miercuri, 29 iulie 2009

Achtung! Brüno!

Brüno (2009)



rating: Orgasmultiplu


AVERTISMENT: unii oameni (mulţi oameni) vor găsi comentariile lui Bruno extrem de jignitoare.

Cu Brüno nu-i cale de mijloc. Ori îl vei iubi imediat şi definitiv. Ori îl vei urî cu patimă. Nu e homo-ul jumătăţilor de măsură. Parcă-mi şi imaginez un dialog la filmări: “-Sacha, poanta asta sare calu’! -OK. Atunci hai s-o facem şi mai dură.” De exemplu: "I vas ze first Austrian ever to have chemo purely for hair-removal purposes."

Sacha Baron Cohen (creatorul lui Brüno) este un pasionat de extrem. Unul care face bunjee-jumping în tomberoanele generaţiei de consum şi scuba-diving în canalizările gîndurilor noastre ascunse, pentru a extrage adevărul despre cine suntem de fapt. Sincer, înainte de vizionare, nu credeam că Brüno poate fi mai mişto decît Borat. Acum, personajul Borat mi se pare o ciornă pentru Brüno. Noul alter-ego este tot un reporter gay, dar Cohen înlocuieşte costumul care pute cu ţoale de firmă, stilate. Şi dacă-i gay atunci musai trebuie să aibă şuviţe blonde şi aplecare spre muzica house. "Cel mai celebru gay din Austria, după Schwarzenneger". Brüno e uber-subversiv (nu-i de mirare că a fost regizat de Larry Charles, care lucrase şi la show-ul lui Larry David, alt comic radical).

"Ich was going to become famous by solving a world problem! But which one? Clooney's got Darfur, Sting's got the Amazon, and Bono's got AIDS! Luckily, there was still one shithole left to fix: the Middle Earth."

Pregăteşte-te pentru o nouă călătorie americană! De data asta în inima establishment-ului din show-biz, în Los Angeles. "I am going to be the biggest Austrian celebrity since Hitler". Filmul s-ar fi putut chema: Brüno sau Cîteva învăţături trendy despre cum să devii celebru. Iată cîteva metode patentate de acest fashionista (în atenţia Nikita/Naomi ş.a.m.d.): poţi fi „porumbelul păcii” în Orientul Mijlociu; sau te laşi răpit de Al-Qaida (răpirile sunt transmise worldwide, nu-i aşa?). Eşti în trend-ul de la Holywood şi dacă foloseşti cîţiva lucrători hispanici pe post de scaune sau canapele. După reţeta Brangelina, Brüno adoptă un bebe din Africa (în schimbul unui I-pod). Şi aşa mai departe, pînă chestionează şi demolează rasismul, homofobia, machismul şi în general intoleranţa de orice fel. De menţionat că face asta în cel mai comic mod cu putinţă. În momentele cînd Brüno dă de greu, se bifează la greu clişee hollywoodiene din romcom-uri şi soap-opera, pe principiul enunţat de Umberto Eco: "Două clişee puse unul lîngă altul generează rîsul".


Evident, nu toate fazele sunt reuşite. Conversaţia telefonică de la "salonul de albire anală" e de-a dreptul penibilă. Nici n-ar fi în logica personajului să îi iasă totul. El este programat să sară calul (asta în cazul în care nu-i face altceva calului). Altă evidenţă: situaţiile sunt aranjate. Mai puţin faza din Arkansas, unde un stadion plin de rednecşi rămîn muţi de uimire în faţa unei supraîncinse scene de amor gay. Reinventarea lui Bruno în persoana unui hetero pe nume Straight Dave este epocală şi ilustrează, dacă mai era cazul, resursele imense de care dispune acest prestidigitator, care scoate din joben galerii întregi de personaje. Dacă Charles Chaplin ar mai trăi şi astăzi, l-ar adora pe Cohen şi satira lui muşcătoare.

Umorul său -ba infantil, ba caustic- este purificator. Cohen este un mare provocator, asemeni lui Lars Von Trier. Dar spre deosebire de danez (care bîntuie prin zone tot mai întunecate), provocările britanicului sunt benigne. Ajunge să vezi cîntecul final, cu Elton John cîntînd la pian, aşezat pe un "scaun viu" de provenienţă hispanică. Eu unul am plecat de la film cu febră musculară la fălci. Am bănuiala că, după fiecare proiecţie, se şterge sala cu un mop special pentru lacrimi de rîs.


Picanterii trendy: În prima seară de avanpremieră, sala a fost plină. Am observat pe masa din dreptul casei de bilete o declaraţie de mînă prin care o mamă îşi dădea acceptul ca fiul ei minor să intre la film. Ca să-l parafrazez pe Bruno: How cool iz zis?

Apoi, pe scaunul din faţa mea s-a aşezat regizorul timişorean Florin Iepan. Mă îndoiesc că a venit doar pentru entertainment. Ca autor consacrat de film documentar, sigur a venit şi din curiozitate profesională. La final, i-am cerut părerea despre acest grandios mockumentary. I s-a părut şi lui mai bun decît Borat. Citez din memorie: "Filmul stă bine pe picioare şi are acoperire de la început pînă la sfîrşit."
Trailer

marți, 28 iulie 2009

Cheri. O damă bătrînă.

rating: Eroare

Inspirat de o nuvelă romantică (Colette), Cheri începe cu o scurtă istorie a curtezanelor, povestită (un pic prea) pe larg de voice-over-ul british. Trebuie să ştiţi ( voice-overul o spune, o repetă şi scenariştii în dialoguri, ca să ne intre bine în cap) că aceste dame de consumaţie, ieşite acum din uz, sunt condamnate din cauza profesiei să rămînă în interiorul strîmtului lor cerc profesional. Se frecventează, deşi se dispreţuiesc de moarte. Prilej deci pentru ironii fine şi împunsături inteligente. De asta şi venisem la film: pentru un tir de săgeţi cu venin, demn de nişte curtezane de înaltă clasă. Cheri m-a înşelat, în stilul cel mai ordinar, ca o damă oarecare.

În primul rînd, mă aşteptam ca Cheri să fie femeie. Dar e porecla pe care curtezana Lea de Lonval (Michelle Pfeiffer) a dat-o în copilărie băiatului unei colege de breaslă, madam Peloux (planturoasa Kathy Bates, foarte nimerită în rol de ţaţă). Acum Cheri a crescut, are 19 ani şi maică-sa nu mai ştie ce să facă cu frumosul mascul, mare amator de petreceri. Rupert Friend joacă un mic & simpatic fante de Dorobanţii lor, din Franţa începutului de secol XX. Aşa că madama Peloux îl dă pe mîna versatei Lea, pentru educaţie. Iar Lea îl ţine vreo şase ani lîngă ea (cît pentru facultate, masterat şi doctorat, după normele de acum). Cei doi se iubesc pasional, în ciuda diferenţei evidente de vîrstă. La cei patruzecişi de ani pe care bănuim că îi are, Lea tocmai îşi jucase meciul de retragere din meserie, în compania ultimului conte rus pe care l-a stors de bani. Şi iat-o cum se îndrăgosteşte fulgerător, ca o şcolăriţă, în urma unui schimb de replici de cîteva secunde. Scena primului lor sărut ar fi credibilă dacă Lea ar avea 17 ani. În schimb, iată ce declară ea după ce e dresată de Cheri: "crezi că gura ta e prima care mă tulbură?".



Mă rog, am acceptat această expoziţiune cu gîndul la ceea ce va urma. Speranţele mi-au fost aprinse de faptul că prietena/duşmana Madame de Peloux aranjează pe ascuns căsătoria lui Cheri cu o puştoaică de 17 ani. Spre disperarea rivalei Lea. Na, de aici să vă ţineţi bine, mi-am zis. Să vezi ce măcel va urma! Ce bătălii cu mănuşi de catifea se vor purta! Ce cavalcadă de scene exuberante şi pline de satiră. Cînd colo, cu cît treceau minutele, cu atît auzeam în fundul capului, la început ca un murmur, apoi ca un vuiet tot mai furtunos: Boring! Boring!! BORING!!! Filmul începe ca o mare promisiune. Ca promisiunile pe care şi le tot fac cei doi iubiţi, ştiind totuşi că "unul s-a năcut mult prea devreme şi celălalt prea tîrziu".

Stephen Frears, regizorul, îşi dăduse de curînd măsura în The Queen (2006) unde erau de apreciat delicateţea şi credibilitatea cu care a reconstituit un eveniment important din viaţa familiei regale britanice. Dar mai important pentru cazul de faţă, a făcut -acum două decenii- regalul Dangerous Liaisons. Tot cu Michelle Pfeiffer (de felul ei, fără sare şi piper). Dar şi cu John Malkovich şi Glenn Close. Şi acolo era ecranizată o povestire romantică ( scrisă de Choderlos de Laclos). Dar ce spectacol de budoar, ce demascare a perfidiei umane şi a abuzurilor care se fac în numele iubirii! Comparativ cu filmul din 1988, Cheri e ca un vînticel de vară pe lîngă un tsunami.

Filmul m-a dezamăgit, aşa cum a dezamăgit-o Cheri pe Lea. Pentru că aveam aşteptări de la el, mai ales după ce văzusem trailerul. Nici vorbă de acel "wicked game of seduction" cum scrie pe afiş ( "wicked game" era în Dangerous Liaisons). Advertising-ul are această putere de a ne arăta doar ceea ce e frumos şi de a ne momi în locuri în care nu vrem să ajungem. Un prieten a încercat să descarce filmul de pe net. Ca o ironie, s-a trezit cu un fişier de 700 de Mb. în care era doar trailerul în buclă. Nici nu vreau să mă întreb în ce scopuri ar face cineva aşa o farsă. Dar nu pot să nu remarc că trailer-ul e mult mai mişto decît filmul.

Aş fi acordat acestei producţii ratingul EROARE fără nicio remuşcare, dacă n-ar fi fost două scene pentru care să merite totuşi efortul (în caz că-l nimeriţi la teveu, într-o duminică ploioasă). Lea se plimbă prin grădină şi atinge un trandafir frumos. Roza i se sfărîmă în palmă, de ofilită ce e (aici avem metafora esenţială a filmului şi, din păcate, singurul lucru cu care am rămas). Cealaltă scenă -ultima a filmului- ne-o prezintă pe Pfeiffer în faţa oglinzii /camerei, fără niciun machiaj. O vedem aşa cum este în realitate: o femeie trecută, ridată şi singură. Dacă Cheri s-ar fi concentrat în această direcţie, ar fi ieşit poate o meditaţie interesantă despre fragilitatea frumuseţii şi despre influenţa TIMPULUI asupra relaţiilor amoroase. Aşa însă, a ieşit o combinaţie de un gust incert, în care se spun lucruri serioase, pe un ton uşurel&uşuratic. Stephen Frears a făcut o romanţă veselă. Adică de tot rîsul.

luni, 27 iulie 2009

Trailerul zilei: Tron Legacy

Nu stiu cati au vazut filmul ala din '82 ce se intitula simplu Tron. Era primul film care facea uz intensiv de grafica generata de computer (adica CGI) si cu toate ca "computer" e un termen generos pentru hardughiile alea cu lampi si role chestia le-a iesit destul de bine. Actiunea Tron-ului era setata in interiourul unei lumi virtuale complet originale si avand propriile regulile. Il avea ca actor principal pe Jeff Bridges, care se intoarce si in continuarea filmului facut atunci de Disney. Tron Legacy e deci un sequell (posibil remake, nimeni nu stie sigur) care promite sa duca arta cinematografica la un nou nivel (zic ei) repetand succesul de acum 27 de ani. Om trai si-om vedea in 2011. Pana atunci, trailer:

duminică, 26 iulie 2009

The Soloist (2009)

rating: Brainwash

Daca aveti pofta de un film despre muzica si felul in care ea apropie oamenii sau despre un film in care Robert Downey Jr. joaca altceva decat un miliardar excentric ce se lupta cu teroristii intr-un costum hi-tech (vezi Iron Man) atunci The Soloist e alegerea potrivita. Filmul este biografia unui muzician foarte talentat ajuns om al strazii. Nathaniel Ayers (Jamie Foxx) era odata un virtuoz al violoncelului care urma cursurile prestigioasei scoli de muzica Julliard insa pe care schizofrenia nu l-a iertat astfel incat a ajuns un homeless. Steve Lopez (Robert Downey Jr), un jurnalist de la LA Times, se confrunta cu criza din presa scrisa (scaderea citirorilor, reducerea tirajului, concedieri) si in cautare de subiecte pentru articolul sau zilnic da din greseala peste Ayers. Acesta isi facea rondul pe langa statuia lui Beethoven si canta la o vioara cu doua coarde. Steve devine interesat de personaj, face cateva cercetari si scrie un articol care atrage simpatia multor oameni si un cadou interesant pentru muzician - un violoncel in stare perfecta. Vechea dragoste a lui Ayers renaste si astfel isi invinge temerile (intrarea intr-un adapost, locuirea intr-un apartament etc) cauzate de boala, urcand incet spre suprafata lumii normale.

The Soloist e un film simplu despre niste probleme complicate ale societatii, cum ar fi tratamentul bolnavilor mintali si situatia oamenilor fara adapost. Ambii actori mi-au placut in cele doua roluri atat de diferite in care unul reprezenta normalitatea iar celalalt invaliditatea. Steve devine tot mai implicat in problema lui Ayers si in consecinta ia contact cu lumea boschetarilor - peste 90 000 de persoane fara adapost in LA - fiind realmente marcat. Articolele sale ajung inclusiv la administratie. In acelasi timp se ataseaza de Nathaniel mai mult decat si-ar fi dorit. Prietenia dintre ei e reala si inspira. Boala lui Ayers e infricosatoare iar prestatia lui Jamie Foxx in acest rol e remarcabila. Dupa ce l-am vazut in Ray m-am convins ca tipul e "material deosebit". Nici rolul asta nu trebuie ratat mai ales ca The Soloist e un film aproape trecut cu vederea care insa merita vizionat.
Trailer.

vineri, 24 iulie 2009

Uber fantastişe!



M-am întors de jumătate de oră de la Bruno şi încă nu mi-am revenit.
Fălcile mi-au rămas încleştate. Stomacul mă doare. Sincer, n-am crezut că poate fi mai tare ca Borat. Acum alter-ego-ul cohenian Borat mi se pare o ciornă pentru Bruno ("The most famous austrian guy since Hitler"). Uber-subversiv. Heil Bruno!

Revin cu detalii cînd îmi revin.

Trailerul zilei: Alice in Wonderland

Well, nu-i chiar un trailer ci un teaser dar stiu ca il asteptati asa ca iata-l. Alice in Wonderland in viziunea lui Tim Burton se va lansa abia la anu in martie dar macar sa ne spalam ochii cu ceva imagini exceptionale. V-am zis ca o sa fie in 3D? Nu v-am zis. Ei vine o sa fie in 3D. An epic 3D fantasy they call it... suna cel putin interesant :)). Deci, H. Bonham Carter, Johnny Depp si Anne Hathaway vor sari de pe ecrane in sala de cinema peste o vreme in continuarea povestii cu Alice in Tara Minunilor.

HP6: The Half Blood Prince (2009)

rating : Colectable

Ne-am cam obisnuit cu Harry Potter, ucenicul vrajitor de la Hogwarts, cel mai talentat pusti manuitor de bagheta magica si neintrecut in jocul de quidditch. Da, ne-am cam obisnuim sa-i dam porecle numindu-l hairy sau plotter, ne-am obisnuit sa-l ironizam si sa ne declaram adulti care nu mai au timp de filme pentru copii (desi baiatu asta umple salile de cinema) in fine, ne-am obisnuit sa carcotim la fiecare noua transpunere pe marele ecran a unei carti de J. K Rowling. Cu toate astea de 9 ani incoace Harry Potter suscita interesul a milioane de oameni inclusiv pe-al meu, unul dintre cei care nu mai gusta demult children fantasy-ul. Meritul e indeosebi al filmelor recente (ultimele trei de pana acum) care au devenit din ce in ce mai intunecate si incarcate de dramatism. Atat Goblet of Fire cat si Order of the Phoenix ne-au introdus tot mai adanc in magia neagra a lui Voldemort si slugilor sale care intind fortelor binelui capcane tot mai abile ce culmineaza in fiecare din ele cu moartea tragica a cate unui personaj semnificativ. Nici cea de-a sasea parte, The Half-Blood Prince, nu face exceptie de la aceasta linie. Nefiind deloc familiarizat cu continutul cartilor, pentru mine fiecare film e o surpriza de un capat la celalalt; cred ca asta e si modul meu preferat de a aprecia un film, anume fara a-mi pune mai intai intrebari privind ce s-a scos si ce-a ramas din poveste. Filmul trebuie astfel sa fie credibil si sa stea pe propriile picioare in fata neinitiatilor.

In al saselea an de studiu, singurul om care a supravietuit temutei vraji Avada Kedavra (vraja de ucidere) si cel mai temut adversar al Lordului Intunecat (doar e Cel Ales) - deci, Harry Potter - s-a lasat de scoala si studiaza mai mult presa prin cafenele facand avansuri chelneritelor. Asta pana vine Albus Dumbledore in persoana dupa el sa-l intoarca la lectii. In vederea infruntarilor viitoare are nevoie de tot ce-a invatat inamicul sau in ale magiei, drept pentru care este readus in scena unul din vechii profesori de la Hogwarts, mare maestru in potiuni, Horace Slughorn. Acesta manifesta un interes deosebit pentru Potter si il ia sub aripa sa incercand sa-l invete cat mai multe secrete. Munca ii este mult usurata cand Potter pune mana pe manualul de studiu al Printului Semipur (Half-Blood Prince) carte care continea mai mult decat programa de studiu, ca sa zic asa. In paralel cu instructia de vrajitor de prim rang Harry mai are o misiune. El trebuie sa castige increderea profesorului Horace, banuit a-i fi divulgat tanarului Voldemort secretul unei temute magii interzise, si a afla la randul sau secretul respectiv. De partea cealalta a baricadei, in partea intunecata adica, Draco Malfoy - pustiul cu parul alb, avand in sfarsit parte de un rol mai consistent - care, in prezent cazut in dizgratie, este ales de Lordul Intunecat pentru o misiune in interiorul scolii. Protector ii va fi nimeni altul decat profesorul Severus Snape, unul din cele mai interesante personaje secundare caruia ii presimt un rol cheie in filmele viitoare, si cel care face un Legamant de Moarte cu mama lui Draco, punandu-se astfel in slujba lui Voldemort. Nu e clar daca o face din credinta sau ca parte a unui plan mai elaborat de contraspionaj(!), cert e ca se achita foarte credibil de indatoriri.

Pe langa atmosfera superba, efectele speciale excelente si momentele de suspans bine realizate si dozate eficient, The Half-Blood Prince aduce in atentie personajul tanarului Tom Riddle (jucat de Hero Fiennes-Tiffin) oferind astfel o perspectiva un pic mai clara asupra celui ce avea sa devina Voldemort. In lipsa cartilor era absolut necesar un astfel de moment, practic nimeni nu stie nimic despre Lordul Intunecat decat ca e...intunecat si creepy si foarte periculos, etc. Acum mai stim ceva: era orfan, foarte siret si total detasat sentimental. Evident ca prietenii lui Harry nu lipsesc, Ron devine un adevarat afemeiat si ca urmare intra in tot felul de incurcaturi, Hermione s-a mai implinit, ca sa zic asa, si-si face cunoscute sentimentele pentru prima oara, iar ca noutate, sora lui Ron, Ginny intra in colimatorul baghetei lui Potter. Hagrid face si el act de prezenta plangand un paianjen gigant mort de batranete, Bellatrix (H. Bonham Carter) are cateva aparitii in care mai mult zboara sub forma de fum negru (deh, e Death Eater-ita) provocand distrugeri si antagonizandu-l pe Potter (doar il ucisese pe unchiul sau Sirius Black in filmul anterior). Scenele de climax au loc intr-o pestera acvatica si in turnul scolii implicand un twist care in prima faza m-a socat. "No waaay I said, just like LOTR!!"


Am incercat cat am putut sa nu divulg cine stie ce spoilere relatand doar niste generalitati ale plot-urilor cu care e aproape intesat acest film. Tin mortis sa precizez ca e un film facut indeosebi pentru big screen, nici nu se compara experienta vizuala din randul 4 al unei sali de cinema cu cea de acasa din fata unui monitor de 22". Am petrecut cateva ore bune zilele astea trecand prin trei filme anterioare ca sa reintru in universul magic de la Hogwarts si abia daca am fost putin "miscat". In sala de film insa am simtit cu adevarat ce inseamna o ameteala tipica unui joc de quiddich.

miercuri, 22 iulie 2009

Johnny D. Gang-Star

Public Enemies (2009)



rating: Colectable

Astăzi, 22 iulie, se fac 75 de ani de cînd John Dillinger a fost împuşcat în faţa cinematografului Biograph din Chicago. Circul a început imediat. Zece mii de oameni s-au adunat în cozi lungi să arunce o privire asupra nelegiuitului. Bărbaţii şi-au înmuiat batistele în sîngele său, în timp ce femeile făceau acelaşi lucru cu bucăţi rupte din rochii. În acea seară fierbinte din 1934 şi-a mai înmuiat cineva batista în balta de pe trotuar: Edgar Hoover. Pe sîngele lui Dillinger s-a născut FBI-ul şi puterea sa.






Îmi plac baseball-ul, filmele, hainele bune, maşinile rapide, whiskey-ul şi îmi place de tine. Ce mai vrei să ştii?”. Sigur nu e replica ideală pentru agăţat. Decît dacă te cheamă John Dillinger, faimosul bank robber din anii ‘30. Un fel de Robin Hood care lua de la băncile vinovate pentru Marea Criză ( frumoasă paralela cu prezentul ) şi dădea peste nas sistemului, în aplauzele Americii. „Inamicii publici” funcţionau ca o supapă de eliberare a nemulţumirii populaţiei. Legenda lui John Dillinger a luminat şi copilăria lui Johnny Depp. Poate de aceea i-a fost aşa uşor să-l încarneze şi să-l îmbibe cu şarm. După ce a acceptat rolul, Depp a primit o atenţie frumoasă de la regizorul Michael Mann: una din valizele pe care Dillinger le avea pregătite în numeroasele sale refugii. Johnny s-a apropiat de efectele personale ale gangstar-ului ca de relicvele unui sfînt. Cămăşile era frumos împăturite. Şi -culmea!- Johnny Depp are aceeaşi măsură cu John Dillinger. Este numai o mostră a freneziei pe care spărgătorul ştia să o creeze în jurul persoanei sale, fără efort.


Se explică aşadar unul din efectele bizare ale Public Enemies: magneticul Depp te face să ţii partea răufăcătorilor şi să-l antipatizezi pe Melvin Purvis (omniprezentul Christian Bale), şeful unei brigăzi special create de FBI pentru capturarea lui Dillinger. Ca într-o glumă proastă, vardiştii îl tot încolţesc şi el tot scapă. Dar miza filmului nu e povestea, ci atmosfera. Michael Mann duce mai departe stilul alert din Collateral. Numai că aici se apropie de cine-verite şi fals-documentar via HD. Cameră digitală crează o senzaţie de intimitate şi hiper-realism, a la Dogma ( a la Dogville, dacă vreţi să fiu mai precis). Anii ’30 sunt reconstituiţi în detaliu. Mann a filmat în locurile unde s-au petrecut în realitate scenele-cheie: în închisori, în cabana din Little Bohemia Lodge unde a avut loc o încinsă confruntarea armată între delicvenţi şi G-man-ii lui Purvis şi pe strada cu cinematograful Biograph. Cu toate astea, ai senzaţia că totul se întîmplă ACUM.



În afară de „puşcături” (or fi ele viscerale şi ca în realitate, dar mi-au asurzit urechile), avem şi o idilă imposibilă (Marion Cotillard face faţă în rolul iubitei). Şi două scene antologice, amîndouă cu Dillinger la cinema. În prima, în timpul unui anunţ public înainte de film se solicită, cu toate luminile din sală aprinse, vigilenţa publicului în privinţa Inamicului Numărul 1: "Ar putea fi chiar omul de lîngă tine" (tot o parodie a pericolului celebrităţii e scena în care Dillinger intră în bîrlogul "secţiei Dillinger" din clădirea poliţiei din Chicago). În a doua, Johnny Depp îl urmăreşte pe ecran pe Clark Gable în Manhattan Melodrama. Gable zice: „Mori aşa cum ai trăit. Repede.” şi parcă vorbeşte cu anti-eroul nostru. Înţelegem asta după felul cum Depp/Dillinger zîmbeşte ironic, din colţul gurii (o marcă a "banditului cu o mie de feţe"). Johnny D. ştie că va muri (SPOILER ALERT). Noi ştim, undeva în fundul minţii, că va muri. Public Enemies este elegia haiducului modern care vrea „Totul. Chiar acum.”. Ar fi putut foarte bine să se cheme The man who shot John Dillinger (ca să-l citez pe Rob James, redactorul revistei britanice Total Film).


Pentru concluzie o invit pe Ana Maria Sandu, mai bine zis articolul ei din Observatorul Cultural: "Cazul acesta din perioada anilor ‘30, pe cît de senzaţional pe atît de real este (...) cel al unui personaj fără merite evidente şi a cărui celebritate se înfătişează mai degrabă ca o tristă performanţă“.


Picanterii cu Femeia în Roşu: În afacerea Dilliger a avut un rol "capital" o româncă de-a noastră. Inamicul Public a fost vândut de Ana Cumpănaş (aka Anna Sage, aka Lady in Red), o prostituată din Chicago, în schimbul promisiunii autorităţilor că nu va fi deportată. După lichidarea lui Dillinger, a fost trimisă totuşi la origini. Adică aici, la cîţiva kilometri de noi, la Comloşu-Mare. Vă anunţ că voi întemeia şi eu o "brigadă Dillinger" pentru a da de urmele acestei femei ( moartă în 1947, a făcut subiectul unui roman postmodern Femeia în rosu -scris de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş- şi a unui film cu acelaşi titlu, de Mircea Veroiu, 1997 ). Aşadar, îmi voi înmuia şi eu batista în sîngele lui Dillinger. 75 years later...

marți, 21 iulie 2009

Visurile lui Theodor


















Visul. Ce este visul? La dictionar zice asa: succesiune de fenomene psihice (imagini, reprezentări, idei) care se manifestă involuntar în timpul somnului, păstrîndu-se uneori şi după trezie. Definiţia mea era (pînă azi): un film la care se uită creierul, de plictiseală, în timp ce noi dormim. Şi atunci ce vede în vis un copil nevăzător? Vede nisip. Pădurea. "Porcii lumii". Sau cîntece. Pentru Theodor, sunetele şi mirosurile ţin locul imaginilor. "Ce înseamnă cînd (în vis) miroase a creion?", se întreabă Theodor. În unele zile nu visează nimic.



Oxygen (lucrarea de licenţă a lui Ioan Tasi) merită văzut măcar pentru a afla "ce înseamnă nimic". Şi pentru a afla care-i "lumina vieţii" lui Theodor.

Mai multe detalii despre film aici.

luni, 20 iulie 2009

Public Enemies

În paginile 24 Fun îmi permit năzdrăvănia de a nu scrie numai despre cinema. Scriu ce văd (şi mă impresionează la fel de tare ca un film). Videodrom i-am zis la treaba asta (da, m-a inspirat filmul lui Cronenberg din 1983). Permiteţi-mi vă rog, şi pe blog, această abatere! Nu se va întîmpla des, promit.


Aşadar, zilele trecute. Caniculă. Plecasem împreună cu doi prieteni la cules de ciuperci, dis-de-dimineaţă, în pădure la Buziaş. La zece km. depărtare de Timişoara încă era aglomeraţie pe ambele sensuri. Un Matiz alb rulează la 30 de metri în faţa maşinii noastre. Din senin, Matizul face o manevră de ocolire a unei maşini care se băgase cu viteză pe sensul nostru. O altă depăşire fără asigurare. Matizul a ajuns în şanţul de pe marginea drumului, fără distrugeri mari, de vreme ce şoferul a sărit rapid din maşină ca să vadă numărul şoferului ultra-grăbit. La fel am făcut şi eu. Era o Dacie 1310 cu numărul TM 07 CLA. Şoferul ei şi-a continuat drumul ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Hit and Run ca în The Machinist. Numai că agresorul nostru nu părea să fie chinuit de remuşcări, cum era personajul jucat de Christian Bale.

Am încetinit în dreptul şoferului din Matiz şi i-am spus ce număr văzusem. El văzuse TM 73, nu 07. Mai tîrziu, la întoarcere, mi-am dat seama că dacă se duce la Poliţia Rutieră, va fi cuvîntul lui împotriva celuilalt. Aşa că am sunat la Rutieră şi m-am oferit ca martor (am făcut-o pentru că puteam fi noi în situaţia Matizului, numai că fiind într-o maşină mai mare, n-am fi putut evita dezastrul). Omul şi-a notat plictisit datele şi numărul meu de telefon. "E un caz de gravitate extremă, îi zic. Dacă se întîmpla cîţiva metri mai încolo ar fi fost copaci pe margine şi nu l-ar fi putut evita pe nebun". "Bine, zice poliţistul, dacă reclamă cineva ceva, vă contactăm". Deci dacă nu mori, nu se poate face nimic (vorba vine, nici cînd mori nu se prea face mare lucru, vezi cazul Cocoană). Nu se întreprinde nimic, deşi există martori şi maşina ar putea fi rapid găsită (cîte dacii vişinii au numărul ăsta de înmatriculare). Din punctul meu de vedere, oamenii ăştia sunt adevăraţii INAMICI PUBLICI.

În aceeaşi zi, s-a mai întîmplat ceva. Era tot caniculă, repet. Treceam pe lîngă Catedrală şi în dreptul Grădinii Bănăţene, un tînăr (la vreo 20 de ani) căzuse pe iarba de lîngă trecerea de pietoni. Prietenii lui sunaseră la Salvare, dar ştiţi cît de repede ajunge, cînd jumate din populaţia oraşului stă blocată în maşini. O femeie care părea să ştie ce face îi lua pulsul, îl masa şi nu-l lăsa să adoarmă. După toate aparenţele, suferise un infarct. Doamna blondă (încă tînără) îl văzuse căzut şi a ocolit cu maşina toată zona Catedralei ca să se întoarcă şi să-i acorde primul-ajutor. Am aflat apoi că era cadru didactic la Medicină. Dar n-a fost numai ea înger de serviciu. Cineva a oferit o sticlă de apă. Altcineva a dat fuga la farmacie după o nitroglicerină (persoanele de la farmacie au oferit imediat medicamentul, fără să pună întrebări). O altă doamnă, tot cadru medical în trecere, a asistat-o pe doamna blondă pînă a sosit echipajul SMURD. Apoi treaba noastră s-a încheiat. Sper că băiatul a fost salvat. Oricum, eu am văzut îngeri în ziua aceea. Era ca şi cum Răul şi Binele dădeau o luptă pentru salvarea tînărului. Atunci am învăţat că INAMICII PUBLICI pot fi combătuţi.

În ultima vreme m-am enervat tot mai tare pe cei care gonesc prin oraş şi pe cei ce nu încetinesc pe trecerea de pietoni. M-am enervat pînă pe punctul de a sări la bătaie. Nu e o soluţie. În momentul în care lupţi cu armele lor, intri în filmul lor, al INAMICILOR. Dar nici nu mai putem asista la ceea ce se întîmplă, fără reacţie. Vă asigur, INAMICII PUBLICI (indiferent că vorbim de şoferi smintiţi, caniculă sau nepăsare) pot fi combătuţi de...AMICII PUBLICI. Ştiu că sună uşor idealist. Dar ne ia atît de puţin să facem atît de mult. Pentru început, ajunge să ne dăm rapid din faţa Salvării, cînd suntem în maşină.

p.s. revenim în curînd cu detalii despre Inamicii Publici de la cinema, mai asortaţi cu tema acestui blog.

Bronson (2009)

rating: Brainwash

Bronson este un film britanic semi-biografic despre un personaj faimos in Marea Britanie - Charlie Bronson aka Michael Gordon Peterson - supranumit de presa drept "cel mai violent detinut din Marea Britanie". Tipul asta a petrecut pana acum 34 de ani in puscarie, din care 30 in completa izolare (carcera), si a schimbat peste 120 de inchisori. In prezent e tot in puscarie si scrie poezii. Are doar 57 de ani si pana acum n-a ucis pe nimeni :). Aproape toate infractiunile care i se imputa au fost comise in puscarie. Filmul este povestea vietii acestui om si e tot atat de violent ca ea. Regizorul Nicholas Winding Refn nu face astfel deloc rabat la scenele sangeroase de bataie asa ca daca aveti repulsie la astfel de filme poate nu e o idee buna sa-l vedeti. Totusi, pentru cei tari se poate dovedi drept o alegere interesant. Punctul forte al acestui film este interpretarea excelenta a lui Tom Hardy (actorul care-l juca pe Handsome Bob in Rocknrolla dar care aici e de nerecunoscut) care ofera o prestatie atat de credibila incat il identifici deja cu temutul puscarias. Exploziile sale de violenta alterneaza cu niste momente de calm si mutenie aproape timida si sunt tipice unui cameleon.


Bronson e realizat sub forma unui spectacol de circ in care un alter-ego (sau o personalitate dubla) a individului presteaza pentru un public anonim (putem fi chiar noi) si relateaza momentele esentiale ale vietii sale de infractor. Porneste cu copilaria, adolescenta, apoi prima infractiune si prima intalnire cu puscaria. Momentul de cotitura in viata sa a fost jaful armat asupra unui oficiu postal (in realitate era o tutungerie) din care a furat 26 de lire. A primit 7 ani de puscarie. Inchisoarea nu i sa parut deloc infricosatoare, ba din contra, a considerat-o drept o camera de hotel. Ii ura din toata inima pe gardieni motiv pentru care cauta permanent motive de scandal si bataie. Avea un fel caracteristic de a se dezbraca la pielea goala si unge cu sapun dupa care ii striga si astepta. Evident ca nu castiga nici o lupta dar a castigat respectul detinutilor si teama gardienilor. In '83 cand era inchis intr-un spital psihiatric a declansat o revolta cu ceilalti detinuti soldata cu pagube de 750.000 Lire primind titulatura de "cel mai scump detinut al Reginei". A continuat sa umble din puscarie in puscarie, a fost chiar si eliberat dar n-a rezistat decat cateva luni inainte de a se intoarce dupa gratii.



[Lucrul ciudat e ca a primit o sentinta pe viata desi nu are nici o infractiune capitala savarsita. Totul ca urmare a violentei sale exacerbate din inchisoare care pana una alta ar putea fi considerata si un fel de a protesta. Adica totusi, a facut sapte ani pentru 26 de lire. Nu simpatizez cu omul dar mi se pare ca reeducarea si reintegrarea nu functioneaza in cazul lui.]

Actiunea filmului nu e foarte diversificata, e vorba in mare doar de Bronson batand gardieni in cat mai multe inchisori :). Totusi sunt destule momente de adevarata interpretare actoriceasca, Bronson parand un comediant, un entertainman care incearca sa ofere explicatii pentru firea lui autodistructiva iar bataia pare a fi modul in care isi distreaza auditoriul. In definitiv, a fost o vreme boxer in underground.
Trailer.

duminică, 19 iulie 2009

Trailerul zilei: Strigoi


Chiar imi place asta: o comedie neagra britanica plasata in Romania cu o distributie formata din actori de-ai nostri si cu dialoguri in engleza. Subiectul - Strigoiul - dupa cum divulga chiar titlul. Deci un fel de film cu vampiri pe care l-am putea cataloga drept jumatate romanesc. De pe situ oficial citim: "Vlad investigates a mysterious death in his grandfather's village that raises questions about land ownership in the community. The trail points to ex-communist bully Constantin Tirescu and his wife, but when Vlad confronts them, he discovers that the richest landowners in the village have become real bloodsuckers." N-am nici o asteptare de la filmul asta insa mi-a starnit interesul. Ia vedeti trailerul:


vineri, 17 iulie 2009

Un film elegant

rating: Brainwash

Directed by: Annie Fontaine, regie discretă şi elegantă
Starring: Audrey Tautou, Benoit Poelvoorde, Alessandro Nivola
Data vizionării: 10 iulie

Coco (Audrey Tautou) e elegantă cînd plînge, cînd rîde sau cînd fumează (şi fumează ca un turc, în jumate din cadre). Actriţa care părea că s-a asociat definitiv şi irevocabil cu statutul de "simpăticuţă şuie", a reuşit operaţia dificilă de a se rupe de Amelie Poulain, "sora ei siameză". Audrey joacă reţinut, calculat şi, mă repet, elegant un personaj foarte dificil: terorista chic care a detonat o bombă în lumea modei şi a îmbrăcat femeile în pantaloni. Ochii ei mari ca două boabe de mure ascund pasiuni mocnite. Insist asupra ochilor pentru că şi regizoarea Anne Fontaine insistă asupra lor. Tot ceea ce vede Coco, trece prin filtrul ei personal. Artistul nu se poate rupe de ceea ce trăieşte omul şi vedem astfel în ce măsură biografia îi influenţează opera. Coco avant Chanel este un film de tip bildungsroman: observă cu discreţie cum se construieşte în primul rînd un om şi apoi un vizionar. Un artist curajos nu trăieşte după cum zice lumea, ci schimbă lumea după gustul său. Filmului îi lipseşte exuberanţa şi efervescenţa din La Mome (biografia lui Edith Piaf), de înţeles dacă te gîndeşti la stilul diferit al eroinelor. Dar cele două filme împărtăşesc un moment similar: cînd protagonistele îşi pierd "iubirea vieţii". Aici, frumuşelul Boy -un englez interpretat de un italian (Alessandro Nivola) în limba franceză :) Întreaga colecţie de personaje secundare care defilează pe catwalk-ul vieţii lui Coco este liniară. Banalitatea lor este bine echilibrată de explozivul, şugubăţul Balsan (Benoit Poelvoorde, autorul şi protagonistul filmului-cult C'est arrive pres de chez vous ).



Totuşi, peliculei franţuzeşti îi lipseşte ceva pentru a fi o operă de haute-couture. Miza poveştii şi tensiunea dintre personaje sunt uneori prea subtile, pînă spre superficiale(despre intrigă a scris mai multe colegul Richie). Şi totuşi este must-have-ul acestei veri pentru oamenii interesaţi de cum se trăieşte cu eleganţă şi stil (pentru ceilalţi, de fapt pentru toţi, vine Bruno). Publicul masculin să nu se teamă: Coco avant Chanel nu e un film despre modă. Deşi, unul din efectele sale secundare, după vizionare, ar fi că publicul feminin va rezista greu tentaţiei de a năvăli în magazinele cu ţoale din mall. Şi în acest caz, masculii au de ce să se teamă.

joi, 16 iulie 2009

Deadgirl (2008)

rating: Brainwash

Deadgirl e un film horror independent si atipic realizat in 2008 caruia nu-i dadeam prea mari sanse inainte de vizionare dar am zis hai sa vad despre ce-i vorba. Filmul se inscrie in genul horror doar prin tema abordata - moarta vie - la fel cum vampirita din Let the right one in plaseaza respectivul film in aceasi categorie aducand totodata o briza de aer proaspat cinema-ului in general. Nu pretind ca Deadgirl e de egala calitate, doar ca mi-a placut cum a iesit din tipare, destul de indraznet daca ma gandesc ce-au pregatit regizorii Marcel Sarmiento si Gadi Harel (co). Unii ar putea sa clasifice manevra lor drept imorala sau perversa dar adevarul e ca in arta ceva ce azi poate parea imoral, peste 20 de ani devine cult si artistul clasificat drept vizionar. Deci totul e relativ.


Povestea incepe banal intr-o zi caniculara de vara intr-un orasel oarecare cand doi tineri, buni prieteni dar fara chef de scoala chiulesc si dau o tura pe la spitalul de nebuni actualmente inchis. Nimic de speriat, spitalul e parasit si ei se amuza spargand geamuri pana in momentul cand se gandesc sa coboare la subsol. In spatele unei usi de metal inchise de mult timp gasesc o creatura a intunericului sub chipul unei femei goale inlantuite de o masa. Cadavrul e acoperit cu un sac de plastic de parca cineva ar fi dorit sa-l protejeze de praf. Desi pare moarta femeia se dovedeste foarte "vie" insa un pic salbatica.

Problema pe care nu si-o pune nici care din ei e de cat timp zace acolo. In vreme ce unul din baieti se pierde cu firea si vrea s-o stearga, celalat da glas frustrarilor sale tineresti intuind utilitatea sexuala a unei astfel de creaturi despuiate si fara aparare. Regulile lumii exterioare dispar in beciul de otel si umanitatea face loc animalului din fiecare. Ceea ce urmeaza ar putea fi considerat viol doar in masura in care victima ar fi fost "umana" si ar fi decedat in urma celor 3 gloante primite-n trup. Din "fericire" pentru tortionari acest lucru nu face decat sa adauge mai multe gauri sclavei, iar ceea ce parea un one night stand devine o vizita frecventa la bordelul ororilor. Dilema morala e doar in mintea lui Rickie, singurul care nici nu ia parte la "actiune" nici nu divulga secretul prietenului sau. Manifesta doar un dram de constiinta incercand sa elibereze fiinta din captivitate dar actiunile sale sunt lipsite de vlaga si esueaza. La fel esueaza si tentativa de a recastiga simpatia majoretei scolii pentru care isi pastra dragostea. Ingredientele tipice de horror sunt introduse abia pe la final, un pic de suspans si niste sange, absolut necesare pentru a termina in mod violent un film cu mai mult dialog decat actiune si a produce o descarcare a tensiunii psihologice acumulate. Bila alba o confera sfarsitul ne-fericit, "eroul neprihanit" ajungand si el sa-si sacrifice iubirea pentru satisfactia personala.

Mi-a placut filmul asta pentru ca a fost ceva diferit, a avut ceva mai multa profunzime decat obisnuitele horror-uri si a pus in discutie niste probleme interesante ca de ex. uneori adevaratul monstru sta la vedere asteptand ocazia potrivita sa loveasca sau ce anume ne face umani si unde inceteaza natura umana si incepe bestia. Discutabil. Filmul nu e o remarcabil insa promite mult in ce priveste viitorul regizorului, doar stiti si voi ca toti marii cultisti: Romero, Craven, Carpenter au inceput cu ceva mic apoi intrand in istorie. Poate si Sarmiento va insemna ceva in viitor. De asemenea numai de bine d-rei "moarte" - Jenny Spain - care rezista cu brio unor scene destul de dificile ca sa zic asa.
Trailer.

miercuri, 15 iulie 2009

Camera de refugiu



Ceea ce credeam acum cîteva săptămâni că e doar un film (Nothing but the Truth), a devenit realitate. Nu credeam că voi mai vedea aşa ceva în România. Cel puţin nu aşa repede. Un demnitar fără demnitate a fost dat jos pentru că au existat: a) un jurnalist în stare să meargă pînă la capăt şi b) nişte surse. Surse de speranţă. Surse de normalitate.

marți, 14 iulie 2009

Program de curăţenie

Atunci cand ne-am apucat de acest blog, Richie şi cu mine, ne doream să atragem atenţia asupra filmelor (noi şi vechi) care merită văzute. Nu pretindeam că suntem autorităţi absolute, ci doar nişte pasionaţi care vor să împărtăşească cu ceilalţi pasionaţi descoperirea unui autor sau dezamăgirea cauzată de un altul. Nu gustăm în mod deosebit cultura de mall şi nici nu ne dăm în vînd după produsul average de la Hollywood. Dar nici nu suntem atît de snobi ca să nu recunoaştem cînd ne place un film de entertainment. Mă rog, fiecare cu plăcerile sale (mai mult sau mai puţin) vinovate. Ceea ce ne doream cu acest blog era să facem un pic de igienizare a ceea ce vedem/consumăm. Măcar în jurul nostru.

Acum ştiu că suntem foarte departe de acest crez (mă surprind deseori că "jurnalistul" din mine ia tot mai mult controlul şi mai adaugă o găleată de mizerie la gălăgia media din jur). Dacă este cineva care face igienizare în jurul său, atunci Marian Rădulescu e omul. Nu vreau să înţelegeţi acest post ca pe un elogiu. Nu sunt de acord cu ideile lui în totalitate (pentru un creştin, e destul de intolerant cu rătăcirile cinematografice actuale). Mă şi enervează încăpăţînarea lui de a nu da (aproape) nicio şansă cinematografului contemporan. E ca un monah retras din lumea asta vizuală tot mai nebună, mai pornografică şi mai superficială. Îşi găseşte alinare doar în videoteca "mânăstirii" sale, ticsită cu exemplare rare şi cu icoane cinematografice. Dacă n-ar fi oameni ca el, adevăraţii cinefili, iubitori de cinema -înţeles ca şi cultură a imaginii mişcată prin iubire, nu subcultură a urii- atunci chiar cred că Idiocracy va deveni realitate mult mai repede decît era estimat în film.

Iar m-am întins. Voiam doar să vă spun că dacă v-a plictisit discuţia noastră de pe messenger vizavi de Nicolaescu, puteti să citiţi un material mult mai curat/îngrijit pe blogul lui Marian. Pudic, cum îl ştiu, i s-a părut că discuţia noastră prea colocvială l-a surprins în "neglijeu" (uitase că voi publica discuţia pe net). Dacă vă interesează un pic de curăţenie, intraţi aici. A se lăsa bocancii la uşă.

luni, 13 iulie 2009

Trailerul zilei: 500 Days of Summer

Sincer imi era dor de o comedie romantica si din multele care vor invada cinematografele am gasit una care sa-mi fie pe plac. Nu de alta, dar am o slabiciune pe Zooey Deschanel si nu sunt singurul. Fata asta e deosebita!! In 500 Days of Summer un tip (Joseph Gordon-Levitt) se indragosteste de o tipa (Zooey) pana peste urechi iar tragedia face ca ea nu crede in iubire si il accepta doar ca amic. E o rasturnare a cliseelor "fetele sunt romantice + barbatii se tem de implicare". In cazul celor doi e exact invers. Din trailer pare un film misto, cu doze egale de romantism si comedie plus o muzica superba.


Ice Age 3 - animaţie 3D senzaţie

rating: Colectable

Buck: Are you ready for adventure?

Crash&Eddie, gemenii rozători: Yes, sir!

Buck: For danger?

Crash&Eddie: Yes, sir!

Buck: For death?

Eddie: Uhh, can you repeat the question?


Am prins două bilete la Ice Age 3 D, la trei zile de la premieră. Dacă ieşeam în faţă la mall, le vindeam la preţ triplu. Pe loc. Parcă din cuaternar n-au mai fost aşa rîvnite două bilete de film. Parcă din perioada madagascar (primul) n-am mai fost aşa entuziasmat de o animaţie. Probabil aţi auzit sentinţa publicului: Ice Age 3 e mai bun decît doiu’ şi la fel de fain ca primul. Sentinţa mea: ar fi fost simpatic şi fără vedere tridimensională. Aşa însă este o animaţie de senzaţie. Pentru că despre senzaţii e vorba. Te laşi pe spate în fotoliu cînd veveriţa colţoasă iese din ecran, imensă, chiar deasupra ta. Sunteţi nas în nas. Cînd ninge în sală, întinzi mîna să prinzi fulgii. Urmărirea aeriană (de pe pterodactil sau arheopterix sau cum mama zmeului i-o mai zice zburătoarei jurasice) chiar îţi dă rău de înălţime.

Senzaţia generală este că vei rîde pînă mori, asemeni mamiferelor preistorice după ce au inhalat heliu în Rîpa Morţii. Aici voiam să ajung. Am bănuiala că tehnologia a evoluat şi la Cinema City au dat drumul la gaz ilariant prin nişte conducte pe sub scaune. Norii de fum nu se văd din cauza ochelarilor 3D. Sau o fi scenariul de vină (Yoni Brenner)? Replicile bune sunt mitraliate la foc automat, de nu poţi ţine pasul cu ele. Pînă rîzi tu la o glumă, mai trec două pe care n-ai apucat să chicoteşti (mai uşor cu consumul de popocorn şi nachos să nu vă înecaţi). Ca de obicei, umorul e îmbibat cu referinţe moderne (vezi poantele cu Roger! Roger!). Tema de acum este "maternitatea vs. gaşca". Filmul observă corect cum sunt afectate relaţiile dintre prieteni de apariţia unui copil. Gaşca se sparge. Ellie, mamuta se tot pregăteşte să fie mamă. Dar Sid, leneşul sîsîit, i-o ia înainte şi devine „single mother” cu trei copii...de T-Rex. Aşa ajungem în Lumea Pierdută a dinozaurilor, inspirată din Lost World (romanul lui Sir Arthur Conan Doyle). Răpirea lui Sid este prilej pentru reunirea trupei şi pentru nişte bătălii (imposibile altfel) între mamifere şi reptilele fosile. Totodată este adoptat (sau mai bine zis, el îi adoptă pe ceilalţi) un nou personaj halucinogen (Buck) cu accent de pirat englez. Versatul şi versatilul Buck "one eye" e un veritabil dresori de dinozauri: "Let me tell you about the time I turned a Tyrannosaurus Rex into Tyrannosaurus Rachel".În paralel cu Operaţiunea De Salvare a lui Sid se desfăşoară aiuritoarea poveste de dragoste a celor două veveriţe şi a lor faţă de veşnica ghindă.


Senzaţia mea de final a fost că filmul clasic va deveni o fosilă şi de acum vom asista la succesul speciei 3D, 4D ş.a.m.d. În capul meu s-a născut rapid o teorie "evoluţionistă". Ice Age 3D este ultima expresie a strategiei de supravieţuire a studiourilor în faţa atacului pirateriei globale. Un asemenea film, îmi ziceam, trebuie văzut musai la cinema. Acasă, în faţa monitorului de calculator, fie şi cu ochelari 3D, nu vei avea niciodată senzaţia de adîncime, de pătrundere "în film", pe care o poţi experimenta doar în faţa unui ecran gigant, cam cît mega-dinozaurul Rudy. După opinia unui specialist, se pare că home 3D e foarte posibil. Nu îţi trebuie proiector sau ecran special. Ajung ochelarii şi versiunea adecvată a filmului. Şi să stai foarte aproape de monitor. Mai leneş de felul meu (sindromul Sid), prefer să se apropie ecranul de mine (şi veveriţele din el) şi nu invers.

Am un singur regret legat de Ice Age 3. Aş fi preferat să ajungă cîţiva ani mai tîrziu, să-l văd împreună cu copilul meu. Nu-i nimic, vom merge la Ice Age 6D.

duminică, 12 iulie 2009

Atentie: Concurs


coming soon...

Coco avant Chanel (2009)

rating: Brainwash

Inainte de a fi o cunoscuta creatoare de moda, Gabrielle "Coco" Chanel era o anonima cantareata de bar si, ocazional, croitoreasa insarcinata cu reparatiile rochiilor purtate de dansatoarele/prostituatele respectivului bar. Deasemenea, inainte ca numele Chanel sa ridice vreo spranceana toti i se adresau cu porecla data de tatal ei - Coco. Si, la fel ca multi alti oameni deosebiti, inainte de a gusta din cupa succesului, Coco a servit din plin o copilarie nefericita si o tinerete nesigura. Coco avant Chanel e un film biografic care priveste exact aceasta perioada din viata creatoarei de moda, una din cele mai influente femei ale secolului 20 si cea care a contribuit din plin la emanciparea prin moda a femeii moderne. Rolul pricipal ii apartine talentatei Audrey Tautou, care dupa rolurile din Amelie si Hors de Prix face aici o partitura foarte diferita jucand o femeie sobra cu inclinatii feministe.


Filmul ne istoriseste ca, dupa moartea mamei, Coco a fost abandonata de tatal ei, plecat la munca peste ocean, intr-un orfelinat dintr-o manastire catolica. La 18 ani paraseste orfelinatul si, impreuna cu sora ei, presteaza pe scena improvizata dintr-un bar sperand intr-un viitor artistic. Cand sunt date afara de patron drumurile lor se despart, Gabrielle "Coco" angajandu-se intr-un atelier de croitorie iar Adrienne gasidu-si un baron care sa o intretina. La scurta vreme insa Coco imita gestul sorei sale devenind protejata unui bogatas provincial din imprejurimile Parisului, Etienne Balsam, un om lipsit de maniere ale carui cunostinte excelau in doar 2 domenii: caii si femeile. Intrata astfel in lumea buna Coco are ocazia sa observe moda feminina din acele vremuri si, increzatoare in gusturile ei, sa incerce sa o schimbe. Abordeaza tinute sobre dar elegante si un stil baietos care intriga pe toata lumea. Dupa ironiile initiale, incet, incet femeile incep sa o invidieze pentru stilul ei avangardist si priceperea in a-si crea singura tinutele ajungand sa-i ceara sfaturi.

Filmul pune accent si pe viata intima a Gabriellei, mai precis pe doua din relatiile sale care au condus-o la decizia de a ramane o mademoiselle-a toata viata. Prima, cu Balsam, portretizat drept un badaran afemeiat si misogin, a fost impusa de nevoia de supravietuire. A doua, cu afaceristul englez Arthur Capel, a ramas o poveste frumoasa de dragoste cu final nefericit (scz. pt spoiler). Amandoua insa i-au pregatit viitorul, prima facilitandu-i contactul cu elita franceza iar a doua dandu-i increderea necesara pentru a-si porni propria afacere si bineinteles banii indispensabili.

Filmul regizat de Anne Fontaine e destul de reusit, are o cinematografie imbogatita de peisajele campenesti ale Normandiei si interioarele de castel, cu o scena foarte frumoasa pe malul marii si replici istete - discutiile in contradictoriu dintre Coco si Balsam sunt delicioase. Nu e o capodopera dar e destul de interesant prin subiectul abordat iar finalul deschide pofta pentru mai mult. Urmatorul pe lista e Coco & Igor, despre relatia creatoarei de moda cu compozitorul Igor Stravinsky.
Trailer.

Ps: opinia colegului de vizionare, Lucian Mircu, o gasiti aici.

sâmbătă, 11 iulie 2009

FO PA! Potoleşte-ţi entuziasmul!

În urmă cu cîteva seri am fost invitat, alături de alţi bloggeri, să văd că încă se mai poate potoli în complex. La Napoleon. Oh, şi încă ce bine se poate potoli! Dar cum blogul nostru nu se ocupă de deliciile maţului (ci ale ochiului), vă povestesc o mică gafă al cărei actor principal am fost. Aşadar în timpul mesei, cînd depănam amintiri despre hamburgherii cu ficăţei şi faimosul "ţigănesc" care ne-au încălzit studenţiile, le-am zis în treacăt comesenilor cum era alintat fast-food-ul Napoleon de băieţii mei de cartier. Nea P**a Ion. Pînă atunci conversaţia era jovială şi exuberantă ca o cupă de şampanie franţuzească. De cum mi-a ieşit porumbelul pe gură, s-a lăsat o tăcere bruscă. Uşor jenantă. Cele trei domniţe prezente au rămas cu îmbucătura în gît. Domnii se uitau pe pereţi. Am realizat imediat ce făcusem. Faux pas se cheamă în limbaj preţios, adică o violare a convenţiilor sociale şi a etichetei. Acest franţuzism mi-a fost introdus de Seinfeld (serialul). Dar adevăratul maestru gafeur, părintele Faux Pas-ului, este Larry David. In serialul Curb Your Enthusiasm, Larry violează eticheta în toate felurile şi în toate poziţiile, pînă o face franjuri. Într-atît şi-a pus amprenta asupra situaţiilor sociale penibile (le ştim cu toţii), încît de fiecare dată cînd calc strîmb îmi aduc aminte instant de L.D. "Treaba asta miroase a Larry David" îmi spun. "Ce ar face L.D. dac-ar fi aici, în locul meu, în pizzerie?" mă întreb. "S-ar strîmba, ar înghiţi în sec? Ar duce gluma proastă, FOPA-ul, şi mai departe pe culmile ridicolului?". Respectele mele acestui vizionar. Pentru cine nu ştie mare lucru despre el, se poate remedia această mică gafă prin revizitarea unui articol mai vechi, în care trîmbiţam descoperirea acestui comediant al moravurilor de parcă aş fi descoperit un continent. Într-un fel aşa şi am făcut.


Comedy-reality-show: Curb your enthusiasm


În fiecare zi eşti victima circumstanţelor, a convenţiilor sociale create fără să-ţi fi cerut vreodată cineva părerea. Pînă la ce oră e ok să suni seara? Eşti obligat să strîngi mîna cuiva după ce tocmai a strănutat peste ea? E misiunea vieţii lui Larry David de a chestiona regulile de etichetă, pe care le vede în felul său bizar dar onest. Larry e creatorul nevăzut al lui Seinfeld - cel mai de succes sitcom ever, pînă în 2000 cînd şi-a tras propriul serial. Curb Your Enthusiasm e tot un „show despre nimic”, dar cu altă mantră:„La naiba cu intenţiile bune”. Personajul central e o versiune fictivă a autorului, căsătorit, auto-pensionat în plină glorie, dar total lipsit de glanda socială. Fanii Seinfeld purişti vor spune că reia motive, situaţii, construcţii...Aşa face. Dar proporţiile umorului sunt la altă scară: CA-LA-MI-TA-TE. Dialogurile deseori improvizate îi dau o alură de reality-show. Larry David e genial şi nu mă feresc de epitetul ăsta pentru un comic care te face să înghiţi atît de uşor pastile subversive. E Jerry+George +Kramer la pătrat. De fapt Jason Alexander (George) şi Julia Louis-Dreyfus (Elaine) apar în cîteva episoade „as themselves”, ironizînd „sindromul Seinfeld” (actori care au succes uriaş într-un serial şi nu mai pot juca alt rol). Am devorat rapid toate cele şase sezoane din serialul HBO şi mă declar hipnotizat de acest ochelarist cu calviţie, mai amuzant ca Woody Allen. Dintre toate, cel mai exuberant este sezonul IV, în care Larry este invitat de Mel Brooks să joace într-un music-hall pe Broadway (alături de Ben Stiller şi apoi David Schwimmer). Am rîs cu lacrimi. Dacă mă întreabă cineva ce am făcut notabil în 2008: l-am descoperit pe Larry David. Pretty good. Pret-ty pret-ty good.


vineri, 10 iulie 2009

Man On Wire (2008)

rating: Colectable

E destul de greu sa nu fii impresionat atunci cand oameni extraordinari fac lucruri extraordinare si la fel de greu e sa nu fii entuziasmat cand afli despre un film care prezinta povestea unor asemenea oameni. Mai ales cand un astfel de film castiga Oscarul pentru documentar in 2009. Man on wire e povestea lui Philippe Petit, un acrobat francez care pe 7 august 1974 a patruns in Turnurile Gemene din New York, a urcat pe acoperis, a intins un cablu de otel intre ele si a mers pe sarma 45 de minute deasupra lumii. Aceasta nu a fost o cascadorie, nu au existat duble, nu au existat plase de siguranta, era o lovitura artistica, un "atac" asupra celor doua varfuri, Petit cucerind cele mai inalte cladiri din lume cu inventivitatea si talentul sau dupa care pur si simplu si-a dansat pe sarma fericirea.

Desi e un documentar bazat pe cartea biografica a lui Philippe Petit, filmul are ingredientele unui film de actiune cu final stiut. E foarte interesant de urmarit evolutia lui Petit ca acrobat la mare inaltime, antrenamentul sau pe Catedrala Notre Damme sau turnurile podului din Sydney, mici pietre de incercare in drumul sau spre ascensiunea finala. Petit marturiseste ca inca de la punerea temeliei WTC a visat ca o data si-o data sa le traverseze. Cucerirea nu s-a realizat insa cat ai bate din palme. Au fost luni si luni de pregatiri, de supraveghere in stil detectivistic, de furisari si infiltrari care le-au permis sa urce pana in varf si sa masoare, pozeze, filmeze si analizeze locul faptei. Era o sansa unica in viata si trebuia executata perfect.

In dupa-amiaza de 6 august 1974 Petit si prietenii lui au intrat in cele doua turnuri folosind legitimatii false de muncitori ca sa treaca de securitate, au urcat cu lifturi de marfa pana la ultimele etaje si s-au ascuns. Au petrecut ore indelungate aproape imobilizati pentru a nu atrage atentia gardienilor ce patrulau zona, apoi, odata cu caderea noptii s-au pus pe treaba. Patru oameni au intins toata noaptea 200 de kg de cablu de otel legand cele doua turnuri intre ele, iar in zori, in ceata diminetii, Philippe Petit si-a tinut respiratia si a urcat pe sarma. Cand a scapat de emotia primilor pasi si de tatonarea terenului, a zambit si in 45 de minute a traversat de 8 ori distanta ce separa cele doua turnuri gemene. Era la 417 m deasupra strazii iar lumea privea inmarmurita. E dificil de inteles motivatia unui astfel de gest, majoritatea ne gandim doar la faptul ca tipul asta si-a pus inutil viata in pericol, dar cred ca daca ascultam cu atentie conceptia lui despre viata aflam ca ea e destul de diferita de cea a omului obisnuit: "To me, it's really so simple, that life should be lived on the edge. You have to exercise rebellion. To refuse to tape yourself to the rules, to refuse your own success, to refuse to repeat yourself, to see every day, every year, every idea as a true challenge. Then you will live your life on the tightrope."


Un om extraordinar nu poate fi judecat dupa criterii obisnuite. E intr-o cu totul alta liga. Unii oameni simt nevoia sa scrie, altii sa cante iar altii sa picteze. Petit simtea nevoia sa mearga pe sarma. Iar cand a vazut turnurile a simtit ca au fost construite doar pentru el si reprezentatia sa sa. Iar atunci si-a spus: "If I die, what a beautiful death!" N-a fost sa moara asa ca acum avem un film foarte frumos despre depasirea limitelor si implinirea viselor.


Trailer.

joi, 9 iulie 2009

Haideti la film


Marele Ecran si-a facut un obicei din a va anunta cand se intampla lucruri misto in Timisoara legate de a saptea arta, astfel ca suntem din nou la post si va transmitem ca va avea loc o premiera publica a unui film documentar, o proiectie in aer liber in doua zile diferite. Organizator este acelasi Centru Cultural Francez care ne-a mai adus evenimente si-n trecut si care, impreuna cu partenerii sai de pe afis ne aduc filmul HOME, "un film impresionant despre frumuseţea planetei noastre, despre oameni şi despre consecinţele activităţilor lor asupra echilibrului ecosistemului planetar".

Spicuim din comunicatul de presa:
Filmul "Home", regizat de Yann Arthus-Bertrand, produs de Luc Besson şi narat de Glenn Close, este un documentar plin de imagini impresionante despre impactul oamenilor asupra biodiversiăţii planetei, demonstrând în detaliu felul în care a fost distrus echilibrul natural şi avertizând, totodată, că următorii 10 ani vor fi esenţiali în încercarea de a salva mediul.
În câteva decenii omul a rupt un echilibru de aproape 4 miliarde de ani de evoluţie a Terrei şi punându-i viitorul în pericol. Preţul plătit este extrem de scump, dar este prea târziu ca să fim pesimişti: nu-i mai rămân umanităţii decît 10 ani pentru a deveni conştientă de exploatarea nemăsurată a bogăţiilor Terrei şi pentru a-şi schimba modul de consum.
O planetă aflată în pericol, frumoasă şi deznădăjduită. Cu filmul “Home”, fotograful şi cineastul francez Yann Arthus-Bertrand lansează o avertizare către pământeni, avertizare care, speră el, va fi primită de cât mai multă lume. Seceta, urbanizarea masivă, lipsa apei, poluarea, cursa pentru petrol şi energiile fosile, a căror combustie este responsabilă de schimbările climatice, fiecare dintre problemele cu care se confruntă planeta este vazută din cer.

Proiectiile vor avea loc in doua zile:
  • Sambata, 11 iulie, de la 21:00, la Gradina de Vara a Filarmonicii Capitol
  • Marti, 14 iulie, de la 21:00, in Piata Unirii
Ne vedem pe-acolo.

Trailerul zilei: District 9


Deci filmul asta chiar vreau sa-l vad in clipa asta. Pacat ca mai dureaza un pic pana la lansare. Despre ce e vorba. Pai o rasa de alieni de tip gandac se hotarasc sa ne viziteze cu ditamai nava lor spatiala si pamantenii, desigur de origine americana, le rechizioneaza ship-ul si pe ocupanti ii "cazeaza" intr-o tabara de refugiati de tip "no humans allowed" undeva prin Africa de sud. Scopul e bineinteles absolut uman: cercetarea tehnologiei straine pentru aplicatii militare si studiul adn-ului extraterestru. Mda. Dar ceva merge rau... si abia astept sa vad ce. Tot misterul asta face sa ma mance palmele in asteptare iar traileru mi-a ridicat paru pe mana. Filmul asta reprezinta revenirea lui Peter Jackson ca producator dupa 4 ani si debutul regizoral a lui Neill Blomkamp.
Trailer:

miercuri, 8 iulie 2009

Ice Age 2009. Sau extincţia cinematografelor-dinozaur

Am fost aseara la Ice Age. Nu-mi dau seama daca prietenii care ne-au invitat obţinuseră biletele prin ceva intervenţii, dar am înţeles că pentru primele două săptămâni sunt rezervate toate locurile. Am stat la coadă la intrare pe două rînduri. Şi tot aşa se stătea şi la popcorn. În condiţiile în care nu era nimic baş gratis. Şi o grămadă de oameni veniseră la mall special pentru film, în maşinile lor, pe aglomeraţie şi căldură. Deci industria filmului poate să meargă şi în România. Printr-un marketing inteligent şi cu condiţia să ţi se ofere condiţii decente. Dar hai să vedem cum reacţionează celelalte cinematografe, localizate în punctul zero al urbei. Nici măcar nu mai vorbesc de update-urile tehnice, practic inexistente. Să lăsăm condiţiile de vizionare deoparte. De marketing iarăşi nu poate fi vorba. La Studio, nu numai că nu au avansat, ba au intrat în regres dpdv al afişajului (vezi foto). Hîrtiile astea A4 care anunţă filmele lunii sunt, vă jur, exact ca în 1989. Doar că acum nu mai scrie PRODUCŢIE USSR, ci PREMIERĂ ANGLIA.



Altă problemă: în timp ce la Cinema City ajung cu o săptămână maxim întîrziere, la Timiş filmele ajung cu un delay de jumate de an. Wrestler merită toţi banii. Dar chiar dacă aş dori să-l revăd, nu m-aş arunca în grota dinozaurilor.


La fel ca tema din Ice Age (voi reveni cu detalii despre film, că merită), aceste stabilimente au intrat în Lost World. N-am habar cine le-a dorit moartea. E clar însă că nici nu vrea nimeni să le ţină în viaţă. Înainte mi se rupea inima pentru starea lor. Şi mi-am tot răcit gura de pomană în cîteva articole. Acum, mă lasă rece. Oricum, au intrat în Ice Age. Şi dinozaurii, se ştie, sunt morţi de mult.


later edit: informatie de ultima ora - se pare ca la Studio nu se mai dau filme joia. Cum ar veni: la Studio refrenul corect este NU NE VEDEM JOI...