine a fost vreodata la Cinema City stie ca inainte de film ruleaza vreo 10 minute de trailere. Cum ar veni, reclame la alte filme. O fi defect profesional sau poate am fost prea mult la cinema, dar am remarcat o chestie. Daca mergi la o comedie romantica, vei vedea reclame la alte romcom-uri. Daca mergi la o animatie, vezi reclame la animatii. Mergi la un thriller, vezi numai reclame la alte thriller-uri. Si asa mai departe...Adica, daca tie, spectatorule, iti place cutare produs, probabil vei fi interesat sa gusti si alte sortimente din aceeasi categorie. Aceasta e tendinta si in publicitate: nisarea mesajului in functie de public. Pana la urma, asta inseamna ca avem industrie de film (ceea ce se leaga cu postul anterior al lui Richie).

Observatia 2: Cine merge la multiplex sa nu faca asa cum am facut eu. Daca va uitati cumva telefonul in suportul pentru suc sau pe sub scaun, intoarceti-va imediat ce va amintiti de el! Repet: imediat! Chiar daca ora 1 noaptea, cum a fost in cazul meu. M-am gandit ca e prea tarziu si oricum e inchisa pravalia. A doua zi dimineata m-am prezentat inainte sa inceapa programul. Baiatul de la intrare m-a lasat in sala unde, bineinteles, nu am gasit nimic. Ajung apoi la managerul de serviciu care imi explica frumos ca se face curatenie dupa ultimele proiectii si ca trebuia sa ma intorc chiar si la 3 dimineata. Oricum, zice, telefonul ar trebui sa fie in sertarul cu 'obiecte pierdute'. Apoi duce mana la sertar, deschide cu cheia si trage de el. Fiind prea burdusit cu obiectele colectate peste noapte, sertarul iese cu totul si scuipa pe mocheta zeci de chei de la casa, portofele in forma de ursuleti, obiecte cosmetice, mai multe telefoane printre care -yupiii- si al meu. Bine, trebuie sa stiti ca nu era ultimul smartphone, ci un celular banal. Mai importante erau datele din el, decat carcasa. Oricum, am fost impresionat de corectitudinea celor de la Cinema City. Managerul mi-a spus ca situatia se datoreaza si faptului ca au fost concediati angajati de la firma de curatenie care n-ar fi raportat obiectele pierdute. Deci, bila alba pentru CC. Si iata cum am ajuns tocmai eu sa laud multiplexul. Viata nu numai ca bate filmul, dar iti ofera si tot felul de surprize.

Surpriza: Daca doriti sa vedeti cum ma bîţîi/fîţîi pe micul ecran, aici e inregistrarea emisiunii Buna Dimineata (TVT 89), de vineri, la care am fost invitat alaturi de Marian Radulescu pentru a vorbi despre cinema si pseudo-cinema. Ca pentru a echilibra cumva seriozitatea si profunzimea discutiei, stirile de pe burtiera se refereau la "produse din programul cornul si laptele muscate de soareci" sau "demolarea wc-urilor din pietele aradene".

Romanii scot Filmul din criza

Poate ati ratat stirea cu mersul la cinema. Merita reamintita. Pentru al doilea an consecutiv Romania are cea mai mare crestere procentuala la vanzarile de bilete la film. Pe 2010 numarul spectatorilor a crescut cu 28,8 % pana la 6,3 milioane de bilete vandute. Bineinteles, numarul este derizoriu in comparatie cu Franta care a vandut peste 200 de milioane de bilete dar asta nu e important. Restul Europei e in orice domeniu pe un esalon superior. Ideea e ca, dat fiind cresterea numarului de sali respectabile prin deschiderea complexelor de tip mall si efectul de seductie vizuala exercitat de filmele 3D, romanii se cam elibereaza de meteahna pirateriei de proasta calitate si fac pasul spre socializare cinematica. Mai avem de lucrat la capitolul "silentiozitate telemobila" si curatenie dar, tehnic vorbind, suntem pe drumul cel bun.

sâmbătă, 19 februarie 2011

You Will Meet a Mall Strange & Crowded

rating: Brainwash

Stire pe "burtiera" Money Chanel, la ora 20.00: mai multe malluri intra in insolventa.

Curios lucru, de vreme ce astazi (sambata) la Timisoara jumatate din oras parea sa fie concentrat in perimetrul mall-ului. A ajuns aici si Black Swan. Deocamdata in sala mica, dar de saptamana viitoare se muta intr-o sala mai pe masura. Ma tenteaza o revizionare, macar pentru imaginea lui Libbatique. Sunt convins ca finalul e si mai grandios pe marele ecran.

Tot la multiplex puteati vedea zilele acestea si "ultimul" Woody Allen. Prolificul septuagenar (a scris si regizat in jur de 40 de filme) face in continuare unul pe an si, dupa cum afirma pentru TotalFilm, inca mai are destul timp sa se joace cu copii, sa exerseze la clarinet, sa urmareasca meciuri de baschet si sa mearga la filme.


Din pacate, You Will Meet a Tall Dark Stranger nu e intre cele mai bune ale sale (nici daca il compari cu ultimele lucrari, de cand a inceput sa filmeze in Europa). "God laughs at my plans" ar fi fost expresia perfecta a filmului, asta daca Woody Allen ar fi crezut in Dumnezeu. YWMTDS e concentrat pe hazardul destinului uman (una din temele sale recurente) ceea ce il apropie de Match Point, insa fara dilemele morale si fascinanta atmosfera noir din acesta. Si cu Naomi Watts in loc de Scarlett Johansson.

Ideea a plecat de la mirarea regizorului ca sunt atatia oameni inteligenti care isi pun credinta in ghicit. Pe mine m-a cam dezamagit (mai ales finalul) pentru ca, la fel ca o vizita la ghicitoare, nu duce niciunde. In afara de o anume suma de bani care se duce din buzunarul tau in altul.

Cel mai bine o zice criticul american Roger Ebert: "You Will Meet a Tall Dark Stranger is every frame a Woody Allen film, but it isn't very much more". Inconstanta si inconsistenta regizorului e recunoscuta de insusi W.A.:

As prefera sa adorm seara cu gandul "Daca mor acum am atins maretia" sau ca tinerii pot sa ma vada intr-un festival alaturi de Fellini, Kurosawa sau Bergman. Dar nu simt asta. M-am impacat cu faptul ca asta nu se va intampla niciodata si am avut destule sanse sa incerc. Doar eu pot fi invinovatit pentru ca, din ziua unu, am avut control complet asupra filmelor mele. Nimeni nu-mi zice pe cine sa distribui. Nimeni nu-mi citeste scenariile. Asa ca n-am scuze.

Trailerul zilei: Girl Walks Into a Bar

Girl Walks Into a Bar e primul film cu adevarat important realizat exclusiv pentru distributie online. Pe 11 martie isi va avea premiera modiala direct pe Youtube, in sala de spectacole, sponsorizat de Lexus. Toata tarasenia e un experiment menit sa testeze capacitatile de distributie ale web-ului pentru filme de calitate si reactia comunitatii amatoare de indie pictures. Filmul e realizat de Sebastian Gutierrez cu un buget minuscul si filmat cu un Canon 7D. In principiu e vorba de o comedie de intamplari cu multiple povesti si personaje care se amesteca intr-un bar. Lista actorilor insa e tentanta pentru un asemenea film: Josh Hartnett, Rosario Dawson, Danny DeVito, Carla Gugino, Zachary Quinto, Robert Forster, Alexis Bledel. Pentru mine deja e un must see, dar eu am vazut si trailerul :p.


vineri, 18 februarie 2011

The Backwater Gospel


- The Undertaker is coming!!
- Who is he coming for?

O mica animatie western/horror despre sosirea groparului intr-un orasel plin de oameni cu frica lui D-zeu. Superstitiile acestora impreuna cu palavrele bisericoase ale unui pastor mult prea intolerant ii fac pe bunii gospodari sa-si piarda rabdarea asteptand ca cineva sa moara si sa isi indrepte atentia catre singurul "mar stricat" din congregatia lor, un schilod batut de soarta, stirb si cantacios.

joi, 17 februarie 2011

Foarte pe scurt



Aveti 3 minute?

Ma rog, aveti o idee de maxim 3 minute?

Pardon: aveti o idee pentru un scurtmetraj de maxim 3 minute?

Puneti mana pe camera si filmati-o!

Pana in 11 martie puteti sa va inscrieti in competitia nationala Arround the Tres Courts si, in mai, sa aratati ideea lumii intregi pe un ecran mare de cinema la Festivalul Tres Courts.


P.S. Aveti 3 minute si maine dimineata dupa 9? Atunci puteti sa-i vedeti pe Marian Radulescu si pe subsemnatul cum incap pe un ecran mic de televizor. Vorbim la TVT 89 despre cartea asta.

Marele Ecran in Epoca de Aur


Ieri am mai imbatranit un an. Asta e decat unul din cadourile menite sa ma-nveseleasca. What can I say, I know people ... good people, nice people, wonderful people..
Mersi baieti.

miercuri, 16 februarie 2011

The Green Hornet 3D

NOUA PACALEALA TRIDIMENSIONALA
rating: Eroare

Cum recunoşti cel mai slab film care rulează la multiplex?

Simplu. Scrie 3D pe afiş.

Asta e noua manevră a marilor studiouri de a salva producţiile proaste de KO la box office. Le convertesc pe toate în 3D, ca şi cum filmele plate (banale, plictisitoare) ar căpăta astfel "adîncime". Un exemplu recent: The Green Hornet (Viespea Verde). Aici păcăleala operează pe mai multe niveluri.

În primul rînd, numele regizorului. Michel Gondry făcuse Eternal Sunshine of a Spotless Mind şi La Science des Rêves. Nimic din Viespea Verde nu arată că ar exista un regizor în spatele camerei, darămite unul bun.

În al doilea rînd, s-ar putea să fiţi atraşi de bad guy-ul Christoph Waltz (care, iată, începe să capitalizeze succesul din Inglourious Basterds). Dacă în uniforma de nazist a colonelului Hans Landa te înfiora numai la apariţia pe ecran, în costumul de discotecă al mafiotului rus Chudnofsky e o caricatură ridicolă.

Întregul film e o caricatură, după chipul şi asemănarea lui Seth Rogen (el co-semnează şi scenariul). Rogen e egal cu el însuşi în toate rolurile, ceea ce nu e un compliment. Aici e fiul răsfăţat (Britt) al unui mogul media care, în ciuda faptului că nu are vreo calitate vizibilă, începe să se joace de-a justiţiarul împreună cu valetul răposatului său tată. Personajul Kato, expert in arte martiale, bate de departe inspre vechea seria The Pink Panther, in care Kato era asistentul si sparring partner-ul comisarului Clouseau (Peter Sellers). Cei doi urcă în lift cu tot cu maşină, devastează biroul propriei companii şi alte trucuri pirotehnice, care arătau la fel şi în 2D. Rolul ochelarilor negri e să nu-ţi pară aşa rău după bani cand iesi de la film. Iti vei zice incet in barba: Eh, macar a fost 3D.

P.S. Totusi se mai fac filme onorabile si in dulcele stil clasic. De fapt Acvila Legiunii a IX-a este numai despre "onoare". Una peste alta, a fost o surpriza placuta in prima parte, cand a reusit sa evite cliseele genului "sword & sandals" invitandu-ne intr-o calatorie autentica in Britania secolului II e.n., la nord de "capatul lumii", adica la nord de zidul construit de Imparatul Hadrianus. In anumite scene, filmate pe crestele muntilor scotieni, imaginile erau cu mult deasupra 3D-ului din Viespea Verde. Bonus pentru cinefreaksi: Printul Foca este jucat de Tahar Rahim (Un prophete). Trebuie precizat, pentru ca pana in ultimul cadru e acoperit cu un strat gros de vopsea. Cu vopsea sau fara, degaja aceeasi energie sumbra care l-a consacrat.

marți, 15 februarie 2011

Hodorkovsky

In 2003 era cel mai bogat om din Rusia. Si singurul oligarh care i s-a opus lui Putin. Pentru aceasta indrazneala, Mihail Hodorkovsky a platit cu ani grei de inchisoare in Siberia si confiscarea averii. Deocamdata a ispasit condamnarea din primul proces. Acum e pe rol al doilea proces. Si i se mai pregateste unul. Cu toate astea, omul nu cedeaza. Pe undeva e ironic ca un fost oligarh, cu un trecut necurat, a devenit un model de rezistenta impotriva statului politienesc controlat de Putin si un model de umanitate. Povestea lui, in filmul omonim al lui Cyrill Tuschi, prezentat zilele acestea la Berlinala.

Cofee and Cinema

Propunere energizanta contra celor trei ceasuri rele de marti:
Stanley Kubrick's Spaceship Ristretto with Milky Way Foam

(un extra scurt shot de espresso facut intr-o mini-masinarie in forma de nava spatiala).
A se servi pe muzica lui Strauss, pe o straduta cocheta de langa Piata Unirii.


via mokum

luni, 14 februarie 2011

De la Ip la Iepan

(CINE) MASACRE

Secolul XX a fost martorul unor acte de cruzime la scara mare. Le mai zice "genociduri". Chiar si in anii acestia auzim de crime impotriva civililor nevinovati din Cecenia sau Darfur. Am putea crede ca noi, romanii, suntem departe de asemenea barbarii. Nu tocmai. Acum 70 de ani (22 octombrie 1941), aflata in razboi pe frontul de est, armata romana a provocat moartea a circa 20000 de locuitori din Odessa, ca razbunare pentru un atentat sovietic.

Florin Iepan pregateste un documentar (Odessa) despre acest moment rusinos din istoria noastra recenta. Regizorul timisorean isi declara intentia de a provoca o discutie nationala desi e convins ca "astazi, nimeni nu accepta ca Romania a fost o tara fascista". Ar fi si momentul ca acest popor pasnic, vesnic agresat din exterior sa se elibereze de mania victimizarii (Miorita style) si sa isi asume si postura de calau, pe care a exercitat-o (e drept) temporar. Daca ascundem gunoaiele trecutului sub pres, nu inseamna ca dispare si duhoarea lor.

Pana vom viziona filmul lui Iepan (probabil in toamna), va propun insa reversul medaliei: A fost odata in Transilvania (Manuela Morar, 2007). Un documentar despre atrocitatile de la Ip, declansate de trupele horthyste cu un an inainte de momentul Odessa. Cele 157 de crime sunt atat de groaznice, ca nici nu vreau sa le pomenesc. Cele 30 de minute de marturii ale supravietuitorilor s-ar putea sa va strice ziua: adolescenti care si-au vazut parintii si fratii ucisi sub ochii lor. Imaginati-ca cum e sa traiesti 70 de ani cu asemenea trauma in spate.

Va propun aceasta scurta docudrama dintr-un singur motiv: nu avem voie sa uitam. Pentru ca istoria are o trasatura nostima. Tinde sa se repete.

A fost odata Transilvania from Victor Roncea on Vimeo.

duminică, 13 februarie 2011

Slaughterhouse Five (1972)

rating: Brainwash

Pe 13 februarie 1945 orasul Dresda din Germania hitlerista a fost aproape complet nimicit intr-un raid al fortelor aeriene americano-britanice. 135 000* de oameni au pierit sub un covor de bombe incendiare, efectul unui atac ingrozitor menit sa determine stoparea masinii de razboi nemtesti. Unul din supravietuitorii infernului din Dresda a fost Kurt Vonnegut Jr, american cazut prizonier la nemti si trimis la munca fortata in “Florenta de pe Elba”, unul din cele mai frumoase orase europene. In noaptea fatidica era unul din prizonierii adapostiti in subsolul cladirii cu numarul 5 dintr-un abator aflat la periferia orasului. Slaughterhouse Five (Abatorul Cinci) reprezinta ecranizrea romanului sau cvasi-autobiografic, parte o drama suprarealista de factura SF, parte un manifest anti-razboi. In vreme ce cartea s-a bucurat de o popularitate imensa, filmul lui George Roy Hill e destul de aproape de anonimat cu toate ca a luat Premiul Juriului la Cannes in ‘72. O posibila explicatie ar fi modul in care e construit acest film, similar cartii, din segmente lipite intr-o cronologie bizara dorindu-se a reda atat logica unei minti “fracturate” cat si sentimentul de dizlocare a unei constiinte ce se pretinde “rupta din timp” si martora la evenimente trecute, prezente si viitoare. Fiind fidel conceptiei originale, filmul esueaza in a se explica singur unui spectator neinitiat intrucat pierde o parte din esenta scriiturii: natura umana.

Eroul filmului e un fel de alter-ego al lui Vonnegut, un personaj pe nume Billy Pilgrim care, alunecand de pe coarda temporala, traieste un permanent deja vu si se vede tot mai des intors in timpul razboiului. Billy e un soldat american neinstruit trimis pe front ca ajutor de preot si cazut prizonier in primele ore ale sosirii. Inghesuit intr-un tren de marfa e trimis intr-un lagar nazist pentru scurta vreme iar apoi la Dresda unde devine martor ocular si gropar. Eliberat de rusi, se intoarce acasa, devine specialist in optometrie si se insoara cu fata unui bogatas pentru ca atunci cand totul parea perfect sa fie singurul supravietuitor al unui accident aviatic. Dupa ce nevasta ii moare in drum spre spital Billy, ramas vaduv si cu niste sechele la mansarda, se retrage in propria imaginatie si se lasa rapit de extraterestrii tralfamadorieni (fiinte din a 4-a dimensiune) care, in scop stiintific, il gazduiesc impreuna cu o starleta sexi intr-un apartament/gradina zoo. Se pare ca din toate fiintele galaxiei pamantenii sunt singurii adepti ai unui religii bizare - “liberul albitru”. Privind asta prin binoclul celui de-al doilea razboi mondial oroarea imbraca o haina si mai absurda.


Originalitatea povestii consta in faptul ca firul epic derulat mai sus e taiat bucatele, amestecat intr-o cascheta si apoi inodat cu precizie astfel incat fiecare nod sa coincida din punct de vedere al formei (spre ex: Billy major intra la dusuri in lagar, Billy minor iese de la dusuri si e aruncat de tatal sau in bazin). Fondul temporal e irelevant. Conceptia tralfamadoriana asupra timpului impune ca totul exista simultan si deodata. Am dubii ca naratiunea va face sens fara o lecturare initiala a cartii dar cine stie. Personajul principal e zugravit binisor, imaginea sa de om depasit de evenimente si care si-a abandonat existenta in mana propriului destin a corespuns cu cea formulata in mintea mea. Michael Sacks reda convingator acea serenitate un pic retardata a omului martor la propria sa viata, care crede ca viseaza si nimic nu se mai poate schimba pentru ca realitatea nu poate fi alta decat cea din fata. Efortul de productie e similar unor drame TV mai recente, cinematografia e frumoasa si autentica dar tonul filmului e mai indulcit decat cel al cartii. Exista prea putin umor negru, satira e prea subtila si se simte o lipsa a ‘sangelui si a mizeriei umane’ care ar fi potentat poate caracterul moralist al filmului. In plus lipsesc o serie de detalii din carte care ar fi usurat intelegerea naratiunii. Vesti bune insa, Guillermo del Torro e cu burta pe carte si probabil vom avea curand un remake adevarat.

* cifra vehiculata de Vonnegut in '69 se pare ca e exagerata, cauza fiind propaganda nazista din timpul razboiului si niste articole inflamatoare de dupa razboi. Cercetari independente mentioneaza un numar mai realist de 25000 de victime in bombardamentul Dresdei.

The 3rd Letter - a dystopian short




The 3rd Letter (2010) r. Grzegorz Jonkajtyz

sâmbătă, 12 februarie 2011

Burlesque (2010)

rating: Eroare/Brainwash in functie de asteptari

Nu neg ca am rezerve serioase in a urmari filme cu numele Aguilera pe afis. Nu neg nici ca am prejudecati legate de orice film care dezbate unul sau mai multe aspecte ale industriei muzicale contemporane. A nu se intelege ca Burlesque e un astfel de film. Ofeream doar un context. Numai ca e vorba de un film despre cantat nu de unul ‘cantat’. Astea fiind zise nu m-as fi dus nici invitat de Cher in persoana la cinema ca sa vad muzicalul asta. Dar probabil ca as fi gresit pentru ca vizionat acasa a reusit sa nu ma plictiseasca ba chiar sa ma tina curios vreo 2 ore. Deci prejudecatile mele erau partial nefondate. Totusi, nu vreau sa las impresia ca filmul e extraordinar. Nu e. E un spectacol si... cam atat. Nici macar unul de la care ai spera sa ti se ‘zburleasca’ parul de pe ceafa. Cum ziceau unii critici mai destepti, Burlesque incearca sa para un (neo) Cabaret doar ca-i lipseste contextul istoric. In 2010 “cabaretul” si teatrul de varietati e zilnic pe MTV sau la televiziunile centrale in videoclipuri extravagante sau scenete asa zis “dăştepte” cu textile putine.

In singurul muzical al anului trecut avem asadar arhetipa fetei de la tara botezata previzibil Alice (Christina Aguilera) care fuge la oras sa dea lovitura in Tara Minunilor (L.A.) Bafta ei e ca se intampla sa fie singura voce adevarata din clubul de noapte/teatrul burlesc al lui madame Tess (Cher), exceptand-o pe madame, desigur. Teoretic insa acolo femeile ar trebui sa ofere scenete muzical-dansante de tip satira si comedie burleasca in timpul carora sa-si despoaie trupurile cat mai artistic. Pentru ca de aia da lumea bani. Daca sperati insa la un sân adevarat de femeie Burlesque nu e filmul in care sa-l cautati. Revenind la poveste ar fi demn de remarcat lipsa de efort a scenaristilor in a contura un plot cat de cat verosimil si fara urmatoarele clisee: fata care cere o singura sansa si surprinde audienta, rivala care se vede data la o parte, problemele financiare ale clubului, investitorul imobiliar gata sa cumpere pe toata lumea, barmanul gay care nu e gay, relatia complicata “doar prieteni ca, stii, sunt deja logodit dar totusi parca m-am indragostit de tine” si apoi, happyend...

Ziceam sus ca mi-a placut filmul si ar fi nevoie sa explic cum si de ce. Mi-am dat shut down la jumatate din creier si am urmarit spectacolul asa cum faci cand te plictisesti si n-ai decat un program muzical. E bun si ala. Prin urmare am acceptat ratiunea povestii de dragul muzicii si n-am mai emis pretentii. Muzica e reusita dar se pastreaza intre aceleasi bariere moderne ale showbizului contemporan - videoclip. Vedeta momentelor vocal-artistice e aceeasi Aguilera, care nu suna rau deloc. Cher are si ea doua momente artistice, mai domoale ce-i drept, al doilea din ele intr-un ton mai grav, aproape confesionar. Trebuie mentionat ca Cher arata ca acum 10 ani si la fel cum va arata peste inca 10. Timpul e ceva relativ pentru dansa. Cele doua femei sunt personajele esentiale in jurul carora se aduna tot efortul de productie astfel ca, afara de ele, cam nimic nu pare demn de dezvoltat. Sunt insa numeroase personaje secundare, intre care Sean (Stanley Tucci) si Nikki (Kristen Bell), care ar fi meritat/necesitat o eticheta mai cuprinzatoare decat “partenerul gay al patroanei” ori “starleta betiva”. Dincolo de personaje insa avem costume si decoruri exotice, coregrafii misto si in general lucruri placute ochiului. Mai putin sâni, ceea ce intr-un film intitulat Burlesque e complet inacceptabil.


Problema esentiala insa cu acest film e faptul ca e prea banal si cuminte. E doar un muzical semi-romantic cu pretentii nejustificate de comedie. Lipseste satira, umorul fin, momentele de parodie fara perdea pe care le impune “burlescul”. Sincer, habar n-am despre ce au fost cantecele alea, nici unul nu mi-a ramas in minte dupa “spectacol”. A fost o singura scena mai apropiata de idee, cea in care vanzatorul de bilete (Alan Cumming) - care fie vorba intre noi seamana cu Boy George - are un moment muzical subversiv pe scena, ceva obscen fara a fi ostentativ. Si aia insa nu era decat un fundal pentru o conversatie asa zis esentiala plotului... Ridicol. Dar, in lipsa de alt muzical mai acatari, nu strica sa-l vedeti... Christina stie sa joace, nu ca Paris Hilton. Si afiseaza exemplar cele doua atitudini complet opuse dar absolut seducatoare: bitchy si cute little blonde who needs a hug.. explicandu-mi dorinta subita de a intra in fanclub-ul sau.
 Trailer

Ala negru de respira greu era...fi-su'!

Publicitate. Din nou. Tot legata de cinema. Si tot din celebra pauza SuperBowl (am banuiala ca acest meci, la fel ca multe alte evenimente, e un pretext pentru reclame). Anul asta, "The Force" a fost tata reclamelor. In numai o saptamana a strans peste 27 de milioane de vizionari pe tube. Laser, frate!

vineri, 11 februarie 2011

Specta(c)torul

DIN CULISE


Actorul e si el om. Uneori il doare maseaua. Alteori, ii raceste copilul. Si totusi, de la ora 19.00 are spectacol. M-am intrebat mereu cum face Actorul sa scape de grijile Omului si sa-si intre, ca "la comanda", in Personaj,

Exista mai multe raspunsuri.

Eu am primit unul de la actorul timisorean, Boris Gaza, dupa ce am intrat pe usa atelierului sau de lucru de la Casa Artelor. Laboratorul sau de "cercetare a actului teatral viu" e sustinut de Directia de Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural National a Judetului Timis. Coordonatoarea institutiei, doamna prof. univ. dr. Violeta Zonte, i-a oferit lui Boris un spatiu de lucru si libertate de miscare.

Boris Gaza crede ca actoria e un mestesug si ca, in consecinta, opereaza cu unelte specifice. Uneltele actorului sunt corpul si vocea sa. Cei mai multi din breasla se bazeaza pe talent si pe repetitiile de la teatru. Boris prefera "munca actorului cu sine insusi".

Aceasta incepe de obicei cu un moment de tacere, ca si cum ar vrea sa puna pe mute toate gandurile omului Gaza. Exercitiul continua cu o in(tro)spectie cu ochii inchisi asupra corpului, pentru a constientiza ca fiecare bucatica e la locul ei. Se aseamana cu procedeul curatirii pustii de catre soldat, inainte de lupta. Poti intelege acest exercitiu doar daca il faci si tu. Adica sa fii Specta(c)tor.

Dupa "trezirea" corpului, incepe lucrul pe voce, care simuleaza conditiile tensionate din spectacol (acestea se traduc de obicei prin incordare corporala). Adica Boris face exercitii obisnuite de voce, din pozitii cu totul neobisnuite. De exemplu, recita versuri din greaca veche in timp ce sta in cap pe un scaun, sustinandu-se numai prin forta bratelor.

A cules roadele muncii de atelier cu ocazia filmarilor la scurtmetrajul The Crossing (lucrarea de absolvire UNATC a tanarului Cristian Pleş, 2010), unde a avut rol principal alaturi de Toma Cuzin, alt actor tanar cu numeroase aparitii in film (Francesca, Italiencele etc). Boris Gaza avea de jucat un soldat ratacit si bolnav. Un soldat vulnerabil (ceea ce, dupa cum observa si actorul, e o contradictie interesanta).

"In galeria mea de personaje cu care as empatiza se afla soldatul-bolnav. Relationarea mea psiho-fizica cu personajul a fost foarte puternica. Tocmai pentru ca nu erau multe cuvinte" (in dialoguri, n.m).

Degradarea fizica trebuia sa fie vizibila de la un cadru la altul. Pentru a fi cat mai aproape de starea personajului, Boris si-a pus intentionat corpul sub presiune de-a lungul zilelor de filmare, pe platourile de la Barzava si Buzias. "Nu am mancat toata ziua sau foarte putin. Ceea ce iti da din start o moleseala. (...) O stare de sfarseala. Am renuntat la dusul zilnic si ma culcam in uniforma. (...) Cand nu eram pe platou, ramaneam cu echipamentul pe mine (statia de transmisie are in jur de 20 de kilograme, n.m.)". Aceste lucruri marunte i-au dat continuitate "in hainele" personajului. Boris vorbea cu voce stinsa chiar si in pauzele dintre filmari. Ca dovada pentru autenticitatea jocului sau nu sta doar filmul (care circula prin festivaluri), ci si intrebarile frecvente ale colegilor de platou privind starea lui de sanatate.


Sigur ca exercitile de corp si voce nu fac totul. Pentru a da carne unui personaj se recurge si la memoria afectiva. Niciunul din aceste "secrete" nu sunt de fapt lucruri nemaiauzite de cei apropiati de lumea actoriei. Boris stie ca nu inventeaza roata. "Metoda Gaza" de pregatire are elemente originale, dar e puternic influentata de scolile lui Grotowski si Strasberg si de intalnirile cu regizorii Victor Ioan Frunza si Andrei Serban.

Pentru cei curiosi de culisele meseriei de actor, usa atelierului lui Boris Gaza se va redeschide in curand. Pana atunci, puteti afla mai multe din atelier1.

joi, 10 februarie 2011

Soarele, vazut STEREO

Nu stiu daca ati observat, dar cu cat ne apropiem de 2012 se inmultesc stirile "paranormale". Asteroidul Apophis va lovi Pamantul (dupa rusi) sau nu (dupa americani). Exista viata extraterestra (dupa Vatican) sau nu (dupa cercetatorii de la Harvard). Pe strazile din Egipt si-a facut aparitia unul din cei patru calareti ai Apocalipsei. Sau nu. Panica milenara se intoarce cu un nou "deadline".

In tot acest tumult de stiri au trecut neobservate primele imagini panoramice ale Soarelui nostru, realizate de NASA. Doua sonde spatiale (STEREO) au reusit sa ne fotografieze steaua in "toata gloria ei".



In caz ca va era dor de soare, priviti si imaginile de mai jos.
Ele dau un nou sens expresiei "a poza cu soarele in fata".


miercuri, 9 februarie 2011

Star Wars Begins

Recent, un fan adevarat pe nume Jambe Davdar a starnit o intreaga isterie pe internetii Imperiului Galactic lansand rodul muncii sale din ultimii patru ani: un documentar/comentariu pe "text" intitulat Star Wars Begins, cu fragmente din interviuri anrhaice, scene taiate si recuperate de te miri unde, gafe si insights plus explicatii utile si tot ce si-ar dori un impatimit al epopeii lui George Lucas. Filmul e disponibil si pe tub in 12 parti de 10 minute. Prima incepe mai jos:


luni, 7 februarie 2011

The Troll Hunter (2010)

rating: Brainwash

Oameni buni, trolii exista. Traiesc in Norvegia, masoara intre 5 si 50 de metri, mananca pietre sau anvelope uzate iar sangele de crestin ii inebuneste de-a dreptul. In principal exista doua feluri de troli: de munte si de campie. Ajung pana la varste de 1000-1200 de ani, se inmultesc prin pui vii si sunt cam prosti de felul lor. Singurul lucru care-i doboara e lumina soarelui (ultravioletele mai precis), efectul fiind acela de stana de piatra. Bineinteles ca existenta lor e tinuta secreta de guvernul norvegian pe acelasi motiv pentru care guvernul american ascunde existenta ozn-urilor sau cel romanesc faptul ca Elodia e o fictiune otvista: panica. Cu manipularea se ocupa tot o agentie guvernamentala (TST - Troll Security Team) care are grija ca pentru orice turist sau oaie disparuta in zona sa arunce un hoit de urs fioros proaspat impuscat. Ziaristii nu insista. Din fericire exista intotdeauna studenti universitari cu initiativa, iar trei dintre acestia, in cadrul unui proiect scolar, au urmarit un vanator (de troli) si l-au filmat in actiune. Rezultatul a ajuns cumva pe mainile lui Andre Ovredal si a iesit The Troll Hunter - un film alcatuit din “real footage” si ai carui autori morali au disparut fara urma.

Recunosc ca am asteptat destul de mult dupa filmul asta, cam un an de zile mai exact, simpla idee de a vedea un mockumentar de talia lui Blairwitch Project si Cloverfield tocmai in padurile norvegiene (pline cu troli si hackeri anonimi) starnindu-mi niste placeri vinovate. Filmul lui Ovredal e insa solid. Si minimal. Nu pierde vremea cu introduceri, dezvoltat personaje sau construit ploturi secundare. Avem la fel ca-n BlairWitch Project acelasi trio din doi baieti si-o strengarita facand pe jurnalistii si investigand un caz de braconaj asupra populatiei de mos-martini norvegieni. Cineva ii impusca si pleaca. Studentii pun ochii pe un individ dubios (Vanatorul de Troli) si il urmaresc non-stop pe coclauri si sosele pana raman cu anvelopele “roase” si masina “tavalita”. Recuperati de insusi Vanatorul cei trei se vad intr-o aventura ce sfideaza absurdul, ajungand sa fuga prin paduri urmariti de troli de 15 metri doar ca sa scape cu viata si, bineinteles, filmand toate astea cu o camera de mana in buna traditie a cine-verite-ului de secol 21.


Trolljegeren reprezinta asadar un superb film horror de factura nordica, cu binecunoscuta lui doza de umor negru si seriozitate tipic scandinava, ce ofera scene de suspans la limita si efecte speciale reusite plus o seama de informatii demne de retinut in caz ca pregatiti o vanatoare de troli sau ceva asemanator, ori va intereseaza folclorul norvegian. Iar daca aveti ceva dubii.. ganditi-va la King Kong. Un trol in padure face mai mult sens decat o primata de-o suta de metri pe Empire State Building.

Super Bowl TV Spots

A fost Finala Campionatului de Fotbal American. Christina Aguilera a luftat imnul national amestecand niste versuri. Nu ne intereseaza. Probabil a facut acelasi lucru si in Burlesque. Ideea e ca in timpul acestui eveniment de importanta nationala pentru americani s-au dat niste spoturi la tv din viitoarele blockbustere ale anului. Si fiindca fiecare din ele a costat vreo 3 mil de $ sa fie transmis n-ar strica sa vedem si noi pe ce-or dat banii. Sau pe ce-om da noi banii la Cinema City.

Battle: Los Angeles


Transformers: Dark side of The Moon


Captain America


Thor


Super 8


Baietilor de la Hollywood inca le place extraordinar de mult sa distruga chestii.

duminică, 6 februarie 2011

Get Low (2009)

rating: Brainwash

Cand toate comediile romantice si filmele de actiune devin obositoare ma orientez spre ceva de alta factura, cu un ritm mai domol, ceva care sa nu caute sa ma impresioneze sau sa ma faca sa rad ci mai degraba sa-mi spuna o poveste si daca eu rezonez cu ea, e castigul meu. Un astfel de film e si Get Low, combinatie interesanta de drama si umor negru in care il gasim pe Robert Duvall in rolul unui batran posac si retras din treburile obstei. Numele sau mi-e intotdeauna suficient ca sa ma decid in privinta unui film. In Get Low e tot atat de autentic pe cat ii permite varsta (a implinit 80 de ani pe 5 ianuarie) asa ca o barba de prooroc nu pare deloc iesita din comun. Adaugand la asta compania unui magar de varsta apropiata si a unei pusti din secolul trecut, imaginea e completa. Pustnicul Felix Bush aduce a “om al preeriei” ajuns la finalul carierei, exact genul de persoana care mai intai impusca intrusii si apoi ii intreaba ce-i aduce la usa lui.

Sunt anii ‘30 iar micul orasel din Tenesse e plin de viata, lucru nu intrutotul pe placul lui Frank Quinn (Bill Murray), patron al unei firme de pompe funebre. Pare-se ca oamenii nu prea mor pe cat de des si-ar dori el iar asta-i cam incurca afacerile. Numai ca la usa lui apare batranul Felix cu o propunere oarecum neobisnuita. Dat fiind ca de 40 de ani se dedase unei existente solitare in cabana sa din padure si ca in jurul sau domnea o aura de legenda intunecata, mos Felix simte ca a venit vremea sa-si pregateasca funeraliile. Insa n-are de gand sa astepte moartea ci vrea o petrecere funerara la care fiecare om care stie o poveste despre el sa vina sa i-o spuna. Fara riscul de a fi impuscat. Prin urmare batranul isi alege locul de veci, piatra de mormant, isi construieste sicriul, face testamentul sub forma unei tombole la care in schimbul a 5 $ oricine se poate inscrie la mostenire si in ziua hotarata tot orasul se aduna la funeraliile unui om viu. Insa in loc de barfe si povesti vor avea parte de confesiunea surprinzatoare a unui om care a dus o grea povara vreme de 4 decenii si care abia in ultimul ceas a putut vorbi deschis. Tot exilul ala auto-impus a fost un mod de a se pedepsi pentru o fapta din tinerete.


Filmul putea foarte bine sa intre in genul dramelor hallmark daca n-ar fi fost prezenti cei doi grei: Duvall si Murray. Eu unul as vedea oricand un film cu unul din ei, indiferent ce-ar juca, principalul e sa fie pe ecran. Deci povestea asta, asa modesta si campeneasca cum e ea, chiar merita un pic de atentie.

Trailer

vineri, 4 februarie 2011

Mesrine - Inamicul Public nr 1

Moarte sau Libertate, mi-e egal...

rating: Brainwash


In cazul lui Jacques Mesrine, inamicul public numarul 1 al Frantei in anii 70 si cel mai faimos gangster de care n-am auzit, libertate insemna trei lucruri: spart banci, lipsit alte persoane de libertate sau evadat din inchisori. Pe fiecare din acestea le-a repetat de suficiente ori incat sa-i atraga etichetata de cel mai periculos infractor si sa fie vanat non-stop de politie. La 2 noiembrie 1979, pe cand tocmai iesise la plimbare cu prietena, un camion cu prelata se incadreaza in fata BMW-ului sau si, fara somatie, jumatate de duzina de politisti isi descarca automatele in parbrizul masinii. Din moment ce Mesrine nu era dispus sa-si ofere libertatea, aparatorii legii i-au cerut moartea. Parisul a rasuflat usurat. Cel mai cool gangster francez tocmai iesise din scena. Cel care aflat in puscarie scrisese o carte autobiografica in care recunostea vreo 40 de asasinate doar pentru a i se acorda atentie, cel care dadea inteviuri revistelor sau aparea fotografiat inarmat pana-n dinti, cel care dupa o cariera infractionala de “succes” avea iluzii de revolutionar anti-sistem si haiduc urban, a cazut in ambuscada pe care singur si-a construit-o, cu migala si naivitate, ani de-a randul.

Jean-Francois Richet si diptic-ul sau despre ‘viata si opera’ infamului personaj este o excelenta adaptare biografica, comparabila din multe puncte de vedere (autenticitate, ritm, suspans in ciuda unui sfarsit cunoscut, joc actoricesc) cu celelalte biografii cinematice contemporane: Che si Carlos. Nu-mi pot imagina un alt actor mai potrivit pentru un gangster de felul lui Mesrine decat Vincent Cassel. Omul e un cameleon. Intr-un minut e sarmant cu femeile, in urmatorul e un ucigas nemilos. In ciuda cruzimii sale Mesrine a incercat sa-si formeze o imagine de talhar onorabil pastrandu-si gloantele doar pentru rivali sau politie. In acelasi timp era un maestru al deghizarilor si un actor inascut, un performer ce nu rateaza nici o ocazie de a face spectacol in fata auditoriului, fie acesta un complet de judecata, jurnalisti, politisti sau angajati de banca.


Prima parte, intitulata L’instinct de mort, se ocupa de perioada de juniorat a viitorului gangster, cand tanarul Jacques revine de pe frontul algerian si intra in banda condusa de Guido (Gerard Depardieu). Sub protectia unui “seigneur du crime” Mesrine isi face mana cu mici gainarii, furturi din locuinte, urcand treptat scara valorii si afirmandu-si o reputatie. Numele sau in special capata o atentie deosebita, multi fiind pusi la punct in privinta pronuntiei (merin) intr-un mod mai bland sau mai dur. Sunt vizate si relatiile sale cu parintii (nu prea bune) dar mai ales cu femeile: carisma lui e irezistibila. Casatoria cu o frumoasa spaniola si nasterea fiicei ne arata si o alta fata a “dusmanului”, una tandra si protectoare, dispusa la o viata banala. Nu dureaza mult insa pana Mesrine intra intr-un razboi de bande si trebuie sa se refugieze in Canada. Acolo imaginea sa primeste un boost major prin asocierea cu Jeanne Schneider (superba Cecile de France) cuplul devenind versiunea franceza a lui Bonnie si Clyde pana la capturarea si incarcerarea lor intr-o inchisoare de maxima securitate. Bine, “maxima” e un termen derizoriu intrucat dupa ce indura batai si umilinte, Mesrine evadeaza si apoi descinde “rambo style” asupra tortionarilor intr-o scena de o intensitate dramatica extraordinara.


La deuxieme partie - L'ennemi public n°1 - il gaseste pe Mesrine inapoi in Franta spargand banci si ironizand politia. Tovarasia cu maestrul in evadari Francois Besse (Mathieu Almaric) il scoate de dupa gratii si ii da sansa la lovitura vietii: rapirea unui bogatan si eliberarea lui contra unei sume cu 6 zerouri. Mesrine incepe sa traiasca pe picior mare, sa se bucure de atentia presei si televiziunii, face declaratii incendiare contra judecatorilor si sistemului corectional, rapeste un jurnalist de dreapta care-l jignise intr-un articol si-l tortureaza provocand astfel autoritatile sa ia masuri exceptionale. Erau anii Brigazilor Rosii si a gruparii Baader Meinhoff. Inspirat de notorietatea si zelor lor Mesrine se considera el insusi revolutionar si planuieste sa loveasca sistemul corectional. Se constituie insa o brigada speciala de crima organizata “anti-Mesrine”, departamentele incep sa colaboreze mai eficient, gangsterul e permanent supravegheat si in cele din urma anihilat. Scena din final (abil montata si executata) e aceeasi din debutul primei parti, ca un fel de coperta sangeroasa a unei vieti incarcata de violenta, cu diferenta ca punctul de vedere nu mai este acela al victimei ci al plutonului de executie condus de comisarul Broussard si a concluziei expuse intr-un cadru ciudat de cristianic: un Mesrine cu ochii deschisi si barbia in piept, cu picaturi de sange alunecandu-i din par, “crucificat” de un sistem care nu-i tolera faradelegea.


Dubla biografica a lui Richet se inspira partial din cartea lui Mesrine - L’ Instinct de Mort - dar are la fundatie un scenariu excelent al aceluiasi Abdel Raouf Dafri responsabil pentru visceralul Un Prophet. Mesrine e insa ceva mai episodic si intentionat mai cool, dar beneficiaza de o cinematografie clara, autentica, un excelent ritm in scenele de actiune (montajul e foarte rapid, iar unghiurile de filmare variaza intr-o geometrie de stil) si de un Vincent Cassel cu 20 de kg in plus in partea a doua. Insa la fel de carismatic. Exact opusul lui Christian Bale. Mesrine e Scarface francez, fara doar si poate.

Trailer