miercuri, 30 aprilie 2014

Privilege (1967)


This black card will be issued to you as you leave the Stadium tonight. On it there are three words.They are simple words but they are vital words. They are words which we must now, all of us, begin using because, since the end of the War, we in Britain have become apathetic, slack, loose in our morality. National cohesion has become unimportant to us! We must fight this. We must. Now, all of us begin to use the words on the card! "We will conform."





Probabil ca in 1967 cand a fost lansat, Privilege nu a starnit prea multe reactii insa acum falsul documentar al lui Peter Watkins apare ca una din ciudateniile profetice care percuteaza mai adanc la 50 de ani distanta. Desi serveste fara ocolisuri meniul orwellian din 1984 pe muzica pop-rock a anilor ‘60 abia intr-o lume care a cunoscut atat isteria Beatles cat si ingineria din spatele unor icoane media ca Britney Spears sau Justin Bieber, satira taioasa din Privilege ofera satisfactia mesajului corect receptionat: expunerea manipularii mediatice din spatele sponsorizarii artistilor de catre mari corporatii. In 1967 nu cred ca acest lucru era atat de raspandit ca acum.


Plasat intr-o Anglie fictionala a anilor ‘70, Privilege il are in prim plan pe artistul pop absolut, Steven Shorter, o icoana fabricata de industria muzicala si agentiile de PR pentru a functiona ca un adevarat zeu al maselor. Steve (interpretat de Paul Jones, solistul trupei Manfed Mann) simbolizeaza tot ce e pur si frumos in lume si e astfel o unealta in mainile rapace ale managerilor sai. Viata sa se imparte intre concerte (concepute ca scene teatrale cu efect cathartic asupra spectatorilor) si reclame publicitare la orice poate fi vandut. Toti ravnesc la o bucata din Steve si toti au o idee despre cum sa-l exploateze. Branduit ca un mesia pop cu simt altruist pana la sacrificiu, pustiul de nici 20 de ani e un model superficial si artificial dar urmat de tanara generatia cu atata zel incat orice gest al sau devine imediat o ‘moda’.


Or fi voit exagerate ideile lui Watkins dar ele sunt expuse cu seriozitate de reportaj si fara complicitatea unei farse. Te fac sa te gandesti in termeni de ‘cum ar fi daca?’ In plus, anturajul de manageri intriganti si lacomi din jurul lui Steve apare pe cat de autentic si real ni-l putem imagina, oglindind destul de bine prezentul. Prin urmare cand Biserica Angliei vrea sa foloseasca popularitatea lui Steve pentru a aduna mai multi enoriasi, gestul nu pare lipsit de sens. In definitiv, guvernul lor finanta deja spectacolele omului stiind ca elibereaza controlat tensiunile sociale care altfel s-ar fi rasfrant pe strazile Londrei. Presiunea idolatrica isi lasa insa amprenta asupra tanarului Steve iar acesta, obosit, deziluzionat, deprimat si satul sa se "imparta" cu toti, va incerca sa se recastige pentru sine.


In concluzie, Privilege - satira pop-rock pe seama mariajului dintre muzica, business si stat si a felului in care poate deveni o forma de control social - e una din curiozitatile cinemaului britanic care din motive numai de ei stiute a zacut in obscuritatea vreme de 4-5 decenii. Poate si-a asteptat doar timpul potrivit pentru a fi vizionat.

Imperial Walter


Ca un fan Breaking Bad ce sunt, nu puteam să nu-mi fac acest cadou (desenat de Fredo &Pid'jin). A sosit astăzi la poștă. Me, He(heliu)P(fosfor)I(iod)!





marți, 29 aprilie 2014

Adrian Sitaru transeaza stereotipic festivalurile de film

Intr-un trailer foarte inspirat la a 18-a editie a Festivalului Filmului European (Bucuresti 9-18 mai, Tg. Mures 16-18 mai) Adrian Sitaru si echipa sa obisnuita (Adrian Silisteanu - imagine - si actorii Ioana Flora, respectiv, Adrian Titieni) puncteaza cu umor si putina ironie ce anume e special la filmul european in contrast cu celelalte "cinema-uri" care ajung cat de cat la public.



vineri, 25 aprilie 2014

Luna filmului sarbesc la Casa Artelor


De marti, 29 aprilie, si pana la sfarsitul lunii mai, Marele Ecran si Directia Judeteana pt Cultura Timis va invita saptamanal la cateva proiectii de filme sirbesti in mica noastra cinemateca din Casa Artelor (Str. Augustin Pacha nr 8). Avem patru productii cinematografice realizate de vecinii nostri sârbi, din genuri diferite (comedie neagra, drama, thriller respectiv comedie muzicala) si cu autori diferiti, reprezentanti atat ai mainstreamului cat si ai noului cinema sirbesc (Dejan Zecevic). Vrem sa fie mai mult decat un simplu gest de implicare activa a Asociatiei la imbunatatirea "coeziunii sociale si culturale a zonei", la diversificarea ofertei de film, etc, ci si o tentativa de a ingrosa programul cinematecii si de a verifica 'capacitatea de mobilizare' si 'rata de absortie' a publicului. Simplu spus, nivelul de interes si de atentie starnit. Multumim Consulului General al Serbiei pentru sprijinul acordat. Multumim Vesna Stepanov pentru mâna intinsa in realizarea acestei idei.

Mica noastra Cinemateca revine asadar, marti 29 aprilie, ora 19:00, cu forte proaspete si cu urmatorul film:

Marti, 29 aprilie, ora 19:00
Mrtav Ladan/Frozen Stiff (Serbia, 2002, r. Milorad Milinkovic)

Un film de debut regizat de Milorad Milinkovic cu situatii bizare si replici colorate, scene si personaje pitoresti, in care il veti regasi pe Srdjan Todorovic (inubliabilul Dadan din Pisica Alba, Pisica Neagra). Lemi si Kiza sunt doi frati care trebuie sa aduca trupul neinsufletit al bunicului lor de la Belgrad la Varset insa, neavand destui bani, decid sa-l transporte clandestin cu trenul. Filmul e o versiune balcanica a comediei hitchcockiene 'The trouble with Harry' dar si o interpretare artistica a cunoscutei legende urbane care a circulat si pe la noi intr-o vreme. Un subiect altfel morbid e supus unui tratament comic ingenios rezultand o comedie neagra savuroasa cu un cadavru umblator si o serie de personaje care traiesc cu impresia ca au ucis un om nevinovat.

Intrarea este liberă. Capacitatea salii: 50 de locuri.
Pentru detalii ulterioare tintiti spre pagina de facebook.
Restul programului se va anunta pe parcurs.


Nici Pelicula Culturala nu se lasa mai prejos si va invita la inca un eveniment de profil cu structura deja obisnuita (un spatiu alternativ de proiectie, o componenta umanitara, un bilet de acces inedit). Miercuri, 30 aprilie, de la ora 19:00, veti putea urmari la Galeria Calpe (Bastion Maria Theresia) filmul lui Denis Villeneuve, Incendies, o coproductie canadiano-franceza onorata cu o multime de premii si nominalizari intre care una la Oscar 2011 pentru Cel mai bun film strain. Daca nu l-ati vazut, e musai. Detalii pe facebook.

Vinerea animata: Each other

miercuri, 23 aprilie 2014

R.I.P. Michael Glawogger


   S-a stins un mare General al filmului documentar european, cineastul austriac Michael Glawogger. A murit "pe campul de lupta", a murit de malarie in Liberia, acolo unde isi filma cel mai proaspat proiect. Cunoscut mai ales pentru trilogia lui de documentare tulburatoare din lumea celor de jos: Megacities (1998), Workingman’s Death (2005) si Whores’ Glory (2011), Michael Glawogger ne-a oferit intr-un stil unic imagini si povesti cu franjuri ai societatii, a pus camera, sensibilitatea si profesionalismul la bataie si ne-a facut sa nu intoarcem capul, a lasat in noi 3 dintre cele mai importante si fascinante documentare din istoria cinematografului plus cateva filme si colaborari (din care eu imi aduc aminte cu mare drag de "Slumming", o comedie eleganta). O sa ne lipseasca, nu incape indoiala. Cine nu a vazut cele 3 documentare, sa faca bine sa le vada. Nu e timpul pierdut. S-a pierdut doar artistul ...

duminică, 20 aprilie 2014

Tenis, tati!


Dacă tot avem tenis (Fed Cup) zilele acestea, să ne reamintim de un mare campion. La serviciu: Jacques Tati (Les vacances de mosieur Hulot, 1953).

sâmbătă, 19 aprilie 2014

They Live. We sleep


E una din acele perioade când totul în jurul tău strigă: CONSUMĂ!.  Televizorul, cu reportajele interminabile din supermarketuri și piețe; revistele, internetul, cutia ta poștală cu reclamele omniprezente;  prietena/prietenul, care așteaptă cadou.

E una din acele perioade când totul în jurul tău te îmbie să DORMI (bineînțeles, după ce ai consumat). SĂ NU AI GÂNDURI și să DORMI. SĂ TE UIȚI LA TELEVIZOR și să DORMI. Să CONSUMI o vacanță, bineînțeles, ca să DORMI.

-Ce ai făcut în mini-vacanța de Paște?
-Am mâncat (CONSUMAT), m-am uitat la televizor (FĂRĂ GÂNDURI) și am DORMIt, ce să fac?

E una din acele perioade din istorie, când frica propagată peste tot în jurul tău îți strigă să te SUPUI (OBEY!), SĂ NU CHESTIONEZI AUTORITATEA, SĂ NU AI GÂNDURI INDEPENDENTE.

EI TRĂIESC, NOI DORMIM (THEY LIVE. WE SLEEP) scria pe un perete în They Live, filmul din 1988 al lui John Carpenter.  Deghizat într-un ambalaj de serie B, conține câteva revelații rareori întâlnite în cinema. Acest SF "de acțiune", aparent prostuț, a fost desconsiderat la vremea lui. E greu de urmărit și astăzi. Dar cum zice Slavoj Zizek în The Pervert's Guide to Ideology (2012), adevărul nu este acceptat ușor, ba chiar trebuie să-l bagi cu forța pe gâtul oamenilor.

Dacă faceți efortul de a trece peste stratul superficial al filmului, They Live funcționează ca ochelarii descoperiți de "eroul" John Nada, prin care poți vedea adevărul lumii în care trăiești. Vi-l recomand în caz că nu vreți doar să DORMIȚI și să fiți CONSUMAȚI, ci și să GÂNDIȚI.

E una din acele perioade când avem nevoie de o pereche de ochelari pentru a vedea adevărul. Teamă mi-e că, și dacă îl vedem, ne vom întoarce pe partea cealaltă, înapoi la somn.























Pentru cei care vor să aprofundeze subiectul, "momentul revelației" e aici.

vineri, 18 aprilie 2014

The Elevator Scene

Primul film regizat de Ryan Gosling tocmai a fost anunţat ca făcând parte din competiţia pentru Un Certain Regard, anul ăsta la Cannes. Se cheamă Lost River şi le are, printre alţii, pe Christina Hendricks şi pe Eva Mendes în distribuţie. Şi se anunţă destul de bizar şi dark, Twin Peaks style, dacă e să ne luăm după articolul ăsta. Până în mai, când sper să îl văd la Cannes, mai arunc din când în când câte un ochi la scena asta din poate cel mai fain film dark şi bizar feat. Gosling.

Vinerea animata: cu Ariyoshi Tatsuhiro

miercuri, 16 aprilie 2014

Chaplin 125


Azi se împlinesc 125 de ani de la nașterea lui Charlie Chaplin. Să ne amintim de marele Vagabond printr-o scenă pentru care, se povestește, anumite cinematografe rulau pelicula înapoi, la cererea publicului, ca să mai vadă o dată faimosul "roll dance" din Goana după Aur (1925)



Trailerul zilei: God's Pocket (2014)

Pentru că Philip Seymour Hoffman. Şi Christina Hendricks. Şi John Turturro. Printre alţii.

marți, 15 aprilie 2014

Afisul zilei: Cannes 67


Imaginea editiei cu numarul 67 a fost dezvaluita. Un omagiu adus lui Marcello Mastroianni. Vom fi acolo, sub privirile lui. Peste fix o luna.

luni, 14 aprilie 2014

La multi ani, Vladimir Cosma!


Vladimir Cosma a implinit 74 de ani. Probabil cel mai bun si prolific compozitor roman (chiar daca e in Paris din '63) de muzica de film, noua ne place sa-l numim si "Morriconele roman". Vladimir a compus coloana sonora la peste 300 de filme. Desi e un nume greu, lumea (mai ales lumea romaneasca a filmului) nu ii da creditul cuvenit. Cand un mare artist se stinge, Internetul nu se mai opreste sa-i cante osanale dar de cele mai multe ori artistii inca in viata nu primesc nici macar un simplu "multumim, maestre". Asa ca "Joyeux anniversaire, maestre Vladimir Cosma" (din tot sufletul) si un mix-tribut tie, mix realizat de prietenul meu Valentin Toma aka Toma Carnagiu:
https://soundcloud.com/toma-carnagiu/toma-carnagiu-cosma-aurul-i
(mixul se poate asculta si descarca de aici)

duminică, 13 aprilie 2014

Evolutia dansului in 90 de ani de cinema

De la Fred Astaire dansand pe tavan in Royal Wedding (1951) la Gene Kelly dansand in ploaie in Singin' in the Rain (1960), trecand pe la Elvis in puscaria din Jailhouse Rock (1957), pe la smecherasii de cartier din West Side Story (1961) sau non-conformistii din Band of Outsiders (1964), cascand gura la dementa din Rocky Horror Picture Show (1975) si la febra disco din Saturday Night Fever (1977), fredonand scena cult din Pulp Fiction (1994) si sfarsind cu complicatele coregrafii din Moulin Rouge (2001) sau Chicago (2002), poftiti la vizionat felul in care au evoluat scenele de dans in 100 din filmele ultimilor 90 de ani. Daca la final nu simtiti curiozitatea de a vedea macar jumatate din ele, probabil faceti parte dintre cei care urasc musical-urile.




joi, 10 aprilie 2014

Trailerul zilei: Enemy (2013)

PLAI redirectioneaza 2% spre Marele Ecran

Nu direct din conturile lor proprii ci incurajand oamenii sa sustina organizatiile si asociatiile partenere lor prin directionarea cotei de 2% din impozitul pe venit. Andreea Dulama, voluntar Plai si membra de facto a echipei Marele Ecran atunci cand nevoia o cere, ne-a facut surpriza sa inregistreze un mesaj de sprijin pentru ceea ce facem noi. Ii multumim si-o imbratisam calduros, atat pe ea cat si pe ceilalti voluntari si organizatori ai festivalului Plai, alaturi de care am facut si speram sa facem in continuare lucruri faine.

Cei care doresc sa sustina indirect finantele Asociatiei o pot face descarcand formularul 230 din sectiunea 2% de pe blog si depunandu-l apoi la administratia financiara de care apartin. Nu am datele exacte dar anul trecut suma stransa a fost de aprox. 300 de lei din care am platit contabila sa ne faca bilantul anual si domeniul de blog. Asa ca, multumim. 




miercuri, 9 aprilie 2014

Cei de dincolo



După Elabuga și Mila 23, "divizia" de BD din cadrul Mandragora mărșăluiește acum prin trecătorile Carpaților cu un nou album: Cei de dincolo (lansat proaspăt la Salonul de Bandă Desenată de la Sibiu). De căutat deci în librării.

Echipa formată din Alex Talambă (desen și culoare) și George Drăgan (text) e deja consacrată. Alex Talambă a fost invitatul oficial al Salonului de Carte de la Paris în 2013. Aici în rol de editor, Anca Puiu pune mult suflet în această zonă destul de nouă pentru piața românească, după cum îmi povestea cu ocazia interviului din 2012. În rolul ei de producător, noutate e lungmetrajul Viktoria (regie: Maya Vitkova), selecționat la Sundance 2014.












Trailerul zilei: Elefante blanco (2013)

Festivalul de la Cannes începe să dezvăluie, în doze mici, lista de oameni şi filme care se vor afla pe Croazetă anul acesta în luna mai. Cea mai proaspătă veste e că Pablo Trapero, regizor şi scenarist argentinian, va prezida juriul pentru secţiunea Un certain regard. O ocazie destul de bună pentru a-i vedea / revedea ultimul film, nu?

Cafekulltour: film


Azi, de la 19, în Cuib d'Arte, ruleaza scurtmetrajul 10 ways to deal with a break-up (de Octavian Moț), cu Olga Torok. Precum și o selecție de documentare britanice, de animații poloneze și videoclipuri. Intrare liberă.



marți, 8 aprilie 2014

Noe

NOAH (guest post)

Darren Aronosfky aduce în secolul 21 personajul biblic al lui Noe. Cum îl aduce? Părerile sunt împărțite. Am primit o cronică de la un prieten drag. Dan Ungureanu, în stilul lui ludic, a făcut mai mult o satiră rimată și rîrîită, decât cronică de film. Pînă la urmă nici nu contează dacă face dreptate sau nu filmului, la cît de savurrroase sunt rîndurile. Să fie primite!



Nimeni nu mai era leal, nu mai era onoare, nu mai era mărinimie. Mîrlani imorali mîrleau minorele minione, le umileau. Minorii nurlii o luau și ei. Îi înrolau în armie, îi înarmau, la nouă ani. Milionarii ruinau lumea, numărau lei, lire, yeni, yuani, aur, o mie, nouă mii, milioane, numerar arămiu. Murmurau : Money-money-money! Maurii omorau nurorile, rămîneau minorele: nimeni nu-i alina, nu-i miluia. Mare era mînia LUI . ”Oi omorî neamul oamenilor, oi nărui lumea lor!” mormăi EL.

Era rău. La malul mării, Noe urmărea norii. Norii nu erau normali, erau mari, înnorau luna. Urma ruina lumii, nu o înrourare. Noe murmură lemnarului: ai ulm ? N-am, nu mai e urmă, îl lămuri lemnarul. Numai alun am. Nu nuiele, mîrîi Noe – ai arin ? Am. Noe îi numără în mînă nouă mine, numai aur, îl remuneră. Lemnarul îi uni o mare yolă.

Noe luă în yola lui animalele, leul, lama, lemurienii, emu-ul, uliul, mielul, mioara, mierla, ermina, renul, rîma, molia. Mareea o omorî lumea, mormăi el, în nouă luni nu mai rămîne nimeni; eu unul nu i-oi alarma, înrăirea lor i-o ruina. Omenirea o muri; neamurile mele, noră-mea, mirele ei, mama, mamaia nu. Lumea mai are un an, o lună, o oră.

În iulie o urniră. Mierla oua în oală. Noe marina în lămîie mreana aurie ori morunul, le rula în mălai, le rumenea în ulei, le muia în ai, mai erau în oale miere, mure, rom, mei, ouă, moare, molan; ăla le era meniul. Mai luară mere, un morman. Oamenii lui Noe mînuiră alene ramele nouă luni; el nu – el era amiralul.

Eol înrîurea rău ruliul. Mare era aleanul marinarilor! Le era rău la umeri, la mîini. Inimile lor rememorau ororile omorului. Erau arămii, lumina îi rumenea. Unii aiurau, îi urmărea anemia, urina le era maronie. Mina lui Noe mima umorul, era imun la mînie. Uliul luă o ramură a unui laur, i-o înmînă. Ramul îi luă maul lui Noe. Mîlul îi era moale în mînă.

Minune, un liman ! urlă el.

Neamurile lui înmărmuriră. Mare le era uluirea, normal : ”Nimerirăm în Armenia” .

Era în ianuarie, neaua era mare.

(text de Dan Ungureanu)



Recurente: Splendoare in iarba cu Lars von Trier



Nymphomaniac: Volume II (2014)


Antichrist (2009)

Cadrul preferat al danezului pentru a sugera exaltarea emotionala, inaltarea spirituala si orgasmul unei femei. Sau izolarea, disfunctionalitatea ori o posibila criza de epilepsie. E interpretabil. In primul cadru Joe (Charlotte Gainsbourg) rememoreaza un moment din tinerete in care traieste un orgasm simultan cu o viziune religioasa, in al doilea Charlotte Gainsborug se refugiaza in Eden pentru a-si vindeca depresia cronica.


Afișul zilei: Film poster is not dead


La Timișoara începe expoziția FILM POSTER IS NOT DEAD. Între anii '60 și '80, arta afișului cehoslovac, deși se derula într-un regim restrictiv, a atins apogeul artistic. Această artă a dispărut odată cu globalizarea industriei și obligația de a respecta tiparul standard. Artiști și designeri din școlile de artă cehești și românești au primit acum libertate totală. A rezultat o selecție de 36 de afișe, care poate fi văzută la Muzeul de Artă din Timișoara.

Vernisaj: azi, 8 aprilie, ora 18.00
Staționează până în 11 mai, dar noi vom fi acolo cât de repede.



luni, 7 aprilie 2014

August: Osage County (2014)

„A fi mamă e una dintre cele mai grele meserii: oricum faci, tot nu e bine până la urmă”, constata nu fără ironie Luminiţa Gheorghiu la un atelier TIFF de anul trecut, apropo de legătura dintre rolul avut în Poziţia copilului şi viaţa ei reală. Iar adevărul e că puţini dintre noi nu au nimic de bombănit când vine vorba de educaţia care ne-a fost oferită. Puţini părinţi scapă necriticaţi. Poate pentru că perfecţiunea e o chestie foarte relativă când vine vorba de parentaj. (Şi asta realizezi cel mai bine când ajungi tu însuţi să fii părinte – sorry if I sound like you mom now :))

Dar dacă rolul Luminiţei Gheorghiu vi s-a părut plin de tot felul de erori de parentaj, de la spiritul posesiv complet exagerat în relaţia cu fiul ei şi până la refuzul de a-l trata ca pe un adult, aflaţi că ele sunt nimic pe lângă ce a pregătit un alt rol matern foarte premiat anul acesta. Mă refer la cel al lui Merryl Streep, din August: Osage County, care a fost nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun rol principal feminin (şi a pierdut în faţa lui Cate Blanchett). 
                                                                                                
De fapt, şi dacă am putea aduna la un loc toate lucrurile pe care o mamă nu ar trebui să le facă atunci când îşi creşte copiii – de la a nu-i umili în public la a nu exprima sus şi tare că iubeşte mai tare pe unul dintre copii decât pe altul –, probabil că tot nu am avea suficient material pentru a creiona personajul de o răutate vicioasă jucat de Merryl Streep. 

„Mama de coşmar” pe care o joacă în August: Osage County e figura ce domină o familie atât de profund disfuncţională, încât filmul are şanse să te vindece de orice păreri proaste ai putea avea apropo de felul în care ai fost crescut. Atmosfera maladivă în care cele trei fiice ale sale (jucate de Julia Roberts, Juliette Lewis şi Julianne Nicholson) şi-au petrecut copilăria nu are legătură cu privaţiunile materiale sau cu sărăcia. Ci cu o mamă despotică şi nevrotică, ce înghite Xanax-uri de parcă ar fi pastile Tic-Tac, în timp ce se luptă cu amintiri tulburi şi dureroase din propria copilărie. 



Cu greu poţi găsi linii de dialog în care figura matriarhală jucată de Streep nu atacă pe cineva. Iar replicile cad ca lamele de cuţit şi desfigurează emoţional pe toţi cei din jur. Scorpia perfectă, ea otrăveşte toate relaţiile cu cei din jur şi transmite fiicelor tendinţe similare.

Adunate în casa părintească cu ocazia morţii tatălui, cele trei fete se trezesc rapid dorindu-şi să fugă cât mai repede de atacurile înveninate ale mamei lor. Pe de o parte reprimându-şi un inevitabil sentiment de vină, pe de alta nerăbdătoare să scape de atmosfera sufocantă a fostei case părinteşti, ele ajung să facă o serie de gesturi extreme. Întorsăturile melodramatice şi concentrarea pe dialoguri în detrimentul acţiunii dau filmului un aer teatral tangibil. Motivul e uşor de înţeles dacă ne gândim că autorului filmului, John Wells, şi-a perfectat stilul regizoral semnând mai mult episoade de sitcom-uri (ER şi The West Wing, printre altele). Ceea ce nu înseamnă că te plictiseşti urmărind filmul. Dimpotrivă. Wells are un stil desăvârşit de cultivare a tensiunii.



 Cu o distribuţie în care nu e strecurat nici din greşeală vreun actor anonim, şi având la bază o piesă de teatru câştigătoare a premiului Pulitzer, August: Osage County  reuşeşte să facă portretul unei familii cu probleme complet ireconciliabile. Iar Julia Roberts şi Merryl Streep conduc fără cusur acest scenariu, bazat exclusiv pe dialog în lipsa unui fir narativ prea solid. În mâna oricăror actori de mâna a doua, replicile care mustesc de melodramă ar fi sunat cabotin, dar rostite de aşa un line-up de profesionişti ele sună fără nici o notă falsă. Nici unul, dar absolut nici unul nu are vreun cusur la capitolul joc actoricesc. Chiar şi cei cu un rol discret, cum e Ewan McGregor sau Abigail Reslin, îşi spun partitura fără cusur.

Undeva între Carnage-ul lui Polanski şi un film de Alexander Payne în care personaje la vârsta a treia îşi varsă veninul şi dezabuzarea peste cei din jur, August: Osage County e un film care merită văzut pentru intensitatea dialogurilor şi pentru jocul actoricesc. Şi, de ce nu, pentru a te vindeca de motive de bombăneală apropo de familia ta proprie :).


Trailerul zilei: Under the skin (2014)

duminică, 6 aprilie 2014

Educi nema? EduCinema


Generația Y. Generația "me me me". "Milenialii". Generația selfie. Generația copiilor cu smartphone-ul de gât. Generația tinerilor care își petrec viața pe facebook și pentru facebook. A adolescenților care, atunci când ies împreună, stau fiecare cu capul în telefonul său, pentru că așa interacționează ei. Generația care nu mai pune mâna pe o carte, pentru că a văzut filmul. Generația Twilight, Hunger Games, Spiderman, Clopoțica, Hangover, Need for speed. Generația Fast & Furious.

Dar toți am fost Fast & furioși. În orice caz, mai "fast" și mai "furioși" decât înaintașii. La fel au vorbit "adulții" și despre generația mea, la fel au cârcotit bătrânii din ultimul secol (și poate dintotdeauna) pe motiv că "tinerii din ziua de azi...".

Dar ce facem noi pentru tineri? Ce alternativă le oferim?
Ne plângem de multiplexul care îi spală pe creiere, care le încurajează superficialitatea (tipică vârstei). Ne plângem de moartea vechilor cinematografe de stat. De primăriile, ministerele, guvernele care, uite, parcă de-al naibii ne lasă pradă conspirațiilor visului american și industriei de popcorn.

Putem să ne tot lamentăm, în timp ce lumea trece pe lângă noi, mai rapidă și mai furioasă. Cert e că putem face ceva pentru generația asta si pentru urmatoarea: le putem ușura accesul la informații și la cunoașterea lumii, putem să le deschidem cât mai multe uși. Cam atît. Restul depinde de ei, așa cum a fost dintotdeauna.

Copiii de azi primesc mai multă informație într-o zi, decât primea un țăran din secolul XVI în zece ani. Toată chestia e cum folosesc și cum filtrează această informație în favoarea lor. Pentru a alege, pentru a discerne, trebuie în primul rînd să aibă de unde.

Săptămâna viitoare au de unde.

Pelicula Culturală proiectează două filme europene pentru tinerii din cinci licee.  El bola (2000) de Achero Manas și Io e te (2012), in regia lui Bernardo Bertolucci, în Sala Mare de spectacole a Casei de Cultură a Studenților, luni și miercuri (detalii aici). Cinema-Edu încurajează tinerii să fie mai aventuroși în alegerea filmelor pe care le văd  (proiect de educație cinematografică desfășurat în 12 orașe, la Timișoara împreună cu Asociația Macondo).

Tot săptămâna asta (adică Școala Altfel), Marele Ecran prezintă două proiecții ale documentarului În spatele cortinei de fier la liceul Waldorf (mulțumim CISC).

E puțin, dar e un mic pas spre a avea mai puține întîmplări de genul ăsta și mai mulți spectatori la filme europene și românești. 



sâmbătă, 5 aprilie 2014

La cald: Why Don't You Play in Hell?

( titlul original: "Jigoku de naze warui" )

Dar chiar asa ! De ce nu ne-am juca in "Iad" !?

   Dupa filmul asta m-am intrebat (neserios) daca sunt schizofrenic pentru ca am ras si am plans de atatea ori la intervale oh atat de scurte - puterea acestui film mi-a produs valuri de emotii greu de controlat sau cuantizat. Am surfat ca legendarul Eddie Aikau si am ajuns in paradisul complex senzorial si intelectual la care duce o opera de arta. Si senzatia ca orice ti se intampla, merita sa traiesti si sa continui explorarea universului si omenirii macar pentru film, daca nu pentru altceva. E un motiv bun si suficient.

  Am mai vorbit de Sion Sono. Nu cred ca m-a ascultat multa lume. Continui sa vorbesc de el si de ce face. Poate insistenta mea misca ceva. Nu am dubii si nu am avut: Sion Sono e unul din cei mai importanti si mari cineasti ai momentului, nu doar din sfera asiatica. E genul de artist la care nu vezi constrangeri: vezi doar fantezie si talent, multa munca si umor, toate nealterate si impinse la maximum. Regizorul incureajeaza audienta sa-i urmeze modelul, sa impinga visele si creativitatea pe noi taramuri, chiar pana in "Iad" daca e nevoie. Sa fie jucausi si dezinhibati, sa creada cu adevarat in ce fac. Si ce poate sa fie mai convingator ca acest film ? Habar nu am. Daca acest film, un exemplu sincer si magistral de cinema, nu va tine de cald, nu stiu ce va mai poate topi gheata.

  Sion Sono isi foloseste toata artileria in acest film si creaza o farsa la scara mare, relativ la universul filmului, emotiei dar si mult mult mai departe. O farsa despre noi si despre film. Despre noi si despre viata. Despre viata si film. Despre frumusetea absurdului din lume. Despre personaje colorate care schimba totul, care adauga prin prezenta lor pete de culoare pe larga panza a realitatii, si evident, a filmului. Despre haos si importanta lui, atat de neglijata in reteta fascinatiei si bucuriei.

  Toate ingredientele acestui film ma duc cu gandul la o scrisoare de dragoste adusa cinemaului, scrisa cu sange, muci de ras si lacrimi. Multi incearca sa scrie scrisori de dragoste, putini reusesc sa nu se aleaga cu o olita plina in cap de la balconul publicului. Si foarte putini reusesc sa ajunga cu scrisoarea lor acolo unde doresc: in sufletul nostru. Acest film te face sa iti deschizi orice usa si sa-l poftesti pe Sion cu mare bucurie si cu tot ce ai in dulapurile din tine. Acest film iti provoaca exuberanta nebuna de a te duce in Japonia sa-l imbratisezi pe regizor, sa dansezi cu actorii si sa-ti vinzi masina si casa ca sa poti face toate astea fara stres.

  Filmul urmareste un grup de cineasti amatori ("Fuck Bombers") care iubesc filmul si arta filmului pana la sacrificiu - dar nu genul de sacrificiu orb si prostesc (gen "kamikaze"). Printr-o intamplare, ei ajung sa fie rugati sa filmeze doua gasti de Yakuza (mafia japoneza) si lupta lor finala. Fara gloante oarbe si fara katane de plastic. Unu la unu. Sange, lupte spectaculoase (care te fac sa intelegi dimensiunea reala a unui Tarantino), filozofie, umor negru si personaje de neuitat, entertainment superlativ si arta amestecate fara retineri, toate aruncate intr-o poveste cu final neasteptat si plin de invataminte de bun simt aproape zen. O calatorie trepidanta multidimensionala pe care nu ma pot abtine sa o recomand, in calitatea mea de vrednic conductor emotional. Inca o palma data prieteneste cinematografului comercial de buget mare american sau mai degraba o bataie blanda de atentionare pe umar. Un film care iti face bine peste tot, asa cum numai arta buna poate sa faca, chiar daca e oferita ca entertainment.

Mai recomand/un fel de top personal:
(din filmele scrise/regizate de Sion Sono)
Love Exposure 
Guilty of Romance 
Cold Fish 
Chanto Tsutaeru 
Noriko's Dinner Table 
Strange Circus 
Himizu

vineri, 4 aprilie 2014

Vinerea animata: From Dad To Son

Joia neagră (de vineri)

17 decembrie 1970 a picat într-o joi. Era o joi rece, cu un pic de fulguială în oraşul polonez Gdynia. Cu oameni înfofoliţi în haine groase înghesuindu-se la 5 dimineaţa într-un tren spre şantierul naval Gdynia, locul care angaja o mare parte dintre locuitorii oraşului. Afară era încă întuneric când trenul şi-a atins destinaţia şi, înainte ca oamenii să poată coborî din el, a devenit ţinta rafalelor de mitralieră ale armatei. Atacul era menit să descurajeze muncitorii polonezi de la a mai ieşi în stradă, aşa cum o făcuseră în zilele precedente, pentru a protesta contra vieţii mizere la care erau condamnaţi de un guvern opresiv.

Filmul Joia neagră (Czarny czwartek) surprinde povestea unuia dintre anonimii aflaţi în nefericitul tren spre şantierul naval Gdynia în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1970. Un tip simpatic, glumeţ, care tocmai lăsase trei copii acasă dormind şi primise un pupic de la-revedere de la nevastă, nu cu multe minute în urmă. Se gândea mai degrabă la cum va face rost de bani pentru un brad de Crăciun decât la revoluţia proletară, în momentul începerii atacului. Dar militarii nu l-au întrebat asta înainte de a-l împuşca.



Povestea bazată pe fapte reale a lui Bruno Drywa este doar un detaliu din tabloul mai mare pe care filmul îl face revoltelor muncitoreşti de la Gdynia. Din apartamentul minuscul al familiei Drywa şi până la şedinţele de urgenţă ale Comitetului Central, camera aleargă printre cele mai importante locuri şi evenimente ale acelor zile. Şi nu cruţă privitorul. Îl poartă peste tot: din beciurile poliţiei, unde sunt torturaţi manifestanţii arestaţi, şi până în spitalele în care se încearcă ştergerea urmelor lăsate de cei împuşcaţi letal. Ba chiar şi prin birourile conducătorilor de partid care tremură de teama intervenţiei în forţă a armatei sovietice.

Joia neagră vorbeşte despre un prim pas crucial făcut de Polonia împotriva regimului sovietic. Undeva între un documentar care foloseşte imagini autentice de la evenimentele din Gdynia şi o reconstituire dramatică a celor întâmplate, filmul deschide în mod convingător o perspectivă asupra revoltelor despre care s-a discutat prea puţin pe peliculă. (Şi care sunt interesant de rememorat mai ales acum, când Rusia pare să aibă din nou poftă să îşi extindă tentaculele cu iz sovietic peste graniţe.) 



Joia neagră rulează astăzi în cadrul Zilelor filmului polonez de la BCUT, începând cu ora 18. 


joi, 3 aprilie 2014

Bicicleta mea


M-a avertizat Richie zilele trecute că, încet-încet, devenim un site de anunțuri. N-avem de gând. Dar e o perioadă când se întâmplă lucruri în oraș și pe partea de cinema. Și nu le putem ignora. Azi, la BCUT, încep Zilele Filmului Polonez cu Bicicleta Mea (Piotr Trzaskalski, 2012). Prezintă Marian Rădulescu (care prezintă și rândurile următoare):

"În Bicicleta lui Trzaskalski, cinismul şi neputinţa de a iubi sunt topite de tandreţe şi umor. Nu ravagiile produse de preocuparea excesivă pentru propria persoană „ies în faţă”, ci emoţia umanizării şi a „venirii în fire” (tonul face muzica, nu?), împăcarea şi reunirea – în aceeaşi barcă – a celor trei generaţii. La propriu (în secvenţa traversării lacului) şi, mai ales, la figurat (prin nevoia de comuniune, de înţelegere)"



Vineri urmează Joia Neagră (Antoni Krauze, 2011) prezentat de colega noastră, Adina Baya (în curînd, cu detalii și aici). Toate proiecțiile încep de la ora 18.00. Intrarea este liberă. 

miercuri, 2 aprilie 2014

Caravana Docuart la Timisoara



Dupa 2 ani de festival in capitala, Bucuresti Docuart Fest si-a luat arhiva la purtator si a plecat prin tara intr-o caravana. In luna martie organizatorii vizitasera deja 3 orase mari (Brasov, Sibiu si Iasi) urmand ca duminica, 6 aprilie, sa poposeasca la Timisoara iar weekend-ul urmator, 12 aprilie, la Cluj-Napoca.

La noi, asta inseamna o zi de proiectii de documentare romanesti de cea mai buna calitate punctata de sesiuni de discutii pentru a ajuta cineastii la inceput de cariera, facilitandu-le contactul cu publicul. Proiectiile vor avea loc la Filarmonica Capitol (Bul. C. D. Loga, nr 2) dupa programul de mai jos:

14:00
În umbra castelului - R. Csibi Laszlo / 23 min
Câștigător al premiului pentru cel mai bun film documentar studenţesc la București Docuart Fest 2013.
Carpe Noctem - R. Constantin Radu Vasile / 14 min
Câștigator al premiului pentru cea mai bună regie, secţiunea documentar studenţesc la la București Docuart Fest 2013.
Dupa FEL si CHIP - R. Paula Oneţ / 22 min
Câștigătoare a premiului pentru cea mai bună imagine, secţiunea documentar studenţesc.
Stremţ 89 - R. Anda Puşcaş si Dragoş Dulea / 13 min
Câștigator al trofeului Docuart Fest. Proiecţia va fi urmată de o sesiune de întrebări la care vor răspunde cei doi realizatori.

16:30
Viața după gratii - documentar experiment realizat de 12 deținuți din Penitenciarul Rahova. Filmul are la bază 12 mini-documentare realizate după scenario și regie proprie, coordinator Daniela Apostol.

17:30
Exploratorul – R. Titus Muntean și Xantus Gabor / 70 min
Filmul urmărește firul vieţii lui Emil Racoviţă, fondator al unei noi știinţe, biospeologia și al primului Institut de speologie din lume de la Cluj. Producţie cu rol de document.

19:00
aici… adică acolo – R. Laura Căpăţână Juller / 75 min
Prezentat în cadrul București Docuart Fest în afara programului compe-tiţional. Un film despre o problemă globală vazută la microscop. Proiecţia documentarului va fi urmată de o sesiune interactivă de întrebări cu publicul, la care va participa regizorul documentarului, Laura Căpăţână Juller.

Intrarea libera.

marți, 1 aprilie 2014

Valsul lui Anthony Hopkins

În culise





Cei mai multi actori se bazează pe talent și pe repetiții. Unii, mai puțini, preferă "munca actorului cu sine însuși". Laboratorul de cercetare a lui Boris Gaza  a început acum câțiva ani chiar în sala studio de la Casa Artelor. Astăzi, actorul se întoarce "acasă". 

Pentru cei curiosi să privească în culisele meseriei de actor, usa atelierului lui Boris Gaza se deschide de la ora 19.00. E o ocazie de a întîlni pe unul dintre cei mai talentați și interesanți actori ai generației sale. Intrare liberă. Știm că e 1 aprilie, dar nu e farsă: vom fi acolo.
 

*
  
Boris Gaza este actor profesionist de teatru și film, de expresie română şi germană.
Experiența sa cumulează 16 ani de scenă, platouri de filmare, o bogată participare festivalieră și numeroase ateliere de arta actorului - în România, Europa și Statele Unite ale Americii. În prezent este impresariat de catre agentia berlineza FRANK SPLANEMANN, membră a Uniunii Agenţiilor Germane.

Formarea sa a fost puternic marcată de munca cu regizorul Victor Ioan Frunză şi de experienţa specializării profesionale la Berlin. De asemenea, a fost influenţată de întalnirea cu creatori precum Andrei Şerban, Nikolaus Wolcz sau Radu Gabrea.

Pentru rolul din filmul de scurtmetraj The Crossing (de Cristian Plesh, 2011), Boris Gaza a fost recompensat cu premiul de interpretare masculină la festivalul Los Angeles Cinema of Hollywood.

În 2001, Boris Gaza a fondat laboratorul de arta actorului ATELIER 1. Acesta este în primul rând un spaţiu dedicat experimentului cu meşteşugul actoricesc, pornind de la  ideea că actorul îşi este sieşi instrument. Alte puncte de referinţă sunt nevoia de a împartăşi meseria cu ceilalţi breslaşi şi de a cerceta dincolo de şabloane şi matriţe arta actorului în mişcare, vie.