marți, 31 martie 2009

Zece filme peste 50 de ani




















Anul trecut, tură de toamnă tîrzie în Retezat. La refugiul de la Bucura ne-am nimerit mai mulţi călători cu chef de vorbă la înălţime. Subiectul care a inflamat spiritele a fost filmul, în speţă, cel românesc. Tabăra mai numeroasă susţinea că Filantropica e cel mai tare film românesc ever. Peste 50 de ani, lumea va rîde la fel de tare, poate mai tare si vor avea oglinda epocii aşa cum îl avem noi acum pe Caragiale. Cealaltă parte (adică eu) susţinea că Filantropica e uşurel, plin de şabloane şi nici măcar nu e cel mai bun lucru făcut de Nae Caranfil (vezi E periculoso Sporgersi). S-au invocat diverse argumente de o parte şi de alta (critică, stil, entertainment), dar în final am ajuns să-l confirmăm din nou pe bătrînul Will: Frumuseţea e în ochii privitorului.

Întrebările însă au rămas: ce film autohton va rezista pînă în 2048? Pe cine vor admira nepoţii noştri? Comisarul Moldovan sau Ilie Moromete? Pintilie sau Săucan? Puiu sau Porumboiu? Vă invit, de fapt vă rog, să alegeţi zece filme româneşti din toate timpurile pe care le-aţi lăsa urmaşilor. Nu vreau neapărat să facem un top (de multe ori cînd suntem chestionaţi, alegem unele titluri doar ca să ne ridice în ochii celorlalţi). Hai să încercăm să ne recunoaştem micile plăceri vinovate şi să nu bifăm Pădurea Spînzuraţilor în preferinţe doar ca să părem mai culţi. Care sunt filmele noastre pe care le-ai pune pe repeat fără să te plictiseşti. Nu mă lăsaţi singur cu această dilemă.

Dealtfel, zilele astea mi-am dat seama că îmi place Filantropica (nu îndeajuns de mult cît să-l las nepoţilor, dar suficient cît să revăd cu plăcere multe scene). Mi-am amintit de controversa din Retezat, citind suplimentul din Caţavencu dedicat Şmecherilor de Dorobanţi. Apare acolo un tip, celebrul Poponeţ, pe care l-am asociat instantaneu cu cocalarul jucat de Florea Vizante. Scena lui în club este "marfă de marfă de marfă". E ca nouă, acum după 7 ani de la premiera filmului. Poate, asemeni vinului, se va îmbunătăţi în timp. Din păcate, simt asta cu doar cîteva scene. Ansamblul nu cred ca va dăinui.



Voi arunca primul cu piesele mele de rezistenţă, într-o ordine cronologică:

Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1968) un manifest împotriva comunismului şi o reconstituire vie a acelei crunte epoci
Moromeţii (Stere Gulea, 1988) inegal, dar greu de egalat în portretizarea ţăranului autentic
E pericoloso sporgersi (Nae Caranfil, 1993) dramedia totală
Occident (Cristi Mungiu, 2002) surprinde perfect o Românie certată cu sine şi totuşi teribil de amuzantă
Marfa şi Banii (Cristi Puiu, 2001) ştiinţa dialogului şi ştiinţa de a crea tensiune din mai nimic
Niki Ardelean, colonel în rezervă (Lucian Pintilie, 2003) pentru Rebengiuc
Moartea Domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005) în era comunicării, oamenii comunică tot mai greu şi sunt tot mai singuri


Marilena de la P7 (Cristian Nemescu, 2007) pentru candoare, poftă de viaţă şi dragostea de cinema care respiră în fiecare cadru (apropo, regizorul ar fi împlinit astăzi 30 de ani dacă nu l-ar fi spulberat un vitezist)
A fost sau n-a fost? (Corneliu Porumboiu, 2006) pentru umorul spumos moldovenesc care te loveşte în valuri tsunamice


Hîrtia va fi albastră (Radu Muntean, 2006) poate cel mai bun film despre Revoluţie, deşi nu şi-a propus s-o clarifice!

E randul vostru...

sâmbătă, 28 martie 2009

El Comandante: Che (2008)

rating: Colectable


Pustii rebeli purtatori de tricouri cu Che Guevara au ocazia sa afle mai multe despre revolutionarul iconic prin intermediul ultimelor filme ale lui Soderberg - Che: El Argentino si Che: Guerilla - sa descopere cine e omul din spatele celei mai faimoase si exploatate fotografii. Spun asta pentru ca cele doua filme se bazeaza pe jurnalele lui Ernesto "Che" Guevara si astfel putem lua cunostinta direct cu trairile si motivatiile acestui om. Trebuie sa atentionez insa de la inceput ca nu avem de-a face cu o tratare echidistanta, documentaristica, a vietii lui Che, ci cu ecranizarea memoriilor sale, Soderberg ferindu-se sa judece adevarul istoric cu ochiul prezentului de dupa 50 de ani, asa ca filmele vor parea un pic partinitoare, iar personajul oarecum idealist.

De ce doua filme? Pai evident ca unul nu era suficient. Initial se dorea o ecranizare a activitatii sale din Bolivia, cu luptele de guerilla si sfarsitul sau, dar cum sa prezinti o icoana revolutionara fara a evidentia nasterea si formarea sa - revolutia din Cuba. Asa ca avand "Reminiscences of the Cuban Revolutionary War" intr-o mana si "Bolivian Diary" in cealalta, Soderberg a pornit sa-si traga filmul. Ca interpret principal nu putea fi decat Benicio del Toro, omul care a facut posibil proiectul implicandu-se de la inceput pana la final, el detinand si drepturile pentru ecranizarea cartii biografice a lui John Lee Anderson, Che Guevara: A Revolutionary Life.
Dyptic-ul lui Soderberg se inscrie inclusiv in teza marxista de progres prin conflict permanent, cele doua filme fiind fundamental diferite ca tempo, stil de filmare, culoare, rezolutie (unul e 2.39:1 iar celalalt 1,85:1) fiecare tratand o alta revolutie pornita de Che insa cu rezultate diferite. (wiki)


Che Part One: El Argentino se concentreaza pe Revolutia Cubaneza, din momentul in care tanarul Guevara (del Toro) se intalneste cu tanarul Fidel Castro (Demian Bichir) in Mexico City si se aliaza in lupta impotriva regimului dictatorial instaurat de Batista. Activitatea lor subversiva din padurile columbiene e deseori intrerupta de momente de filmari alb-negru in care Guevara e intervievat la NY si apoi se adreseaza Natiunilor Unite tinand discursul sau din 1964 impotriva imperialismului american. El Argentino e filmat cinemascopic, cu ecran f. lat in stil hollywoodian big budget, in tonuri calde si optimiste, dupa cum explica insusi Soderberg, intrucat se dorea a exprima exact atmosfera din memoriile lui Guevara, scrise dupa cativa ani de la evenimente si din postura de invingator. Evident ca nu se poate povesti actiunea acelor vremuri, ea trebuie urmarita pe ecran, eventual cu o harta in fata. Cert e ca in primul film il cunosti mai mult pe Guevara argentinianul, omul, camaradul, doctorul, partea sa mai umana. Asa am aflat si ca era bolnav de astm. In discursurile sale descoperi idealurile revolutionare, credinta lui nestramutata in puterea poporului, in necesitatea luptei armate si inutilitatea opozitiei pasnice. Cu toate astea, in teren, Che este nimic mai mult decat un servant care il sprijina pe Fidel sa-si implineasca destinul, mult mai abil politic, cel caruia i se datoreaza succesul revolutiei cubaneze. Putem spune ca Che si-a facut ucenicia in revolutia din Cuba tranzitand de la il argentino la el comandante.


Che Part Two: Guerilla se axeaza pe lupta lui Che de a importa revolutia in Bolivia si e punctata asemeni jurnalului sau, pe zile - 340 pana in momentul capturarii. Dupa ce s-a deghizat si strecurat in Bolivia, el comandante se reuneste cu o parte din cubanezii care-i fusesera alaturi si incepe sa recruteze tarani bolivieni pentru a-si forma unitatea de guerilla, la fel ca in Cuba. Lucrurile merg greu insa, propaganda de stat functioneaza, Che si ai sai sunt vanati, tradati, armata boliviana beneficiaza de sprijin tactic american, nimic nu pare sa-i fie in favoare. Al doilea film ni-l arata pe Che luptatorul de guerilla, tactician dar si tovaras de lupta pentru oamenii sai, iar uneori medic pentru saracii campesinos, carora le mai si plateste fiecare gram de provizii. Guerilla e filmat din umar, cu camera in miscare, in tonuri cenusii si ritm mai alert. La fel ca in primul, lipsesc close-up-urile cu figura personajului principal, alegere justificata de solidarismul si colectivismul care trebuiau sa razbata si in mod vizual nu doar din dialoguri. Uneori intr-un grup abia daca reuseai sa-l remarci pe Che, cu exceptia momentului cand vorbea. Un plus mare de tot e ca aceste filme se vorbesc in spaniola, contribuind la atmosfera de veridicitate, si ma bucur ca Soderberg a fost tare pe pozitie in ce priveste acest aspect chiar daca a pierdut finantarea pentru un timp. Cu toate ca filmele sunt despre Che, ele nu se concentreaza prea mult pe el, nu aflam nimic despre viata sa personala, accentul e pus pe evenimentele istorice din jurul acestui personaj si pe relatiile dezvoltate cu camarazii de front.

Cele doua filme sunt duse de la un capat la celalalt de Benicio del Toro, pe care tot timpul l-am considerat un actor mare, si care mi-a confirmat credinta. El se identifica aici complet cu Che Guevara devenind una cu personajul. Probabil au contat cei 7 ani cat spune ca s-a documentat. Totusi, in ciuda performantei sale, actorul nu face filmul perfect. Che are minusuri insa nu datorita realizarii tehnice ci a faptului ca desi e f. lung nu spune tot ce trebuie. Sunt lacune in poveste, ne-am fi dorit probabil o abordare mai obiectiva si asta ne dezamageste un pic. Doar un pic, pentru ca in ansamblu cuplul Che, argentinianul si luptatorul de guerilla, ofera o adevarata lectie de istorie in 4 ore.

Trailer

vineri, 27 martie 2009

CafeKultour 2009

Saptamana viitoare se intampla o chestie misto in Timisoara, se deschide Saptamana Cafenelelor, a 5-a editie a acestui eveniment cu caracter cultural organizat in parteneriat de Centrul Cultural German si Centrul Cultural Francez din Timisoara. Event-ul are acelasi concept ca si in anii trecuti: timp de o saptamana se vor organiza manifestari cu caracter cultural in fiecare seara intr-o alta cafenea/bar/librarie din oras. Locatiile care vor gazdui seratele de "culturalizare" a timisoreanului sunt: Libraria Humanitas Joc Secund, Papillon Cafe, Club Porto Arte, Libraria Cartea de Nisip, Club D’Arc, Jazz Club Pod 16, Librariile Carturesti.

Pe noi aici pe Marele Ecran ne intereseaza mai mult evenimentele legate de Film asa ca ne vom axa pe programul video al acestor manifestari. In primele doua zile avem parte de proiectii de scurt-metraje dupa urmatorul program:

Luni, 30 martie

Proiectii de filme documentare de scurt metraj
Scoala de la Lodz (Polonia)
Libraria Humanitas Joc Secund 19h00
cu sprijninul Institutului Polonez din Bucuresti

PRINTESA (2006) - 3,5 min - "O zi neobisnuita din viata unei Printese."
LIBELULE (2006) - 3,14 min - "Tola a luat-o razna din cauza unui baiat. Peripetiile amoroase se petrec in decorul unui orasel de pe malul marii."
KONGOLA (2007) - 37 min - "Waldek isi viziteaza bunicul aflat pe patul de moarte. Nepotul trebuie sa afle rapid secretul bine pazit al unui joc cu cifre. In fundal, un scandal cu berze care transporta ilegal droguri."
PATRU OFERTE MATRIMONIALE (2006) - 23 min - "Patru portrete de oameni singuratici, in cautarea iubirii si fericirii."
AMERICAN DREAM (2007) - 7 min
MELODRAMA (2007 - 19 min - "Filmul este povestea unui baiat de 14 ani, aflat in plina maturizare erotica si psihica. Dar si a surorii mult mai varstnice a acestuia, a iubitului ei si mai batran si a unei fete de varsta eroului principal. Cu totii tanjesc dupa afectiune, toti cauta caldura sufleteasca, tandretea si, mai presus de toate, iubirea."

Marti, 31 martie

Proiectii de scurt metraje
Masterclass Ludwigsburg/Paris: Schwanger! « Gravidã ! »
(2007 – 2008, Germania/Franþa)
Papillon Café 19h00


"ACCORDEZ-MOI"
Permiteti-mi

Cu toate cã Jeanne si Jérôme cântã în aceeasi orchestrã, ei stau foarte îndepãrtati unul de celãlalt. Timida Jeanne stã cu violoncelul ei totdeauna în rândul doi, în timp ce Jérôme cântã prima vioarã. Însã într-o bunã zi, cei doi sunt luati prin surprindere de singura lor pasiune trãitã public, muzica. Dintr-un duet format involuntar iese o interpretare virtuozã si nu numai.


"ET MOI?"
Si eu?

Nathalie are tot, ceea ce îi trebuie pentru a fi fericitã. Totusi, cel mai important lucru se pare cã-i lipseste. Filmul aratã câteva zile din viata lui Nathalie si dorinta ei, care nu o lasã în pace.


"DIE WEGE DES HERRN"
Cãile Domnului

Fiecare încearcã sã scape de evenimentele neplãcute într-un mod cât se poate de invizibil si rapid… probabil cã asa se nasc câteodatã miracolele?
Într-o mãnãstire izolatã în mijlocul naturii comunitatea surorilor face o descoperire cât se poate de neobisnuitã: una dintre ele este gravidã! Stareta lor, sora Genevi, va începe imediat investigaþia si gãseste foarte repede fãptasul – duhovnicul parohiei!


„COMMENT AMOUR VIENT AUX FEMMES“
Cum ajunge dragostea la femei

Paul, un bãrbat de peste 30 de ani, pierdut pe lume si fãrã motivatie lucreazã ca practicant la o firmã de asigurare mai mult sau mai putin frauduloasã. El ar putea sã se plângã de mai multe lucruri, dar o confuzie neplãcutã îl ajutã: Béatrice, o colegã atrãgãtoare e în ultimul timp foarte amabilã cu el. Motivul este cã Béatrice crede în mod gresit cã Paul este gravid. Paul se identificã repede cu rolul tatãlui în devenire, sperând sã se poatã folosi de aceastã putere de seductie neasteptatã.


„AUSGESTOSSEN“
Exclus

Hanna pur si simplu nu se descurcã. Ea e în ierarhia clasei ei pe ultimul loc, primul din clasã fiind Abdul, prietenul lui Anne. Cei doi alcãtuiesc un cuplu frumos.
Însã Hanna nu mai suportã sã fie tot timpul discriminatã de Abdul si de prietenul lui, Faris. Ea îl confruntã pe Adbul cu o graviditate pretinsã. Situaþia de exceptie bazatã pe o minciunã îi apropie pe cei doi, fiecare având posibilitatea de a arunca o privire în lumea celuilalt.


„DAS SCHUHWERK VON SOLDATEN“
Bocancii soldatului

Un frate si sora lui se ascund într-o pivnitã micã. Afarã stau la pândã rãzboiul si moartea. Singura legãturã posibilã cu lumea de dinafarã este o privire precautã aruncatã prin fereastra micã, prin care se vãd însã numai bocancii soldatilor trecãtori. Dido este gravidã. Thomas stie cã graviditatea sorei sale reprezintã un pericol pentru cei doi. El este constient de faptul cã, îndatã ce copilul va zãri lumina zilei, el va tipa cu voce tare si toti trei vor fi descoperiti.


"RAJINDER CURRY"

Povestea unei femei gravide care are dubii dacã tatãl copilului este destul de adult pentru a face fatã acestei responsabilitãti. Prin aspiratia ei îndârjitã la sigurantã se dezvoltã un conflict între cei doi. Conflictul se va rezolva printr-o întâlnire cu o persoanã, care poate sã-i ofere toatã aceastã sigurantã, pe care femeia si-a dorit-o atât de mult.


„HURENSOHN“
Fiu de prostituatã

Comedia debuteazã în cartierul prostituatelor din timpurile noastre si se sfârseste într-un cãmin de bãtrâni în viitor. În seara zilei lui Mos Nicolae un bãrbat cu barbã o viziteazã pe Stella, una dintre prostituate. Dupã actul sexual bãrbosul îi spune lui Stella, cã într-o bunã zi va veni din nou sã-si ia fiul. Într-adevãr Stella devine gravidã. La nastere îi promite copilului, cã îl va apãra întotdeauna si cã nu-l va lãsa pe mâinile bãrbosului. Aceastã promisiune a lui Stella le influenteazã toatã viata lor. Cei doi trãiesc într-o stare paranoicã continuã, care îsi atinge apogeul în fiecare an de ziua lui Mos Nicolae.


„DER STREIT DER WAISENMÄDCHEN VON SANKT JOSEPH ÜBER EIN WUNDER IN IHRER MITTE“
Cearta fetelor orfane din Sankt Joseph pentru un miracol care s-a întâmplat în mijlocul lor

Sfârsitul secolului al XXI.-lea. Sase fete orfane sesizeazã în timp ce pregãtesc mâncarea cã cea „Mutã“ este gravidã. Ele îsi fixeazã privirile uimite la fata mutã, dar lucreazã mai departe. Însã într-un moment o razã de soare cade pe “Muta”, aceasta apãrând într-o luminã divinã. S-a întâmplat oare un miracol? Cele credincioase si cele dubioase se implicã într-o ceartã, care pune în pericol ierarhia grupului.

marți, 24 martie 2009

Bădăranul de cinematograf

Noua campanie Radio Guerilla (prin Propaganda) mi-a stîrnit invidia. Adică aş fi vrut să inventez eu acest manifest anti-mitocănie. Printre alte exemplare ale rasei mioritice, există un mitocan care ne interesează în mod special pe marele-ecran şi pe care l-aţi întîlnit cu siguranţă: Bădăranul de cinematograf. Din această faună, am mai descoperit şi eu cîteva specii înrudite: de exemplu Cinematicus acuplandus (pentru conformitate, citiţi mai jos articolul publicat anul trecut în 24 FUN despre grozăvii la cinema, acum revăzut şi adăugit). Iar dacă v-aţi întîlnit şi cu alte apucături ale Omului de Cavernă, descărcaţi-vă aici!




Un spectator rupe tăcerea
Perversiuni la adăpostul întunericului

Doi amici s-au dus ca oamenii la multiplex. Auziseră de Wong Kar Wai şi de tentativa regizorului chinez de a da lovitura la Hollywood (My Blueberry Nights). Cînd să ia bilete, tipul de la casă le şopteşte: „Nu mergeţi la ăsta! E plictiseală”. Au urmat sfatul expertului şi au văzut Indiana Jones. La capitolul ciudăţenii, mallul e pistol cu apă pe lîngă bătrînul Timiş. Şi nu mă gîndesc la şobolanii care într-o vreme făceau curse printre scaune în căutarea caşcavalului din popcorn. Nici la cei doi iubăreţi care, înainte să înceapă filmul, s-au mozolit 15 minute cu patimă, cu muşcături, făcîndu-ne pe noi, restul spectatorilor, să ne simţim în plus. Toate astea pot fi happening-uri care te introduc în atmosferă. În schimb, unii reuşesc să-ţi taie filmul. De pildă, bătrînul care se aşezase lîngă mine şi se moşmondea în zona pantalonilor. N-am suspectat nimic, pînă a mormăit: Ce bine e să te masturbezi la cinema! Altădată, la Italiencele, am înţeles doar jumate din replici. Şi nu din cauza sonorului (unii încă îşi doresc subtitrare la filmele romîneşti) ci pentru că intrase o ceată de fete şi băieţi care au urlat non-stop. La fel am păţit recent la Watchmen, pe care l-am vizionat împreună cu un foarte zgomotos pelicula bipedo retardus. În cinematografele de la noi, dacă nu-ţi place un film nu există să ieşi în linişte. Trebuie să afle şi restul de fraieri care au luat bilet cît eşti tu de scandalizat. Măcar sa faci show sau caterincă (ca să-i citez) de banii daţi pe bilet şi "să te rîzi" cu tovarăşii. Eventual, la fazele încinse să strecori un Pup-o, bă! (care mi-a adus aminte de copilarie cand mergeam cu clasa muncitoare la filmele cu Piedone). Am înghiţit umilinţe mai mari la o comedie mică cu Adam Sandler. Trei puştani din spatele nostru se hlizeau zgomotos la cu totul alte faze decît restul sălii. Era limpede că au confundat cinemaul cu un cofee shop după frecventele vizite la toaletă. Şi după reprizele isterice de rîs care urmau la întoarcerea în sală. Brusc, se face o linişte suspectă. Apoi, un susur familiar: băieţii se întreceau care urinează mai mult, direct de pe scaun. Sunt multe specimene pe ecran, dar unii sar gardul şi în sală.

duminică, 22 martie 2009

Elegy - un animal pe moarte

rating: Brainwash

Uneori se intampla ca serviciile minuscule pe care le fac recomandand filme prietenilor sa mi se intoarca sub forma de contra-servicii de valoare superioara. E cazul filmului Elegy pe care mi l-a recomandat Radu (a se citi copiat pe cd si oferit cadou) un film care a avut un impact neasteptat asupra mea si pe care regret ca nu l-am vizionat mai repede. Unii dintre voi stiti ca mie rareori imi scapa un film bun, incerc sa fiu la curent cu tot ce misca, sa aflu noutati, sa citesc cronici si review-uri dar Elegy e genul de nestemata care apare pe la cate un festival apoi se scufunda din nou in anonimat. E un film emotionant, simplu de urmarit dar captivant in acelasi timp, o poveste de dragoste si o drama sentimentala ce nu are cum sa te lase indiferent. Din pacate filmele de genul asta sunt tot mai rare, un animal pe cale de disparitie care-si expectoreaza din cand in cand agonia prin bunavointa unor talentati regizori.

Ecranizarea cartii lui Philip Roth, The Dying Animal (aparuta si in romana la Polirom), a beneficiat de indrumarea regizorala a unei femei, Isabel Coixet, si astfel m-am convins definitiv ca si femeile stiu sa faca film (am avut ceva dubii legate de impotenta lor culminate cu tampenia aia numita Twilight, dar dupa cateva cercetari mi-am amintit de Sofia Coppola - Lost in translation, Lexi Alexander - Hooligans, si acum Isabel Coixet). In fapt unele stiu sa faca film pe cand altele doar dau bine pe sticla.

In afara povestii care mi s-a parut foarte actuala si veridica - un profesor/critic de arta la varsta a treia (62 ani) traieste/rememoreaza o poveste de dragoste pasionala cu o tanara studenta si se confrunta cu esecul sentimental datorat propriilor sale slabiciuni si temeri - principalul atu al filmului este distributia. Un Ben Kingsley (pentru care am un respect deosebit- vezi Gandhi) care arata cu 10 ani mai tanar, un Denis Hopper (atat de drag mie prin rolurile jucate si pe care il confund de fiecare data pentru cateva secunde cu Robert Duvall ori James Caan, parca-s frati) si o Peneloapa Cruz de o frumusete infioratoare - prototipul femeii latine frumoase si senzuale - aici in rol de studenta cubaneza. Un trio actoricesc care, slava domnului, nu este aruncat pe panta dezgustatoare a threesome-ului hoolywoodian.

Personajul principal, David Kepesh (Kingsley), e un intelectual de renume, ratat pe plan sentimental - casnicie distrusa + fiu cu multe resentimente - dar activ profesional tinand cursuri universitare, dand interviuri televizate si scriind cronici teatrale. In momentul in care o intalneste pe Consuela crede ca e doar o alta femeie care va cadea victima mintii sale sclipitoare si-i va incalzi asternutul. Situatia insa e exact invers, batranul fiind subjugat de frumusetea si naturaletea tinerei, de pofta ei de viata ca si de inteligenta ei nediluata si dorinta de cunoastere. Ii devine atat partenera cat si pupila, ascultandu-l si invatand de la el tot ce inseamna arta. In paralel Kepesh cultiva o prietenie stransa cu un poet (Hopper) caruia ii inpartaseste tot ce simte legat de tanara iubire si ii cere sfaturi. Personajul sau e un fin observator si filosof ("Beautiful women are invisible; we're so dazzled by the outside that we never make it inside.") si il avertizeaza pe amorezat asupra riscurilor pe care le ridica o relatie de durata cu o femeie mult mai tanara. Frica de angajamente - Kepesh nu vede nici un rost in institutia casatoriei - si complexul diferentei de varsta il determina sa faca cateva greseli care vor duce la ruptura. Numai asa insa putea realiza cat de gol te poti simti cand nu ai cu cine imparti bucuriile vietii - I miss all those places where we never went.

Chiar daca are o doza de melodrama pe final Elegy e o poveste de dragoste in primul rand. Iar motivul pentur care mi-a placut e acela nu are deloc cheesy stuff si siropeli. Are un ritm molcom, natural, de descoperire chiar daca prezinta momente disparate in timp. Penelope Cruz e chiar frumoasa, adica frumoasa-frumoasa buna de admirat, nu sexy de rupt camasa de pe ea. Si felul cum vorbeste engleza te cucereste. Genu' de femeie pe care dupa ce faci dragoste cu ea "ca sa te razbuni pentru tot ce ti-a mers rau in viata" - o tii in brate! Nu spun prea multe despre ea pentru ca merita "descoperita" de fiecare.
Elegy e un film foarte placut, o detasare binevenita dupa o serie de filme cu orori si torturi care m-a convins sa-i acord un loc special pe Marele Ecran.

Trailer.

sâmbătă, 21 martie 2009

Festivalul Filmului Francofon

E clar luna francofoniei astfel ca beneficiem de inca un eveniment cu caracter cinefil. "Centrul Cultural Francez din Timisoara vă invită la film şi la o întîlnire de excepie cu realizatorul congolez Rufin Mbou Mikima." zice comunicatul de presa. Am avut parte de filme franceze, belgiene, acum primim cateva din "colonii". Programul e astfel:





LUNI 23 MARTIE
18.00 : « Un fil à la patte / Marioneta» de Michelle Deville după Georges Feydeau 2005 / 1h20 / Subtitrare engleză/ comedie teatrală

Bois d'Enghien o iubeşte pe Lucette, diva, amanta sa dar cu care trebuie să înceteze relaţia deoarece va semna în aceeaşi după amiază contractul de căsătorie cu Viviane Duverger, o tânără fată drăguţă şi cu o zestre la fel de « drăguţă ».
Doamna Duverger, mama lui Viviane, îl vrea pe Bois d'Enghien ca şi ginere. Sau îl vrea pentru ea ?
Bogătaşul Irrigua o vrea pe Lucette ca şi amantă. Întreg anturajul lui Lucette este de acord, inclusiv Bois d'Enghien pentru că Irrigua este bogat. Dar este şi gelos…

20.00 : « OSS 117, Le Caire, nid d’espions / OSS 117, Cairo, cuibul spionilor » de Michel Hazanavicus 2006 / 1h39 / Subtitrare engleză/ comedie spionaj, acţiune

Egipt, 1955, Cairo este un adevărat cuib de spioni.
Toată lumea se fereşte de toată lumea, toată lumea complotează împotriva tuturor : englezi, francezi, sovietici, familia Regelui decăzut Farouk care doreşte să recâştige tronul, Vulturii lui Keops, sectă religioasă care doreşte să ia puterea. Preşedintele Republicii Franceze, Dl. René Coty, îşi trimite arma secretă să facă ordine în tot acest haos general : Hubert Bonisseur de la Bath, zis OSS 117.


MARTI 24 MARTIE
Proiecţii, întâlnire şi discuţii cu realizatorul congolez Rufin Mbou Mikima
18.00 : « Tenrikyo, une tradition en toge noire / Tenrikyo, o tradiţie în togă neagră» de Rufin Mbou Mikima
2006 / 52 mn / Subtitrare engleză / documentar

Într-un cartier popular din inima oraşului Brazzaville, un tribunal zilnic menţine o organizare juridică ancestrală reluând forme ale tribunalelor moderne, oficiale.
Într-o clădire micuţă şi sărcăcioasă, când se aude primul clopoţel, ca şi la teatru, cazurile defilează prin faţa judecătorilor în togă neagră : vrăjitorie, divorţ, probleme de moştenire sau de delimitare de parcele de pământ…

19.00 : « Sons nouveaux / Sunete noi » de Rufin Mbou Mikima
2007 / 9 min / scurt metraj documentar

« Dans les yeux / În ochi» de Rufin Mbou Mikima
2008 / 5 min / scurt metraj ficţiune

Proiectiile au loc la Casa Adam Müller Guttenbrunn (Str. Ghe. Lazar, Nr 10-12) iar intrarea este libera.

vineri, 20 martie 2009

Inter/view: Boris despre Gaza

„Este un film care mă interesează foarte mult: Viaţa”






M-am întîlnit cu Boris Gaza sa pălăvrăgim despre cinema. Deşi are doar 30 de ani, Boris vorbeşte ca unul care a trait o viaţă pe scenă. Într-un fel aşa şi este (a copilărit în teatru). Nu cunosc vreun alt actor timişorean care să facă antrenament actoricesc zilnic şi care să fie impresariat de o agenţie importantă din Germania. Boris a „intrat în sistem” în 1997, la Teatrul German, unde este şi coordonator al personalului artistic (un fel de team-builder). Rolurile interpretate de el acoperă - ca să-l citez- un „ambitus larg”: Alceste în Mizantropul, Figaro în Nunta Lui Figaro, Profesorul în Lecţia, Schweizerkas în Mutter Courage, Boni în opereta Silvia, Mareşalul Imobilului în Scaunele, Zeul Războiului în Mutter Courage, Mackie Şiş în Opera De Trei Parale. Încă de foarte tînăr a avut norocul să fie asistent la o facultate prestigioasă din Berlin. De atunci e preocupat de “cercetarea actului teatral viu” şi de trainingul actorului. Acum, ca orice meşteşugar, Boris lucrează în atelier (ATELIER 1 va furniza suport logistic pentru teatre, le va antrena personalul şi va produce spectacole). Tocmai a devenit tătic, aşa că vrea să echilibreze raportul dintre carieră şi familie. Cum teatrul înseamnă „un consum enorm şi puţine satisfacţii”, Boris trage tot mai tare înspre film. A jucat într-un scurtmetraj de şcoală la Berlin (La Donna e mobile, pe care sper să îl putem viziona în curînd aici, pe marele-ecran) şi în ultimele două filme regizate de Radu Gabrea ( Cocoşul Decapitat şi Călătoria lui Gruber). Deocamdată îl puteţi vedea pe Boris Gaza în rolul pompierului din piesa Cântăreaţa Cheală (regia: Alexandru Dabija, Teatrul German). Şi în interviul de mai jos.


Teatru/ film

În 2002, cînd am filmat pentru un scurtmetraj mi-am dat seama ce gură de aer e filmul pentru un actor de teatru. Prima chestie e că nu trebuie să faci nimica, fizic vorbind. Pe de altă parte te solicită foarte tare, pentru că îţi cere un focus permanent. Efortul mental e mult mai mare decît în teatru. Şi în teatru şi film contează acelaşi lucru. Sunt regizori care lucrează cu actorul. Sunt regizori care nu lucrează cu actorul. Am avut o experienţă bună la un scurtmetraj unde, pentru două zile de filmare, regizorul a repetat o săptămână. Am apucat să improvizăm mult între noi, actorii, am apucat să ne cunoaştem şi atunci din start cînd filmezi scena ai o paletă mult mai largă. Nu trebuie să apelezi la o tehnică de film sau la o şmecherie meşteşugărească. Te foloseşti de nişte lucruri existente, legate de partenerii cu care filmezi. Ideea e să nu lucrezi în şablon. În teatru, de exemplu, am ajuns deseori în situaţii complicate cu regizorii pentru că încercînd să lucrezi în afara şablonului, timpul pe care îl consumi e mult mai lung. Deci, dacă repet şase săptămîni îmi trebuie minim 3-4 săptămîni ca să repet filmic, „jos” cum spunem noi, şi apoi să-mi dau drumul. Pentru foarte mulţi regizori asta e o problemă.

Cu Radu Gabrea

Au fost roluri secundare, n-a fost o muncă enormă. A fost o muncă scurtă, concisă, bună. După nişte ani de zile în care am trimis poze, cv-uri pe la diverse agenţii de casting şi n-am primit nici un răspuns, m-am trezit cu Radu Gabrea care m-a chemat la filmare. Pentru Cocoşul Decapitat (2007) făcuse un casting la noi la Teatru (German). A venit în Mediaş special pentru trupa noastră cînd noi eram în turneu. M-a sunat apoi Radu şi mi-a zis: „Vino că vreau neapărat să lucrez cu tine”. Aceeaşi poveste a fost şi la Călătoria lui Gruber (2008). Pentru mine a fost important - poate-i şi o chestie de orgoliu- au spus: „Hai să vii să filmezi!”. Nu m-au mai chemat la probă. A venit telefonul, m-am dus, am filmat. Limba germană a fost un avantaj pentru Cocoşul. Se căuta un vorbitor de germană, nu neapărat din spaţiul germanic. Ironia este că n-am avut decît cinci replici şi cred că a rămas una din ele. Dar Radu mi-a zis: „Îmi place de tine, vreau neapărat să lucrez cu tine”. Fraza asta o auzi foarte des, în film mai ales. Probabil din dorinţa de a deschide actorul cu care lucrezi.

La Donna e mobile

Pentru mine numele regizorului nu mai contează aşa mult. Contează experienţa şi dacă ne-am înţeles pe platou. La Berlin am filmat cu un student necunoscut. A fost o muncă foarte frumoasă, valoaroasă şi foarte apreciată. E vorba de doi fraţi care împart aceeaşi femeie, fără să ştie (La Donna e mobile, 2002).

Pe platou

Cît nu filmezi, dacă n-ai nici o treabă sau nu vrei să dormi, stai să te uiţi la ce fac ceilalţi. Cum arată din exterior ceea ce faci. Indicaţiile date de un regizor de film sunt foarte diferite de cele ale unui regizor de teatru. Pentru că din start ai altă distanţă.

Despre distanţe

Noi acum vorbim filmic. Dar dacă vorbim de la 10 metri ar fi altă energie. Ar fi teatru. Şi fără să devin teatral, în sensul rău. Aş vorbi mai tare. Aş gesticula mai amplu. În teatru, tot ce faci e mărit. Chiar şi în piesele de scenă am început să caut jocul filmic, să fie „jos”. Normal că vorbeşti altcumva, dar nu înseamnă că a vorbi impostat trebuie să sune ca la Operă sau să faci gesturi ample. Şi în teatru şi film e vorba de energie, pentru că sunt forme de comunicare. Pînă la urmă, e vorba de ritm şi de timing. E clar că energia mea ca să ajungă de la mine pînă la tine la un metru e una, şi ca să ajungă la tine la zece metri e altă energie. Cred că se poate controla mental lucrul ăsta. De cînd fac film am început să-mi modific antrenamentul de actorie tocmai în ideea de a produce foarte repede ceva şi de a fi adevărat. Deci nu în ideea de a învăţa scheme, şabloane. În ideea de a comuta foarte repede între stări.

Training

În mediul meu ştiu puţini actori care fac un training. La teatru coordonez personalul artistic. Ceea ce vreau e una. Realitatea se traduce în mult paperwork şi chestii formale. Partea de creativitate se loveşte de tarele sistemului de teatru instituţionalizat. Într-un teatru bugetar se întîlnesc două extreme: birocraţia excesivă cu aşa-zisa boemă sau indolenţă şi care formează un cerc vicios. Atunci cînd am preluat sarcina asta am luat-o cu visul de a impulsiona oamenii spre carieră. Nu mă refer la contracte mari şi bani mulţi. Mă refer la faptul că un actor, începînd cu primul an de studiu sau primul an după facultate, are nevoie să lucreze la carieră, la studiu. Cum muzicienii au un studiu fără de care performanţele lor sunt reduse, aşa-i şi la actori. Pentru că actorii se bazează de multe ori pe talent. În special actorii din spaţiul ăsta cultural.

Studiu

Practic, studiul te întoarce întotdeauna la tine. E o oglindă obiectivă la ceea ce eşti tu ca profesionist şi ca actor. La mine, studiul e poate haotic. Se combină mişcarea cu vorbirea, cîntatul cu improvizatul, cu ce am eu chef în ziua respectivă. Corpul şi mintea trec printr-un antrenament. La alţi actori poate sunt structurate riguros. Nu cred că există o reţetă. Nu metoda face actorul mare. Nu Actor’s Studio l-a făcut mare pe Pacino sau pe Brando. A fost o întîlnire fericită dar geniul lui Brando se mula probabil pe orice şcoală.

De ce e Brando mare

Marii actori au lucrat mult. Marlon Brando avea o dicţie groaznică dar era un actor care se întorcea periodic în Actors Studio. Talentul ca şi talent. Dar cred că e şi o voinţă ca să fii mare. E o diferenţă cînd spui: „Vreau să fiu performant” sau „Eu n-o să fiu niciodată mare”. E nevoie de o atitudine de învingător, de o siguranţă de sine. Contrabalansată evident cu munca la sine însuşi. Eu traduc aşa: actorul e un meşteşugar. Corpul este instrumentul nostru. Se vorbeşte prea des de actorul boem, incomprehensibil.

Pericolul Metodei

De multe ori şcoala te desamblează, te face bucăţi şi nu te mai pune la loc. Joci după o schemă. Există un pericol în şcoli. E foarte important pentru un actor în devenire contactul cu profesionişti din mediu, care stau pe scenă şi care pun în scenă. În şcoli sunt foarte mulţi foşti profesionişti care nu mai sunt înfipţi fizic în meşteşug şi care au tendinţa de a preda metoda. Metoda e întotdeauna o încercare imperfectă de a codifica ceva ce nu poţi codifica. Actorul lucrează mental, la un nivel energetic. Cum traduci tu energia aia în cuvinte? Concentrarea aia? Fiecare şcoală a luat o metaforă: Strasberg a căutat “cîinele din vintre”, Brecht a căutat jocul distanţat, rece, Stanislavsky a căutat jocul naturalist. Nu cred că teatrul lui Brecht a fost un teatru rece. Şi nu cred că teatrul lui Stanislavsky a fost mort în detaliu. Sau teatrul lui Strasberg (Lee Strasberg a fondat Actor’s Studio, cea mai prestigioasă şcoală americană de film unde s-au antrenat de-a lungul timpului James Dean, Dustin Hoffman, Marilyn Monroe, Paul Newman, Al Pacino etc) să fi fost o chestie pur emoţională. Şi atunci ăsta e pericolul: tinerii intră în facultate, lucrează cu oameni care operează cu teorii. Ori noi nu operăm cu teorii. Noi lucrăm cu ceva viu. Asta mă preocupă de multă vreme şi m-am tot întîlnit cu el în workshop-uri: cercetarea actului teatral viu. Nu pe hîrtie, nu în dezbatere, ci în munca cu actorul.

Şcoala

Cred că o şcoală de doi ani de zile e arhisuficientă. În perioada în care am făcut scurtmetrajul la Berlin, am trăit o perioadă acolo. Am avut norocul să predau la o facultate din Berlin (“Ernst Busch”) care cred că este Şcoala. Pentru actorii din Germania să termini şcoala asta e ca şi cum ai avea un titlu nobiliar. Ei fac jumătate de semestru pregătire intensivă. Al doilea semestru încep studiile scenice. Al doilea an fac mini-piese, au filmări. Iar în anul trei deja lucrează, sub supravegherea profesorilor, în teatre, în spectacole produse de şcoală. Dacă scoţi un actor intelectual ai pierdut foarte mult din esenţa lui.

Esenţa actorului

Esenţa este de a lucra cu tine, de a te uita în tine, de a lua din tine, de a interacţiona cu ceilalţi, de a te tăvăli în noroiul stărilor. Cum e meşteşugarul în atelier -stă în murdărie, stă în praf- aşa-i şi munca actorului. Exerciţiul cultural -acea cultură generală de care se vorbeşte- e luciditatea actorului în viaţa de zi cu zi. Una din deformările profesionale la actor este că vede totul. Un actor, cu cît se perfecţionează, cu atît vede mai mult şi asta aduce foarte multe dificultăţi cu sine. Vezi foarte multe defecte, aberaţii, lucruri absurde în viaţa de zi cu zi. Şi să cunoşti viaţa e mai important pentru un actor decît să ştii că Rembrandt a pictat aşa şi Dostoievsky a scris aşa. Aşa-zisa cultură generală nu te va ajuta cu nimic în film. Astea sunt exerciţii intelectuale. Să mă întorc la o meşteşugar clasic. La un pantofar. Ai să vezi în obiectul făcut de pantofar, interiorul pantofarului. Ai să vezi atenţia pentru detaliu, materialul folosit. Pentru mine e importantă localizarea actorului într-o tagmă meşteşugărească pentru că îţi dă o perspectivă concretă asupra meseriei. Ne îndepărtează de perspectiva de curvar, beţiv sau artist în nori. Sunt nişte şabloane, departe de realitatea meseriei. Calitatea actorului e să fie deschis, "să se vadă" – altă deformare profesională. Teoretic, pe un actor vezi tot ce gîndeşte. Dar asta presupune că interiorul tău e la vedere. Şi dacă interiorul tău e nelucrat, dacă îţi lipseşte preocuparea pentru meserie, acest lucru se va vedea.

Psihodramă

Psihodrama e o formă de terapie prin teatru. Subiecţii tratamentului îşi exhibă, în diferite scene, amintiri dureroase, conflicte cu părinţii. De multe ori se ajunge la scene extrem de emoţionale, foarte personale, dar într-o formă dramatică. Lee Strasberg a preluat mult din psihodramă în munca cu actorul. A lucrat cu proiecţia în exterior a unei trăiri a actorului, care îţi crează un suport fantastic. Asta scoate “cîinele din vintre”. Asta e componenta emoţională care transpiră la spectator. Pentru că Al Pacino nu plînge, te face să plîngi. Sellers nu rîde, te face să rîzi.

De ce e mare Al Pacino

În film, la el izbucnirile sunt foarte rare, dar foarte puternice. Dacă te uiţi în Naşul sunt cîteva momente. Scena finală, cînd îi moare fiica. Sau cînd vor să-l asasineze are o izbucnire şi face un preinfarct. Este o scenă cînd o loveşte pe Diane Keaton...Sunt nişte scene unde efectiv buf! puşcă. Dar e important ce se întîmplă pînă în acele scene.

S-a uzat Al Pacino?

Gîndeşte-te cîte roluri fantastice a făcut Pacino. Paleta lui de roluri mari e foarte mare. Rolurile lui care spunem că sunt proaste le comparăm cu Al Pacino. Dar compară-le cu alt actor şi ai să vezi că sunt la un nivel...Mai un exemplu. Crezi că dacă Kubrick sau Tarkovsky ar fi făcut mai multe filme decît au făcut, nu şi-ar fi pierdut esenţa? Kubrick a atacat fiecare gen în parte. Filme de război a făcut mai multe. Dar începînd cu Lolita, care a fost primul film produs de el, prima operă pur Kubrick, a facut apoi filmul şi tema, filmul şi tema.

Despre limite

Îmi zicea o prietenă psiholog: Nu te compara cu alţii! Compară-tă cu tine! Aşa apare o comparaţie adevărată şi sustenabilă. Pentru că limitele mele sunt altele decît limitele altui actor. S-ar putea ca limitele lui să fie mult mai sus şi performanţa finală să fie mai mare. Sau limitele lui să fie mai jos şi atunci tu să te complaci în suficienţă. De multe ori lipseşte o conduită profesională. Actorul are o răspundere faţă de el ca profesionist. Actorii din teatrul de stat s-au învăţat să fie pe viaţă. Dar e ok şi aşa. Dacă tot eşti angajat nedeterminat de ce să te împiedice acest lucru să te perfecţionezi mai departe? Odată ai o răspundere faţă de tine ca meşteşugar/artist şi o răspundere faţă de public, care plăteşte un bilet sau faţă de concetăţenii tăi care subvenţionează indirect acest teatru.

Despre viitorul actorilor români în cinema

Una din componente este trainingul. Şi e important să ai un impresar bun. Mi-am luat impresar în Germania. Am avut următoarea impresie: la noi există o cetate a filmului care-i Bucureştiul. Aşa-i România, feudală. Dacă nu eşti în Bucureşti, şansele sunt mici să pătrunzi. Fiind etnic german, eu sunt actor de două expresii: română şi germană. Deschiderea către filmul german e importantă pentru mine. Oricum, impresarul poate să negocieze şi pentru filmele pe care le fac în România.

În România am văzut ce diferenţă e între un actor cu impresar şi unul fără. În faţa unui producător eşti mult mai neînsemnat. Financiar vorbind, nici nu exişti. Cînd ai un impresar, el are toate pîrghiile contractuale pentru a-ţi obţine drepturile. Preia toată partea administrativă pentru un comision absolut decent, în limita unui 10%. Un impresar îţi ridică cota. Apoi, s-ar putea să obţin mai multă vizibilitate în România pentru filmele pe care le-aş face în Germania.

Despre filmele româneşti

Într-un fel, m-a indispus 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile. Pentru că e o componentă în filmul românesc care parcă-i făcut să te enerveze. Îţi dă o stare enervîndu-te. Pe de altă parte, m-am bucurat pentru film pentru că e făcut bine şi serios. Şi-a meritat toate distincţiile. N-am un film (romînesc) care pot să spun că m-a dat pe spate. E un balcanism prea sărbătorit şi prea etalat. Filmul lui Mungiu a fost primul film unde am zis: da, ok, avem film. A dispărut senzaţia aia de ruşine, de ridicol...N-am văzut nimic de Puiu.

Kubrick & Tarkovsky

Cultura mea de film e foarte focusată. Se reduce la Kubrick şi Tarkovsky. Aşa s-a nimerit. L-am luat pe Kubrick la bani mărunţi. Apoi pe Tarkovsksy. Am avut două repere foarte puternice. Sunt lucruri care m-au marcat şi care m-au învăţat foarte multă meserie. Este un film care mă interesează foarte mult şi care e Viaţa. De-aia vorbeam de deformare profesională, îmi ocup foarte multă vreme observînd. Şi de multe ori mă trezesc că schimb între film şi viaţă ca între două canale. Deci nu mă uit la film ca la un produs artistic, ci ca la un segment de realitate.

Despre entertaiment

Îl gust destul de greu. Dr. Strangelove este entertaining. Dar pentru puţină lume e comedie. Am impresia că mă lovesc accidental de unii artişti şi filme. N-am căutat programatic să epuizez filmografia românească. Cînd mă uit la un film românesc mă uit fără prejudecata că e un film prost. Dacă am ocazia. La filmul lui Mungiu chiar am vrut să mă duc. Cu Scorsese m-am întîlnit accidental: Aviatorul şi Taxi Driver. În anii ‘70-‘80, filmul românesc standard stil Nicolaescu, nu mi-a format un gust, o apetenţă pentru filmul românesc. Sunt mulţi actori care vin din mediul teatral neformaţi pentru film şi e greu să-i compar cu actorii americani de film.

Actori favoriţi

Johnny Depp, Cate Blanchet.

Kate Winslet?

E un fel de snobism al meu. M-am fixat tot timpul pe actorii foarte mari. Winslet e foarte bună dar nu poţi s-o compari cu Blanchett sau Katharine Hepburn. Di Caprio e foarte bun, dar e un actor leneş. În Aviatorul, Scorsese i-a pus filmul la picioare. I-a construt replică cu replică şi are monologul ăla cînd înnebuneşte personajul şi stă închis în cameră. E o scenă pentru următorii o sută de ani. Se vede fiecare indicaţie pe care a dat-o Scorsese. Tot scheletul se recunoaşte. Tehnic e ok. Dar uită-te cum tace De Niro în Taxi Driver -că nu face multe, dar e genial. Nu poţi compara pe Di Caprio tînăr cu De Niro tînăr. Şi totuşi Di Caprio are foarte puţini termeni de comparaţie cu actorii tineri de la noi. În opinia mea, nivelul e foarte sus acolo.

Totuşi, doctorul din 432...

Doctorul mi-a plăcut. Un rol făcut, sună rău, americăneşte. E o performanţă, o realizare mare. Nu ai nevoie de şcoala americană sau de şcoala germană ca să faci un rol bun. Dar în filmul lui Mungiu, doctorul e un personaj care te loveşte. E actorul ăla care ştie ce joacă şi cum joacă. Se traduce aşa: eu n-am cum să fiu psihopatul sau medicul pe care-l joc. E vorba de cum aş fi eu dac-aş fi medic. Şi în momentul acela descoperi acele mecanisme în tine şi acele predispoziţii pe care toţi le avem pe undeva. Pînă la urmă tu joci, nu joacă personajul jocul tău.

Actori fără imaginaţie

Steven Seagal. Sunt actori cu o viziune foarte primară asupra situaţiilor şi relaţiilor din viaţă. Bruce Willis e un actor bun, dar nu are ceva...

Nu ştiu cum am făcut

E o anecdotă care îmi place despre Laurence Olivier, considerat actorul cel mai tehnic al secolului XX. El juca Hamlet la Londra. Şi juca fantastic. Într-o seară a fost un pic mai mult decît era în mod normal. Colegii din respect şi din admiraţie l-au aşteptat pe hol cînd a ieşit de la scenă şi l-au aplaudat. Sincer. Şi ăsta n-a zis nimic. Era vizibil furios şi s-a dus în cabine. L-au întrebat după aceea: De ce te-ai înfuriat? Şi-a zis: „Nu ştiu cum am făcut”. Asta vorbeşte mult despre esenţa acestei meserii: e un amestec de meşteşug şi nu-ştiu-cum-am-făcut.

înregistrat de Lucian Mircu pe 26 februarie 2009

joi, 19 martie 2009

Eden Log (2007)

Cum s-a trezit Adam in Purgatoriu

rating: Brainwash

Din nou despre filme de care n-ati auzit, creatii obscure ale unor regizori cu viziune destinate exclusiv underground-ului si care ajung sa fie pomenite doar pe la festivaluri. Azi vorbesc despre Eden Log, un SF cu accente horror realizat de un debutant francez - Franck Vestiel - care si-a facut mana lucrand ca assitant director pe langa regizori ca Marc Caro sau Pascal Laugier. Daca numele lor nu va spune nimic, e suficient sa stiti ca fac parte din noul val in materie de SF si horror francez. Trebuie mentionat insa de la inceput ca acest film nu este unul de actiune ci un film de atmosfera. Experienta vizionarii lui consta mai degraba in imersiunea ta ca spectator intr-o lume cyber-tech claustrofobica decat in saturarea ochilor cu scene explozive. Asa ca nu la toti le va place. Pun pariu insa ca cei ce-o vor gusta vor fi multumiti.

Eu n-am mai vazut ceva asa "original" de la Cubul (eternul "cub" devenit reper pentru mine cand vorbesc de originalitate in SF), poate si de aia mi-a placut, mai ales ca se aseamana un pic in ce priveste premiza generala: un tip se trezeste intr-o pestera, gol, ranit si amenzic, fara sa stie cine e, unde se afla sau cum a ajuns acolo. Urmeaza o explorare a imprejurimilor, care seamana cu o statie de cercetare sub-pamanteana, punctata din loc in loc cu opriri in diverse laboratoare pentru vizionarea de inregistrari video (log-uri) care sa-l ajute sa puna piesele la loc in puzzle-lul mintii sale. Pare un joc video (Doom?) poate de aia m-a prins. Vorbeam insa de atmosfera, si aici e totul. Foarte intunecos, labirintic, mustind de creaturi mutante si trupe de ordine pe care eroul trebuie sa le evite, filmul te tine intr-o stare permanenta de dezorientare. Bineinteles ca-i tii partea insa nu pricepi daca tipul este sau nu haituit pe buna dreptate. Pare un fel de purgatoriu, sau o Gradina artificiala a Edenului care a mers prost. Hai ca nu va mai deconspir nimic. Zic doar ca e o experienta vizuala care trebuie traita si va las ocazia de a intui singuri finalul. A.. si nu va luati dupa nota mica de pe imdb, Franck Vestiel chiar face o treaba buna creand niste imagini unice.

Trailer.

* text publicat partial si pe Richie's Day in septembrie 2008 mutat aici intr-o varianta "imbunatatita"

miercuri, 18 martie 2009

Nu va suparati, aveti cumva un snuff?

Tesis, debutul lui Alejandro Amenabar
de Lucian Mircu

Acum ca Sexy Braileanca, profesoara porno si piticul porno sunt mai-marii zilei, ma astept la orice. Zach and Miri make a porno este un brainwash cu Seth Rogen si Elizabeth Banks. Comedia lui Kevin Smith nu-i chiar un dezastru. Are momente bune, pacat ca ejaculeaza precoce in romantisme (neobosita poveste a amicilor care isi dau seama, intr-un tarziu, ca se iubesc). La finalul filmului m-am intrebat: daca si curentul porno intra in mainstream ce urmeaza? Probabil un snuff autentic cu Lindsay Lohan taindu-si venele in fata camerei. Woody Allen filmandu-si moartea, ca ultima farsa.

Legenda urbana a snuff-ului are vechime in cinema. Rugero Deodato a trebuit sa se justifice in fata unui tribunal pentru Cannibal Holocaust (1980). The Bridge (Eric Steel, 2006) e un cutremurator documentar despre suicid – a prins pe pelicula mortile a peste 20 de oameni, care se aruncasera de pe Golden Gate Bridge. Mai vorbim de snuff in cazul esecului 8MM (Joel Schumacher, 1999) si in cazul lui Tesis, exceptionalul debut al spaniolului Alejandro Amenabar, despre care am scris mai demult pe liternet.ro (articolul, mai jos). Am dat o cautare pe net pentru “snuff”: 5.290.000 rezultate si o gramada de fake-uri. In afara de executia lui Saddam n-am gasit nici un snuff autentic (nici ca mi-as dori). Dar poate n-am cautat unde trebuie. Stiti voi ceva?

Chiar dacă tezist, Mar adentro va rămîne în cinematografie măcar pentru o scenă: "zborul" tetraplegicului Ramon Sanpedro (Javier Bardem) către mare. În 2003, Amenabar se întreba (împreună cu Mateo Gil, eternul său coscenarist) pînă unde se întinde libertatea omului. În Tesis (1996), se întreabă pînă unde se întinde libertatea creatorului de film. Ce să facă regizorul? Să ţină cu dinţii de bunul gust, pierzînd banul? Sau să dea publicului ce cumpără (adică violenţă) sacrificînd etica?

Teza profesorului Castro (Xabier Elorriaga) de la Ştiinţele Comunicării susţine că trebuie să dai "bivolulului" ce-i place. Documentîndu-se pentru lucrarea (tesis) despre violenţa în audiovizual, studenta Angela (Ana Torrent) descoperă un snuff. O casetă secretă pe care e înregistrat un monstruos asasinat. Împreună cu Chema, colegul pasionat de chestii grele (gore, porno), Angela porneşte o anchetă pe cont propriu. La capătul ei va descoperi o reţea de criminali care filma şi trafica snuff-uri. Şi şansa de a "juca" ea însăşi într-unul.

Deasupra filmului pluteşte - aparent involuntar - un aer de parodie. Personajele sunt tratate caricatural: de exemplu, istericul Chema (Fele Martinez) care strigă în loc să vorbească. Sau Bosco (Eduardo Noriega) - diabolic de angelic. (Cu amîndoi va lucra la al doilea film, mai celebrul Abre los ojos). Dar Amenabar nu scapă nici o clipă lucrurile de sub control. Se joacă cu clişeele genului thriller şi cu mintea spectatorului. Nu poţi ţine pasul cu viteza cu care se succed twist-urile. În mîna spaniolului, previzibilul devine imprevizibil. Se simte o direcţie sigură şi în plimbarea camerei: fiecare crimă e văzută prin ochii camerei din film. Efectul Tesis: un snuff în snuff.
Teza lui Amenabar: asaltaţi de violenţă, devenim tot mai toleranţi la ea. Poate pentru că violenţa era aici dintotdeauna, iar creatorii de snuff sunt doar nişte avangardişti şi nu criminali sadici. Nu e moral, dar ne place (despre această atracţie de neînvins, vorbeşte gestul Angelei, cînd urmăreşte printre degete căsăpirea tinerei de pe casetă). Regizorul evită cu eleganţă scenele oribile mulţumindu-se doar să ne provoace imaginaţia. În unele momente, Tesis pare un thriller low budget tratat superficial. Tocmai plimbarea aceasta pe muchia dintre un film de serie B şi capodoperă îl face neîncadrabil (cineva vorbea despre "un Pulp Fiction spaniol").

Teza mea: există nişte asemănări de netăgăduit între Tesis şi Il nome de la Rosa. În romanul lui Umberto Eco avem abaţia unde călugării erau păstrătorii artei într-un ev întunecat. În film, facultatea unde studenţii învaţă cum să facă artă la începutul altui ev barbar. În carte, biblioteca. În film, videoteca. Acolo avem cartea secretă, periculoasă, cunoscută numai de iniţiaţi. Aici avem caseta secretă, periculoasă, care circulă între iniţiaţi. În amîndouă apar coridoare secrete, crime în serie şi un demers detectivistic iniţiat de doi -aparent - neaveniţi. Ucenicului Adso din carte îi corespunde Angela din film. Amîndoi sunt înarmaţi doar cu puritate şi nu pot fi atinşi de murdăriile cu care intră în contact. Fiecare lucrare argumentează cîte o teză. Eco vorbeşte despre puterea subversivă a rîsului. Amenabar, despre puterea de atracţie a violenţei. Atît rîsul cît şi violenţa sunt inseparabile de om.

marți, 17 martie 2009

Let the right horror in

rating: Colectable

Poţi să interpretezi titlul acestui film suedez (Lat then ratte komma in, 2008) ca pe o atenţionare: ai grijă pe cine inviţi în viaţa ta! Sau în casa ta - se ştie că vampirii nu intră neinvitaţi. Eu am luat titlul ca pe un îndemn sincer: invită în casa ta un horror sănătos! De ani de zile aşteptam să gust şi altceva decât reţeta toxică de fast-food. De obicei se ia o gaşcă de tineri proaspeţi, se pun pe sex şi distracţie timp de 20 de minute, apoi se taie bucăţi pe rând până mai rămâne unu. După care se toarnă sequel-ul.

Să compari Twilight (sau alte filme ridicole despre vampiri) cu Let the right one in, e ca şi cum ai compara un cheeseburger cu un ratatouille à la carte. Vampiriţa Eli ( fantastica Lina Leandersson) este privită cu înţelegere, să nu zic compasiune. Ca o specie rară, nu ca un monstru. Când e înfometată, bestia dinăuntrul ei mârâie şi chiorţăie până îţi doreşti să-i doneze careva un litru de sânge.

Această abordare nouă, lipsită de clişeele genului, pleacă de la cartea omonimă a lui John Ajvide Lindquist care, după un succes formidabil, a scris şi scenariul filmului. “Am vrut să abordez subiectul absolut serios şi să resping orice noţiune romantică despre vampiri, sau ce ştim deja despre ei. M-am concentrat doar asupra acestei întrebări: dacă un copil ar fi blocat pentru totdeauna într-o vârstă de 12 ani şi ar trebui să omoare oameni şi să le bea sângele ca să trăiască, cum ar arăta cu adevărat existenţa acestui copil? Şi când am scris cartea am realizat că ar fi o existenţă absolut oribilă. Mizerabilă şi singuratică.” ( spune scriitorul într-un interviu luat de aintitcool.com)

Filmul se concentrează pe prietenia dintre doi copii de 12 ani, pe fundalul întunecat al unei suburbii industriale din anii ‘80. Oskar, puiul de om, e terorizat de câţiva colegi de şcoală. Tema protagonistului copil şi tema intimidării fizice între colegii de şcoală, mi-au adus aminte de romanele lui Stephen King. Am regăsit însă în filmul suedez o altă particularitate a regelui genului horror, mult mai importantă: supranaturalul este zugrăvit în mod natural, realist, nu caricaturizat. Este şi meritul regizorului Tomas Alfredson, care ştie să alterneze planurile lungi, minimale, cu explozii de ritm bine dozate. Mai ştie că ceea ce nu arăţi e mai important decât ce arăţi.

Let the right one in va deveni, dacă nu a făcut-o deja, un reper al genului horror modern. Ca de obicei, recunoaşterea vine odată cu dorinţa studiourilor americane de a face un remake, cu titlu prescurtat Let Me In. De fapt, Matt Reeves (Cloverfield) a anunţat că nu se mulţumeşte să refacă filmul lui Alfredson, ci va readapta povestea. Între timp, romancierul Lindquist se pregăteşte să-i fie ecranizată o nouă carte. Poate acesta să fie începutul unui nou val pentru filmul horror european, care trece momentan prin faza torture porn (vezi Martyrs).
Trailer.

luni, 16 martie 2009

Martyrs (2008)

rating: Brainwash

Revin la rostul acestui blog, anume de a concentra cateva cronici la filmele de care n-ati auzit dar pe care ati vrea sa le vedeti, evident daca se potrivesc gusturilor voastre. Oh boy, si ce film am de gand sa va supun atentiei! Deranjant e putin spus, cred ca un termen mai potrivit e revoltator... Stiti filmele alea la care privesti hipnotizat si uiti chiar si sa bei apa? Ei bine, Martyrs e genul de film la care faci pauza ca sa bei apa, tragi aer proaspat in piept, dezmortesti muschii incrancenati sau scuturi capul ca sa alungi ultimele scene cu care ai fost terorizat. Si apoi continui. Nu e recomandat pentru copii, femei sensibile sau oameni normali :). E fie pentru ciudati, fie pentru pasionati de cinema sub orice forma, sau pentru doritorii de senzatii tari care considera ca stirile de la ora cinci sunt naspa pentru ca televiziunea n-a ajuns mai repede la locul faptei. Hai ca nu vreau sa va sperii, dar calificative ca "R" sau "Interzis sub 18 ani" chiar au sens.

Martyrs e un horror francez, un mandru exemplar al noului val de acest gen din hexagon, scris si regizat de Pascal Laugier care face ca horror-urile japoneze sa para niste povesti cu zane, bine zane cu paru-n ochi si voci sinistre, dar totusi zane. Nu e nimic supranatural in Martyrs, chiar daca ar putea lasa aceasta impresie, ci doar violenta dura si suficient mister care sa te tina lipit de ecran si sa suporti acea violenta.

Filmul incepe cu o fetita iesind dintr-o cladire parasita, murdara si zgariata, alergand si tipand ingrozita de te baga-n sperieti. Aflam apoi dintr-un colaj de filmari-document despre un caz de rapire si sechestrare, fetita scapand si fiind ulterior internata intr-o clinica pentru recuperare. Sarim 15 ani in viitor si asistam la o scena normala din sanul unei familii obisnuite cu 2 parinti plus 2 copii. Ceea ce urmeaza se petrece atat de repede si de inexplicabil incat realmente te baga-n soc. Si apoi dintr-un soc intr-altul. Pentru mine n-a fost chiar easy sa urmaresc desfasurarea de blood&gore de pe ecran mai ales ca eram confuz. Daca era vreun mascat cu drujba sau topor probabil inchideam si stergeam totul, dar nu, erau fiinte obisnuite, cu grave tulburari mentale, cu niste halucinatii teribile pe care le-am recunoscut din horror-ul coreean sau japonez. Ei bine tot acest macel filmat se termina pe la jumatatea filmului extrem de brusc, aproape fara o concluzie finala, ceea ce putin dezamageste.

Intra in scena insa societatea secreta de recrutare a martirilor si odata cu ea intram si noi in alt film. Avem deci de-a face cu doua segmente diferite si doar urmarindu-l pe al doilea capeti justificarea primului si semnificatia titlului. Ce intelegem prin martir? O persoana care experimenteaza suferinte incredibile ce invariabil conduc la moarte in scopul de a transcende fizicul si a atinge iluminarea. De obicei chestia asta se petrece rar si ocazional, dar cum ar fi daca cineva s-ar indeletnici in mod organizat cu "jertfa de sine" a altora? A doua parte a filmului contine vreo 15 minute de tortura si batai sistematice asupra unei femei care, trebuie sa recunosc, iti dau o stare teribila de disconfort. Acum chiar iti poti imagina ce simt detinutii din inchisorile CIA. E totusi un film artistic, nu un snuff! Cei care ar fi tentati sa renunte la el sunt rugati sa reziste pana la final pntru ca sfarsitul e cu adevarat izbavitor, ca sa zic asa. N-a fost totul in van, chiar si "suferinta" voastra a avut un rost! Ati avut un taste a ceea ce inseamna horror-ul european la ora actuala: rece, crud, aparent nejustificat, grotesc si visceral. Martyrs nu e o capodopera, insa e ceva ... altfel, iar daca v-a placut Funny Games a lui Haneke, filmul asta e in mod clar pentru voi.O ultima apreciere, cele doua actrite care fac rolul principal - Morjana Alaoui si Mylene Jampanoi - joaca exceptional, mai ales ca e un film extrem de solicitant, ele find nevoite sa planga aproape tot timpul.
Trailer.