joi, 31 ianuarie 2013

Goya şi Războiul cel Mare


Cei mai mulţi dintre noi cunoaştem "războiul cel mare" din cărţi şi filme.
Acum putem să-l cunoaştem şi din poze.

Institutul Francez  prezintă expoziţia documentară "Români şi Francezi în marele război". Fotografii şi mărturii trasează momentele marcante ale Primului Război Mondial, mai ales din perspectiva colaborării armatelor Franţei şi a "surorii mai mici din Balcani". Vernisajul va avea loc marţi, 5 februarie, la sediul Institutului Francez (bd. C.D. Loga, nr. 46), în prezenţa ambasadorului Franţei.  După vernisaj va fi proiectat documentarul "Francezii şi Românii în Primul Război Mondial" de Marcela Feraru. Allons-y!

  

Tot despre războaie şi ororile lor este expoziţia care se deschide mâine la  Muzeul de Artă din Timişoara.  "Goya - Cronicarul tuturor războaielor" gravuri semnate de pictorul spaniol Francisco de Goya (care mi-a bîntuit copilăria pe vremea cînd răsfoiam albume cu picturile sale). Şi aici avem parte de ambasador (al Spaniei) în caz că vă motivează. Expoziţia e deschisă pînă în 31 martie şi e un eveniment pentru Timişoara.
 
Expoziţia prezintă 82 de gravuri din seria Dezastrele războiului realizate de pictorul spaniol Francisco de Goya în perioada 1810-1820, ce ilustrează scene din timpul Războiului de independenţă spaniol. Juan Bordes, curatorul expoziţiei, a alăturat gravurilor o serie de fotografii din timpul Războiului civil spaniol (1936-1939), realizate de fotoreporteri celebri precum Robert Capa, David Seymour, Gerda Tallo sau Augustí Centelles. Discursul fotografilor se află astfel în dialog cu denunţul lui Goya, arătând ororile războiului indiferent de perioada în care se consumă.

Gravurile sunt gupate pe şapte teme majore – frontul, victimele, execuţiile, exodul şi jafurile, foametea, femeile în război şi perioada de după război, aceasta din urmă temă constituindu-se o critică la adresa regimului absolutist instaurat de Ferdinand al VII-lea.

Gravurile din seria Dezastrelor, pe lângă incontestabila valoare artistică şi tehnică, au o calitate de cronică fotografică, chiar titlurile unor planşe – Am văzut, Aşa s-a întâmplat – sugerând rolul de mărturie al lucrărilor. De altfel, tehnicile folosite de pictorul spaniol anticipează caracteristicile fotografiei de presă: evitarea compoziţiilor complexe, surprinderea spontanului, prezenţa unor zone „moarte” menită să concentreze atenţia pe informaţia principală din imagine.

Goya a început seria Dezastrelor în 1810, dar ultimele plăci au fost terminate spre 1820, timp în care a realizat mai multe planşe de probă şi a imprimat doar 3 exemplare complete ale seriei, sub titlul Fatalele consecinţe ale sângerosului război cu Bonaparte în Spania."



„Calul din Torino”. Să învăţăm a privi



I don't care about stories. I never did. Every story is the same. We have no new stories. We're just repeating the same ones. I really don't think, when you do a movie that you have to think about the story. The film isn't the story. It's mostly picture, sound, a lot of emotions. The stories are just covering something (Bela Tarr, interviu pentru Indiewire)



Ungurul Bela Tarr (n. 1955) este cel mai curajos cineast al momentului. Nu doar pentru că, după ce a realizat Calul din Torino (2011), a spus că nu va mai face filme, întrucât nu are ce să mai spună nou (During these 34 years of filmmaking, I've said everything I want to say. I can repeat it, I can do a hundred things, but I really don't want to bore you. I really don't want to copy my films. That's all).

Ci mai ales pentru că te învaţă să priveşti. Aşa cum puţini regizori o fac. Un spectator care nu a luat până acum contact cu opera sa şi ajunge la Tarr prin Calul din Torino trebuie să-şi cureţe în prealabil ochii şi mintea de tot ceea ce credea că ştie despre cinema.

Despre acel cinema al şabloanelor, al „acţiunii”, al manipulării emoţionale facile, al dezinteresului pentru viaţă şi moarte şi, în general, pentru tot ce este important în trecerea de la una la cealaltă. Despre acel cinema agresiv, gata să te bombardeze cu prefabricate.

Pentru că ultimul film al lui Bela Tarr (şi al soţiei sale Agnes Hranitzky), la fel ca precedentele, te eliberează. Şi te împinge la meditaţie. Te învaţă cum şi cât de important este să priveşti viaţa din jurul tău, cu ritualurile ei neschimbate de secole. Să te priveşti, în fine, pe tine însuţi, ca întruchipare a umanităţii. A unei umanităţi care l-a pierdut (sau a fost îndepărtată), dar încearcă să-l regăsească pe Dumnezeu, până când şi ultima lumină se va stinge.


Calul din Torino este, de fapt, despre aşteptarea sfârşitului, personal sau al întregii lumi (diferenţierea este irelevată). Despre împăcarea cu ireversibilul şi căutarea înţelepciunii. Despre deşertăciunea oricărei tentative de evadare, de ocolire a ceea ce este menit să se întâmple.

Prin lungi cadre-secvenţă alb-negru şi epurate aproape complet de dialog, Bela Tarr reuşeşte să surprindă metafizica fiecărui obiect sau gest. Observate lent, de la un cap la altul, acţiuni ca îmbrăcatul, scosul apei din fântână sau mâncatul unui cartof fierbinte nu au, la Tarr, încărcătură simbolică, însă nici nu sunt lipsite de semnificaţie: ele devin carnea de pe scheletul existenţei. Nimicurile din care e făcută viaţa noastră.

Cinemaul practicat de Bela Tarr nu este, aşa cum s-ar putea crede, unul observaţional, ci mai degrabă ontologic. Un cinema în care totul este minuţios construit (de la sunet şi muzică la scenografie şi interpretare actoricească) şi din care nu ai vrea să mai ieşi vreodată.

P.S. Filmul rulează la Noul Cinematograf al Regizorului Român din Bucureşti, dar e disponibil şi din surse "alternative"

Ionuţ Mareş

miercuri, 30 ianuarie 2013

(M)DOCU SHORT: WHATEVEREST

WHATEVEREST e un scurt si haios mocku aaaa ...documentar despre "noua realitate" a lui Marius Solem Johansen aka "Inspector Norse" (fascinat de personaj - Todd Terje compune un cantec dedicat Inspectorului Norse). Marius, un muzician ratat, locuieste acum intr-un mic oras si produce dance videos si tutoriale "cum sa facem droguri in bucataria noastra" pe care le pune pe YouTube. Cum nu am mai vazut de multa vreme asa om relaxat si implinit, am zis sa impartasesc experienta cu voi !:)



WHATEVEREST from Kristoffer Borgli on Vimeo.

Regizor: Kristoffer Borgli
DoP: Håvard Byrkjeland
Editor: Mikael Svartdahl
Muzica de Todd Terje
Colorist: Daniel de Vue
Sound design: Daniel Angyal
Produs de Bacon



SHORT: The Apocalypse

Sunteti in pana de idei cu care sa va dregeti apatia duminicala? Credeti-ma, e spre binele vostru. Priviti doar acest scurt-metraj low-budget realizat de Andrew Zuchero si care a debutat anul asta la Sundance ca sa va faceti idee ce le mai trece prin cap cineastilor... Doar 5 minute de concentrare pot face ca o zi normala sa capete o turnura absolut nefericita.



Transylvanian Garlic

DAŢI ŞI VOI PENTRU USTUROI!


V-am mai zic că ne place de Groparu şi de Umorul său (deşi se zvoneşte că cei doi sunt unul şi acelaşi). Dar mult mai important pentru Marele Ecran este faptul că ne place Usturoiul lui.

Adicătelea isprava curajoasă a anui blogger de a plonja în facerea unui film independent. Ceea ce nu e ca la americani unde indie sunt filmele făcute în afara marilor studiouri, dar totuşi au infuzie serioasă de capital (uneori chiar de la aceiaşi boşi din marile studiouri, care mai mizează nişte mărunţiş pe mîinile unor necunoscuţi cu talent). "Independenţa" Groparului înseamnă că a turnat un lungmetraj  pe banii lui şi ai prietenilor.

Acum are nevoie de ajutor pentru post-producţie. Şi dacă nu aveţi posibilitatea nici nu-i musai să daţi bănuţi. Ajunge să daţi mai departe apelul lui, care are şansa să atragă atenţia (sau chiar fonduri) pe site-urile de crowd-sourcing.

Haideţi să-l ajutăm pe Groparu să cîştige războiul de Independenţă cu cinemaul (la 100 de ani după primul film românesc făcut din buzunarul propriu al artiştilor, după cum puteţi citi aici sau după cum aţi văzut în Restul e Tăcere).


teaser AICI


si un delicios blooper


marți, 29 ianuarie 2013

"2 Days in Paris"




Actriţă franco-americană ce a combinat, cumva inexplicabil, apariţiile în filmele unor regizori importanţi (Godard, Carax, Schlöndorff, Kieslowski, Linklater, Jarmusch) cu roluri în producţii de duzină (nici nu merită amintite, le găsiţi titlurile pe IMDB), Julie Delpy s-a hotărât la un moment al carierei, cândva prin anii 2000, să devină (şi) regizoare. Cântăreaţă şi compozitoare era deja, cu melodii oricând recomandabile.

Bine a făcut că a trecut şi în spatele camerei, pentru că a ajuns cea mai demnă urmaşă a comicului woodyallenesc din zilele bune ale acestuia. În 2012, când i-a apărut (în străinătate, nu şi la noi) cel mai recent film, 2 Days in New York (unde joacă alături de (!) Chris Rock), revista franceză Positif i-a dedicat o copertă şi ample articole. În România, penultimul ei film, Le Skylab (2011), o savuroasă comedie, a trecut anul trecut prin cinematografe ca o cometă (văzută de numai o mie de spectatori). 

Continuând demersul de derulare înapoi a carierei sale de regizor, ajungem la The Countess (2009), unde contesa din rolul principal, interpretată chiar de frumoasa Julie, se sărută la un moment dat cu o confidentă, jucată de a noastră româncă Anamaria Marinca. Filmul e, bineînţeles, mult mai mult de atât - cum ar fi, de pildă, cronica descompunerii psihice a unei femei mistuite de o dragoste neîmplinită (scuzaţi formularea şablon).  

Introul de mai sus ne duce la filmul menţionat în titlul textului – 2 Days in Paris (2007). Pentru că ceea ce IMDB consemnează a fi primul ei în lungmetraj ca regizoare – Looking for Jimmy (2002) – este practic necunoscut şi imposibil de găsit, putem considera 2 Days in Paris adevăratul debut. 


Stabilită la New York, franţuzoaica Marion (Julie Delpy), fotograf profesionist, se întoarce împreună cu iubitul, Jack (Adam Goldberg), dintr-o vacanţă la Veneţia. Înainte de a reveni în SUA, cuplul petrece două zile la Paris, la părinţii lui Marion. În timpul şederii în capitala Franţei, Jack, un designer american de apartamente, ipohondru şi necunoscător de franceză, se ciocneşte de părinţii lui Marion, foşti libertini şi cu tinereţile petrecute în nebunii ani 60, precum şi de diverşi  ex-iubiţi ai partenerei sale, posesorii unor idei dintre cele mai trăsnite. 

2 Days in Paris consemnează de fapt un moment de criză din viaţa unui cuplu, declanşat atunci când unul dintre parteneri, în acest caz bărbatul, plonjează fără protecţie şi pentru prima dată în trecutul şi mediul familial ale celuilalt, total diferite de ale lui. 

Aşa cum s-a mai scris, Julie Delpy seamănă în multe privinţe cu Woody Allen, iar 2 Days in Paris probabil că i-a plăcut celui care, odată, a realizat Annie Hall şi Manhattan. Julie Delpy nu doar că regizează şi joacă rolul central, dar este şi autoarea scenariului şi a muzicii. Însă cea mai mare asemănare este în construcţia replicilor şi a personajelor (mi-ar fi imposibil să le descriu în detaliu aici; trebuie văzute şi auzite pentru a le savura). 


Delpy îşi asumă totodată un risc cu care s-a confruntat şi Woody Allen: acela ca personajul pe care îl întruchipează să fie confundat cu ea însăşi. La fel ca Marion, Julie s-a mutat în SUA (locuind la New York şi apoi la Los Angeles), împărţindu-şi viaţa între cele două părţi ale Atlanticului. În plus, Julie îşi pune în rolurile de părinţi proprii părinţi – actorii şi artiştii Albert Delpy şi Marie Pillet, cei despre care a spus că o duceau la filme de Ingmar Bergman încă de pe la nouă ani. 

Habar n-am cât din personalitatea şi biografia ei reale îi împrumută lui Marion (ale cărei aventuri le continuă în 2 Days in New York), însă nici nu contează. Important e să te laşi captat de farmecele şi jocurile ei regizorale, scenaristice şi actoriceşti. De dialogurile şi poantele amuzante. De cei doi îndrăgostiţi, cu obsesiile şi preconcepţiile lor. De „nebunia” părinţilor. Şi de acea atmosferă pariziană unică.
 
Poate că filmul nu oferă mari răspunsuri la întrebări esenţiale, însă reuşeşte cu siguranţă să binedispună. Şi să surprindă multe din momentele indefinibile din viaţa de cuplu. De multe ori e suficient.

Ionuţ Mareş  
                    

Vinerea animata de marti: Larry Jordan




Afisul zilei: Afisul zilei


luni, 28 ianuarie 2013

Anna Karenina & Jean Valjean

Romantic love will be the last delusion of the old order.

rating: Brainwash & Colectabil

La fel ca personajul caruia ii poarta numele, filmul lui Joe Wright, Anna Karenina, era ‘damnat’ inca din stadiul de conceptie. Vina o poarta dorinta regizorului de a imprima o “noua viziune” romanului lui Tolstoi, idee care nu e deloc rea dar care sacrifica povestea tragica a Kareninei sub rotile intregului esafodaj stilistic astfel construit. Sigur ca filmul exceleaza dpdv vizual, cu o imagine superba, costume si decoruri somptuoase, asambland ingenios si cu o neasteptata fluiditate scenele in interiorul unui teatru foarte incapator, sugerand chiar o subtilitate indrazneata dincolo de platitudinea “lumea intreaga e o scena iar toti, de la opinca la vladica, suntem actori in ea”.


Astfel, in filmul lui Joe Wright eroina principala pare ca locuieste intr-o imensa casa de papusi, fiind parca imbracata si mutata de pe-un palier pe altul cu stil si o oarecare atotputernicie. Asta mi-a placut. M-a dus cu gandul la mana destinului. Dar toata aceasta teatralitate cred ca a viciat capacitatea filmului si a povestii de a te acapara. Nici o clipa nu am fost supt in atmosfera de bal si ipocrizie aristocratica din Sankt Petersburg sau Moscova si nici o urma de compasiune nu am simtit pentru Anna Karenina. In alte situatii as fi pus asta pe seama Keirei Knightly, dar sincer n-am ce sa-i reprosez, a fost la inaltime, afisand eleganta si transpirand pasiune mistuitoare..


Cred ca problema cea mai mare a filmului e ca, desi se descurca in a exprima erotismul adulterului dintre Anna si Vronsky, nu face nici un efort concret in a fixa codul moral si eticheta societatii din care face parte pentru a putea intelege inca dinainte de ‘caderea’ ei in pacat, riscurile pe care si le asuma pentru a iubi. Fereastra catre conflictul ei interior e opaca iar imaginea se clarifica putin abia catre final, mult prea tarziu pentru a mai simti ceva pentru vechea Anna. Din contra, orice farama de compasiune e canalizata doar spre sotul incornorat, Alexei Karenin, a carui virtute Jude Law o face de invidiat.


Exista insa un lucru pentru care filmul trebuie felicitat si anume coregrafia balului unde Anna si Vronski se indragostesc fatidic. Modul in care se danseaza valsul are o senzualitate hipnotica, departe de rigiditatea conventionala a unui vals obisnuit. Fiind vorba de un dans popular adoptat de aristocratie cu anumite reguli clare in ce priveste atingerea partenerului, coregraful Sidi Larbi Cherkaoui re-inventeaza valsul, permitand dansatorilor sa dea curs dorintelor naturale provocate de fiorul apropierii, accentuand faptul ca el era considerat indecent dar servindu-ne cu o mostra de eleganta si rafinament desavarsite. E o scena superba, mai ales ca in centrul ei se afla 3 personaje esentiale: Vronsky, Anna si Kitty, pe care Vronski o curta inainte de a o intalni pe Karenina. Chiar si pentru aceasta singura scena, filmul e un castig.

***

Complet pe dos stau lucrurile cu Les Miserbales. Desi e tot o “viziune noua” asupra unui roman clasic (ecranizare cu cantec a unui musical jucat vreme de 30 de ani), si in ciuda faptului ca e construit din tot felul de scene independente si firav legate intre ele, filmul lui Tom Hooper contine suficienta emotie si dramatism pentru a smulge reactii lacrimogene. E drept, vinovata de manipularea sentimentala e muzica extraordinara scrisa pentru musical de Claude-Michel Schönberg si cantata live, pe platou, de actorii din distributie. Solutia neortodoxa aleasa de Hooper a accentuat vizibil interpretarile, iar filmarile close-up au dat impresia ca urmaresti o piesa din primul rand, chestie care pe unii ii poate fascina in vreme ce altora li se poate parea usor exagerat. Totusi nu se poate ignora ca timpul cheltuit pe figura personajului putea fi utilizat pentru o aprofundare a povestii fara a dauna cantecului.


Personal, aveam o idee destul de vaga despre ce se intampla in Les Miserables, astfel ca istoria transfigurarii lui Jean Valjean dintr-ul paria al societatii intr-un cetatean respectabil si ispasit, a fost ceva cu totul nou. Hugh Jackman m-a surprins intr-un mare fel ducand un rol foarte dificil cu acea gravitate si profunzime specifica marilor actori. Nu-l credeam in stare sa cante atat de bine (nu extraordinar, doar bine). La fel cum nu ma asteptam sa canta toata lumea, non stop, fara un singur dialog. O miscare riscanta si ambitioasa din partea regizorului lui The King Speech dublata de o productie de amploare care reconstruieste la scara redusa dar suficient de verosimil turbulentul cadru istoric al Parisului anilor 1815-1832.


Ceilalti actori sunt la fel de buni. Anne Hathaway o joaca pe Fantime iar interpretarea sfasietoare a piesei I dreamed a dream a stors lacrimi in sala de cinema si poate ii aduce un Oscar. Russell Crowe in uniforma unui Javert inflexibil si insurat practic cu legea e suficient de credibil chiar si cand canta. Registrul comic e asigurat de perechea Thénardier, cu un Sacha Baron Cohen si Helena Bonham Carter improscand stropi de veselie rautacioasa in timp ce demonstreaza rostul bodegii in care-si duc traiul. Desi tot episodul poarta reminiscente clar burtoniene (restaurantul dnei Lovett din Sweeney Todd) cei doi sunt eficienti in relaxat simturile. In schimb Cosette (diafana Amanda Seyfried), Eponime (Samantha Barks) si vrednicul Marius (Eddie Redmayne) formeaza un triunghi amoros a carui potential dramatic parca nu e suficient explorat. Revelatia insa e pustiul Daniel Huttlestone care in rolul lui Gavroche aduce o neasteptata vigoare filmului in sfertul final.

La aproape 2 ore si jumatate, Les Miserables nu mi-a parut nici o clipa lungit sau neinteresant. Am fost “prins” in poveste din prima secunda, am admirat muzica, imaginea, costumele iar performanta lui Hathaway m-a lasat cu nod in gat. E adevarat ca privite obiectiv toate personajele cu exceptia lui Valjean sau Javert sunt copii de carton ale celor din roman, momentele lor constand in varfuri de rol dramatic construite si interpretate. Dar prefer asemenea varfuri rupte din context decat cresteri graduale care in final sa nu ma satisfaca. Sunt constient totodata ca filmul lui Hooper e o versiune reductionista si personala si daca ar fi posibil as vrea una care sa faca cinste romanului lui Hugo, insa nu pot uita ca la finalul Les Miserables eram si gata sa sar in picioare si sa flutur un drapel pe baricada. Oricat de bun sau rau e filmul, daca m-a manipulat si-a meritat banul.

Concursul de previziuni Oscar 2013


Bun gasit, cititori ai Marelui Ecran, fani sau simpli vizitatori. Azi lansam traditionala noastra provocare de Oscar: asa-numitul concurs de previziuni - editia a IV-a - in care va solicitam competentele cinefile in ghicitul numelor care vor fi onorate de Academia Americana de Film in 24 februarie. Sunt sigur ca ati vazut deja o parte importanta din filmele de Oscar americane. Daca aveti putin fler si ceva intuitie in legatura cu felul in care gandesc americanii cand vine vorba de Oscaruri va invitam sa va anuntati pronosticurile pentru categoriile intrate in Concursul nostru. Aveti timp pana in 24 februarie, ora 18. Raspunsurile in comentarii la acest articol. Premiul va fi unul singur (pana la noi modificari): doua bilete la Cinema City + tratament VIP: suc, popcorn si prezenta echipei Marele Ecran (daca norocosul e din Timisoara). Destul de modest, e adevarat, dar ideea e sa ne distram putin si poate sa va ambitionam in a urmari cat mai multe din filmele nominalizate in acest an. Recolta 2012 e destul de bogata.

Observatii: in caz de paritate vom departaja dupa acuratetea raspunsurilor corecte: film, regizor, actor si actrita in rol principal etc...)

Asadar, hai cu votul:

Categorii intrate in Concurs:

Best Actor
Bradley Cooper, Silver Linings Playbook
Daniel Day-Lewis, Lincoln
Hugh Jackman, Les Miserables
Joaquin Phoenix, The Master
Denzel Washington, Flight

Best Actress
Jessica Chastain, Zero Dark Thirty
Jennifer Lawrence, Silver Linings Playbook
Emmanuelle Riva, Amour
Quvenzhane Wallis, Beasts of the Southern Wild
Naomi Watts, The Impossible

Best Supporting Actor
Alan Arkin, Argo
Robert De Niro, Silver Linings Playbook
Philip Seymour Hoffman, The Master
Tommy Lee Jones, Lincoln
Christoph Waltz, Django Unchained

Best Supporting Actress
Amy Adams, The Master
Sally Field, Lincoln
Anne Hathaway, Les Miserables
Helen Hunt, The Sessions
Jacki Weaver, Silver Linings Playbook

Best Original Screenplay
Amour
Django Unchained
Flight
Moonrise Kingdom
Zero Dark Thirty

Best Adapted Screenplay
Argo
Beasts of the Southern Wild
Life of Pi
Lincoln
Silver Linings Playbook

Best Animated Feature:
Brave
Frankenweenie
ParaNorman
The Pirates! Band of Misfits
Wreck-It Ralph

Best Foreign Language Film
Amour, Austria
Kon-Tiki, Norway
No, Chile
A Royal Affair, Denmark
War Witch, Canada

Best Original Score
Anna Karenina, Dario Marianelli
Argo, Alexandre Desplat
Life of Pi, Mychael Danna
Lincoln, John Williams
Skyfall, Thomas Newman

Best Cinematography
Anna Karenina, Seamus McGarvey
Django Unchained, Robert Richardson
Life of Pi, Claudio Miranda
Lincoln, Janusz Kaminski
Skyfall, Roger Deakins

Best Visual Effects
The Hobbit: An Unexpected Journey
Life of Pi
The Avengers
Prometheus
Snow White and the Huntsman

Best Documentary Feature
5 Broken Cameras
The Gatekeepers
How to Survive a Plague
The Invisible War
Searching for Sugar Man

Best Director
Michael Haneke, Amour
Ang Lee, Life of Pi
David O. Russell, Silver Linings Playbook
Steven Spielberg, Lincoln
Benh Zeitlin, Beasts of the Southern Wild

Best Picture
Amour
Argo
Beasts of the Southern Wild
Django Unchained
Les Miserables
Life of Pi
Lincoln
Silver Linings Playbook
Zero Dark Thirty

Sunt 14 categorii, asteptam 14 raspunsuri in comentariile voastre. Termen limita: 24 februarie ora 18. Bafta si vizionare placuta.
Later Edit: perioada de speculatii s-a incheiat. Ne auzim dupa Oscaruri.

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Michel Gondry va invita sa vedeti Spuma Zilelor

In Spuma zilelor, roman publicat de Boris Vian in 1947 si pe care acum il ecranizeaza Michel Gondry sub titlul L'ecume des jours/Mood Indigo, un tanar idealist si inventiv numit Colin (Romain Duris) o intalneste pe Chloe (Audrey Tautou), o femeie frumoasa ce pare a fi incarnarea unui blues de Duke Ellington. Filmul si cartea reprezinta istoria suprarealista si poetica a mariajului lor idilic brusc condamnat de boala care a afectat-o Chloe: in plaman ii creste un nufar. Sunt foarte curios cum a reprodus Gondry toate situatiile absurde din orasul fantasmagoric in care se deruleaza povestea lui Vian. Si, bineinteles, cum arata un pianococktail (1:26 din trailer).

vineri, 25 ianuarie 2013

Afişul zilei: Primul Django

Django ( regia: Sergio Corbucci, 1966, Italia & Spania)



"Django is all about excess..."

Ceea ce putem spune -fără să facem vreun exces- şi despre opera lui DJ Tarantino.
Q.T. reconfirmă că e un David Guetta al cinemaului, re-mixînd la greu dar nu fără să recunoască sursele:"inspiraţia mea pentru Django a început şi s-a încheiat cu Sergio Corbucci".

Bonus: a păstrat şi fonturile originale (pentru cei care au fost atenţi la generic).




 trailer original AICI


Vinerea animata: Paul Driessen

Paul Driessen - Water People (1992) from Vantusri on Vimeo.

Paul Driessen - 2D Or Not 2D (2003) from Vantusri on Vimeo.

Paul Driessen - The End of the World in Four Seasons (1995) from Vantusri on Vimeo.

joi, 24 ianuarie 2013

Maria: Proprietara unui rol

GUEST-POST: MARIA DRAGOMIRESCU

Marţi, 15 ianuarie, am reuşit să umplem din nou aula BCUT (mulţumim de găzduire). Ba chiar şi holul. Lumea a dat năvală la filmul de licenţă al tînărului Vlad Dragomirescu. Ţinînd cont de reacţiile şi de întrebările de după, se pare că nimeni n-a regretat. Văzusem deja Proprietara, dar la a doua vizionare am rîs mai mult (chiar dacă ştiam poantele). De ce? Pentru că rîsul e molipsitor (ştiam şi asta, dar cred că merită un mic studiu ştiinţific). S-a creat "efectul de cinema", ceea ce e fantastic (în condiţiile în care sunetul n-a fost strălucit). Atmosfera a impresionat-o şi pe Maria Dragomirescu, mama regizorului, protagonista filmului şi unul din îngerii evenimentului nostru de la Filarmonică. Maria nu numai că a inspirat rolul doamnei Gloria (un cunoscut i-a scris după proiecţie un SMS: "Felicitări doamna Gloria pentru felul în care aţi interpretat-o pe doamna Maria"), dar prin jocul impecabil (ţineţi cont, nu e actriţă) ţine toată construcţia pe umerii ei fragili. L-am rugat pe Vlad să facă în continuare film, măcar pentru plăcerea de a o mai vedea pe Maria jucînd. Amestecul de blîndeţe şi fermitate, asprime şi compasiune i-a ieşit ca unui profesionist. Aflată la "debutul în cinema", Maria a ţinut să mulţumească spectatorilor care au făcut "să vibreze aerul din sală" (cu guest.post-ul de mai jos). Veţi fi de acord că părerea unei mame despre opera fiului ei nu are cum să nu fie subiectivă. Dar în acest caz s-a văzut că o mamă şi un fiu pot face împreună un film.



 Şarpanta lumii (încă) ţine

În seara zilei culturii române – zi pe care o începusem îndulcindu-mă cu „scurtul acces de optimism” al domnului Andrei Pleşu (Dilema nr 185 /27.08.2007), aveam să mă confrunt cu bucuria. 

Aula Bibliotecii Centrale Universitare din Timişoara adunase laolaltă ca la vreo 200 de cinefili – prieteni şi necunoscuţi. Căldură mare, sală mică, scaune prea puţine.Care-va-să-zică mă...lansam pe Marele Ecran. Proprietara, filmul „meu” de debut, filmul de licenţă al fiului meu – alcătuire la care au contribuit alţi şapte tineri profesionişti - ieşea în lume. 
                                                             
Filmul este contextul, cadrul  ce înrămează o întrebare simplă; pretextul pentru a o formula imperativ către cei care au nevoie să se măsoare cu ea! Întrebarea, fără context, este prea vulnerabilă la cotidian şi se poate dizolva în derizoriu. 

Tânăra echipă reuşeşte să articuleze un film-metaforă, fără lâncezeală şi sentimentalism.Un film dinamic, ritmat, în care....nu se întâmplă nimic. În care povestea e spusă de fondul sonor şi de detaliul ambiental, iar personajele se îmbie către un punct de inflexiune din care totul trece dincolo de ecran. 
 

Odată cu cadrul final, „Întrebarea” năvăleşte în sală,  tălăzuind la vremea sesiunii de q & a. După cele 30 de minute de proiecţie, echipa  -ieşită la rampă- se afla în faţa unor subtilităţi de interpretare surprinzătoare chiar şi pentru autor (scenariu, regie, coloană sonoră, montaj, şi celelalte aparţin aceluiaşi). 

Din public veneau „întăriri” neaşteptate. Nivelul de identificare nădăjduit părea să fi fost atins. Intrebările - prietenoase şi oarecum complice – se pierdeau între semnele – firesti, spontane, lipsite de emfază – că „Întrebarea” este acolo, că era dinainte acolo, în cei mai mulţi, dacă nu în fiecare.

Personajul pe care l-am interpretat, proprietara-profesoară, doamna Gloria, îşi dorea să poată spune acelor tineri că este legitim, îndestulător şi...nobil să ai idealuri domestice („... S-avem pe deal o casă/ Să fiu cel mai cuminte în sat/ şi tu cea mai frumoasă...”). Tinerii din sală păreau să ştie asta!

Ce bucurie să poţi proba acum cuvintele scrise cu ani în urmă de domnul Pleşu:
„Nu se cere ca binele să fie majoritar, nici în fiinţa colectivă a planetei, nici în viaţa individului izolat. Se cere doar ca binele să existe, să fie identificabil, fie şi într-un dozaj minimal. Dacă e prezent, lucrează homeopatic, ca drojdia în alcătuirea aluatului.”

de Maria Dragomirescu



                                                                  echipa filmului


Trailerul zilei: Trance

Unul din filmele neasteptate din 2013 (din lipsa de informatii n-a intrat in lista de 25 publicata in decembrie) este cel mai recent produs cinematic semnat de britanicul Danny Boyle, Trance. Trailerul abia iesit la suprafata poarta amprenta vizual-exuberanta a regizorului (Trainspotting, 127 Hours) iar plotul dezvaluie un thriller psihologic ce implica o licitatie de arta, un tablou disparut, un avocat amnezic (James McAvoy), un gansgter  (Vincent Cassel) si o hipnoterapeuta (Rosario Dawson). Astept cu nerabdare sa vad cum se impletesc toate acestea intr-o poveste care sa nu mai fi fost deja spusa de cateva zeci de ori.




miercuri, 23 ianuarie 2013

Vinerea animata de miercuri: painted in Japan

La Maison en Petits Cubes from FULL TIKS on Vimeo.

Poetry of Light from akinori okada on Vimeo.

Kuchao/A GUM BOY from Masaki Okuda on Vimeo.

Sushi girl (2012)

rating: Brainwash

O sub-specie aparte a filmului thriller o reprezinta thriller-ul restrictionat la o singura camera, asa numitele ‘contained thriller’, in care unul sau mai multe personaje se gasesc din proprie initiativa sau involuntar intr-un singur loc, de regula inchis, incercand sa rezolve o problema. De la elegantele mistere ale lui Hitchcock (Rope, Rear Window) pana la brutalele Cube si Saw, trecand prin diferite puzzle-uri corporatiste-matematice (Exam, El Metodo, Fermat’s Room) sau supranaturale (1408, Devil), thrillerele de-o camera au tinut cu dintii de final pana in ultima secunda. In fiecare caz in parte e un pariu cu spectatorul. Uneori recompensa finala platita intr-o revelatie cutremuratoare face toti banii, dar alteori felul in care esti condus la ea - adica plotul si personajele - reprezinta un castig aproape la fel de bun (cum se intampla in 44 Inch Chest).

Sushi Girl nu e chiar un thriller claustrat - ii lipseste tensiunea si o anumita urgenta temporala - insa e restrictionat la o singura incapare (fac exceptie cateva flashback-uri), are parte de niste personaje unidimensionale destul de picante si contine un “mister” care trebuie rezolvat. Cinci barbati se aduna asadar intr-un restaurant pentru o masa festiva pregatita ca in traditia yakuza, pe un platou uman. Cei cinci sunt niste fosti parteneri, condusi de un Don pedant numit Duke, care au ratat un jaf cu multi ani in urma iar acum s-au reintalnit cu ocazia eliberarii din puscarie a celui numit Fish. Dintr-o vorba intr-alta se ajunge sa se discute despre soarta prazii iar masa incepe sa para tot mai mult o “ultima cina”. Fata sushi e cel mult obiect de decor si desert sub cheie pana in final, insa titlul era absurd daca nu ar fi jucat un rol mai mult decat gastronomic. Totul e sa astepti sa se depene povestea si eventual sa-ti pastrezi apetitul intact intrucat scena va deveni destul de sangeroasa.



Filmul reprezinta debutul unui anume Kern Saxton care lasa impresia unui acolit artsy de-al lui Tarantino. Secventa titlu muzicala e incurajatoare, iar aspectul de low budget lustruit si dialogurile dau bine pe ecran. Filmul merita timpul alocat pentru prezenta lui Mark Hamill in rolul unui tortionar efeminat. Abia daca l-am putut recunoaste pe fostul Skywalker iar interpretatrea lui e incitanta. Twistul final e bun si are sens chiar daca intr-o masura poate fi intuit. Insa bonusul personal a fost Danny ‘Machete’ Trejo pentru 20 de secunde in chip de evreu numit Schlomo... believe it!

Trailer

Laureatul Ursului de Aur onorific 2013 vine în România



Realizatorul francez de filme documentare Claude Lanzmann, care va fi omagiat şi laureat cu un Urs de Aur onorific în februarie la Berlinale, va veni în martie la Bucureşti. El va participa la un eveniment care precede Festivalul One World Romania. 

Organizatorii au anunţat că cea de-a şasea ediţie One World Romania (11-17 martie), festival de film documentar dedicat drepturilor omului, va fi prefaţată de proiecţia maraton a filmului Shoah, regizat de Lanzmann. Documentarul a fost realizat pe parcursul a 11 ani, din 1974 până în 1985. 

Shoah, considerat până astăzi cel mai important film despre Holocaust din toate timpurile, este încă inedit în România. Cele 550 de minute de proiecţie sunt programate pe 9 şi 10 martie la Cinema Elvira Popescu, în prezenţa realizatorului, au precizat organizatorii. Puteţi intra aici pentru mai multe detalii despre Lanzmann şi despre cum va fi omagiat la Festivalul de Film de la Berlin.

Claude Lanzmann
 
Cu un program extins şi foarte divers, One World Romania aduce anul acesta aproximativ 50 de filme documentare recente. Marea majoritate a filmelor vor putea fi văzute în premieră în ţara noastră. Organizatorii ne anunţă că programul este articulat în jurul ideii de URĂ, cu toate manifestările şi repercursiunile ei sociale. Filmele vor fi împărţite în secţiuni tematice, iar câteva dintre subiectele abordate prin selecţia din 2013 sunt statul de drept, propaganda şi manipularea, discriminarea în toate formele ei, acceptarea persoanelor cu dizabilităţi şi integrarea acestora în societate.

Anul acesta, festivalul pune accent pe problemele tinerilor, organizând matinee pentru liceeni, ateliere educative şi un juriu-surpriză. În plus, One World Romania va aduce dezbateri, proiecţii în locuri neconvenţionale, o retrospectivă a legendarului regizor danez Jon Bang Carlsen, un workshop despre producţia de filme documentare cu un trainer britanic şi documentare româneşti în premieră, ne mai asigură organizatorii - Asociaţia One World Romania şi Centrul Ceh.

Filmele vor fi proiectate la mai multe cinematografe din centrul Bucureştiului - Cinemateca Eforie, Cinemateca Union, Cinema Corso, Sala Horia Bernea a Muzeului Ţăranului Român şi sala Elvira Popescu a Institutului Francez. Deschiderea oficială a festivalului va avea loc luni, 11 martie, la Cinema Patria. Detalii suplimentare sunt disponibile aici.



Un Post Scriptum mai personal: Titulatura de festival dedicat drepturilor omului este înşelătoare şi nu trebuie să-i sperie pe cinefili. Aparent ea trimite doar spre activism civic, însă din experienţa ediţiilor trecute pot spune că evenimentul adună filme cu adevărat remarcabile, unele din cele mai reuşite documentare recente, prezente la mari festivaluri (nu doar la cele de gen). Oricum, cea mai bună garanţie o reprezintă faptul că selecţionerul One World Romania este cineastul Alexandru Solomon.
 
Deşi sunt un devorator de filme de ficţiune, One World este festivalul meu preferat din România. Săptămâna când îmi iau porţia de filme de nonficţiune pentru un an întreg. Singurul regret este că nu pot vedea niciodată toate cele câteva zeci de documentare, din simplul motiv că nu pot fi în două sau trei cinematografe în acelaşi timp.

marți, 22 ianuarie 2013

Caleidoscopul cu amintiri – ”Distant Voices, Still Lives” (1988)


Plasat de revista TimeOut London pe locul 3 în topul celor mai bune filme britanice din toate timpurile, Distant Voices, Still Lives este un lungmetraj din 1988 scris şi regizat de Terence Davies şi premiat cu trofeul criticii internaţionale la Festivalul de la Cannes. Premiul FIPRESCI s-a dovedit şi cu acea ocazie unul din cele mai bune instrumente de impunere a filmelor originale şi demne de a fi reţinute de memoria cinefilă.

Structurat în două părţi – Distan Voices şi, evident, Still Lives –, filmul ne trimite în Liverpool, în anii 1940-1950, direct în mijlocul unei familii formate dintr-o mamă supusă şi devotată, un tată sever şi uneori violent şi trei copii (un băiat şi două fete) în proces de maturizare.




Impresionant este însă felul în care Terence Davies ne introduce în ”lumea” sa. Termenul în ghilimele nu este (doar) un clişeu la îndemână, ci un fapt cu rădăcini în realitate: Davies a împrumutat filmului o puternică amprentă autobiografică.

El apelează la un caleidoscop al memoriei, unde frânturile de amintiri, deşi uniforme prin imaginea în culori estompate sau sepia care le încadrează, se reorganizează neîntrerupt, în forme cât mai creative. Momentele alese sunt puncte de cotitură  (nuntă, deces, naştere) sau lipsite de importanţă majoră, cel puţin în accepţiunea cinematografică mainstream-comercială.

Fragmentele de viaţă sunt scheciuri ce pot fi uşor desprinse unele de altele şi nu se influenţează reciproc. Îmbinarea lor conturează însă tablourile vii ale unor destine în căutarea iubirii şi a fericirii. Distant Voices, Still Lives nu este un musical, însă muzica are un rol hotărâtor: atrage de multe ori după ea imagini, senzaţii şi emoţii din trecut, asemenea unei madlene proustiene.


Davies urmează parcă incontrolabilele capricii ale memoriei. El este ca o gazdă primitoare şi deschisă care le arată invitaţilor albumul cu fotografii de familie şi recompune din fragmente trecutul. Fără ură, fără edulcorări, fără alunecări în patetic, dar cu uşoară nostalgie.

Senzaţia că suntem invitaţi să ne aruncăm privirea într-un album de familie este întărită de numeroasele cadre fixe, prelungite, bogate în detalii şi deloc plictisitoare. Dar şi de felul în care Davies îşi filmează de multe ori personajele: frontal, cu privirea direct în cameră. Universul lui Davies este marcat de trăiri intense, de scurte momente de fericire sau tristeţe. Exact amintirile pe care fiecare din noi le acumulează odată cu scurgerea implacabilă a anilor, după ce au trecut prin filtrele necunoscute ale memoriei.

Ionuţ Mareş

duminică, 20 ianuarie 2013

2012 - recuperari (partea 1 din ...)

Recuperari bune din 2012.

(regie si scenariu:  Christian Petzold)
O felie fascinanta din drama unei doctorite in Germania de Est.
Minimalism si mister a la Petzold si un joc nuantat al Ninei Hoss, 
probabil cea mai talentata actrita germana a momentului.
Daca nu-l stiti pe Petzold, va mai recomand filmul meu favorit de la el:
Yella 

(regie si scenariu: Xavier Dolan) 
Filmul "de dragoste" al anului, 
dragoste neconventionala si deloc siropoasa.
De neuitat prestatia Suzannei Clément.

(regie: Takashi Miike - dupa un joc Capcom)
Unul din putinele filme-facute-dupa-joc care se poate lua in considerare !
Popcorn japonez bine udat in unt, actiune si fantezie puternic atinsa
de lumea animatiei japoneze si dinamica intalnita in jocuri.
De joi seara sau wknd matineu.

Şapte ciripituri despre Django

GARCON, ÎNCĂ O PORŢIE DE SPAGHETTI WESTERN A LA CARTE!


În aceeaşi zi în care l-am văzut la cinema, am emis despre Django Dezlănţuitul (printre) primele mele ciripituri pe Twitter (de acum mă găsiţi şi acolo în versiune concentrată):

Am scris de rau de Inglourious basterds (imi sustin opinia de atunci) si mi-am incasat-o din toate partile. De Django e corect sa spun ca are un scenariu...glorios.
 
Negresit, (meta)scena favorita din Django e cand Tarantino "himself" (din nou în cameo) e spulberat de dinamita. Autoironie? Neah. It was just for fun. "I like the way you die, boy"

Ca sa nu zicem ca Waltz Christoph fura filmul ca in Bstrdz, zicem doar ca rolul "dr. Schultz" a fost scris pentru el. Wunderbar!

"Monsieur" DiCaprio e acum pe post de "col. Landa". Dar tot Waltz se dovedeste mai mare...in grad. Alt austriac care devine celebru la Hollywood pentru replici gen "Auf wiedersehen, baby".

Django Unchained nu mi s-a parut excesiv de violent. Violenta e mai mult sugerata. Cand se intampla ceva uber-nasol, camera se uita in alta parte. In schimb, cand sangele tasneste din toate directiile, e atat de ingrosat si de plin de sos tot maglavaisul, incat devine funny. De vazut la cinema (totusi, fara copii).

Ca de obicei, Q.T. serveşte clientelei un omagiu cald  (şi agreabil) filmului  de categoria B (în condiţii categoria A). De data asta în meniu am avut un spaghetti western preparat "a la carte". Reţineţi în acest sens "participarea amicală " a lui  Franco Nero aka primul Django, dintr-un film din 1966 de Sergio Corbucci.
 
Django ar fi fost un film foarte bun daca finalul venea cu 20 -25 min. mai repede. Asa, e doar bunicel. Unii ar zice ca Q.T. nu stie cand sa se opreasca.

El ar spune că încă e "in the sweet spot".

ps. la insistenţele comentatorilor (cu mască sau fără), am căutat scena "pre-KKK", printre cel mai amuzante din Django. Probabil că nu întîmplător apare aici şi Jonah Hill.


sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Din arhiva Marele Ecran


Acum exact o lună, Makunouchi Bento făcea proba de sunet înainte de "rescoruirea" live a animaţiei Aventurile Prinţului Ahmed* (regia: Lotte Reiniger, 1926). Ca să vedeţi de aproape cum se cîntă cu "beţişorul de ureche"...

Cu: Felix Petrescu & Valentin Toma
Imagine: cameră de telefon, 8 mpx



*show-ul caritabil s-a desfăşurat în faţa a peste 600 de spectatori, la sala Capitol (Filarmonica Timişoara) în 19 decembrie 2012

produs de Fundaţia "Pentru Voi" şi Asociaţia Marele Ecran

joi, 17 ianuarie 2013

Lecţia de dans 10: Rugină şi os

...ŞI NODURI ÎN GÎT


În articolul din Little White Lies dedicat lui De rouille et d'os aka Rust and bone -ultimul film de Jacques Audiard- muzica era catalogată drept "siropoasă" şi deci deranjantă.

Poate că pe alocuri a fost "sirop" Pop, dar personajul-muzică (coloana sonoră e compusă de Alexandre Desplat, atunci cînd nu e vorba de hituri de la radio sau de club) a fost la fel de inspirat ales şi folosit ca, să zicem, actorii din distribuţie.

Mă gîndesc de pildă la momentul de pe terasa blocului. Stephanie /Marion Cotillard se zbate să revină din depresia cauzată de pierderea picioarelor (nu cred că v-am spoiler-it, ăsta fiind primul lucru care se ştie despre film) în timpul unui exerciţiu cu balene ucigaşe la parcul acvatic unde lucra ca instructor şi entertainer. La cîteva luni după accident, aflată pe balcon şi imobilizată în scaun, Stephanie aude o piesă (poate din apartamentul vecin, poate din capul ei) pe care o folosea în programul coregrafic cu orci.  Este momentul care o reîncarcă cu sete de viaţă şi îi dă puterea revenirii.

E totodată unul din cele mai intense şi sufocante  (în acelaşi timp frumoase şi înălţătoare) momente de cinema din 2012. M-am regalat cu vizionarea filmului chiar în noaptea de revelion şi s-a lăsat cu artificii (ca în piesa lui Katy Perry) şi noduri groase în gît. Voila!



Rugină şi os este un anti-romance (deşi pe alocuri mai face cu ochiul şi către zonele mai "dulci" ale genului de care, declarativ, se distanţează).  "Melo-trash" e definiţia filmului  în cuvintele lui Audiard. Regizorul are o predilecţie pentru idilele între "ciudaţi", între oameni din lumi diferite (în Sur mes levres între un vagabond şi o secretară cvasi-nevăzătoare, în De battre mon coeur s'est arrete între un mic rechin imobiliar şi o pianistă asiatică).

Pe Stephanie o scoate din depresie relaţia neaşteptată cu Ali, un bodyguard (şi boxer în lupte ilegale). El e genul dintr-o bucată, "what you see is what you get", numai muşchi şi instinct, dar dă pe dinafară de viaţă şi firesc (exact ce îi trebuie fetei). Îl descoperim cu această ocazie pe actorul belgian Mathias Schoenaerts (pe care unii l-aţi văzut poate şi în Bullhead, solidul debut al lui Mickael Roskam). Nu e singurul de la care Audiard a cerut şi a primit totul. Protagonista,  Marion Cotillard, este aici în rolul carierei sale (de pînă acum). Plus că îşi păstrează appeal-ul chiar dacă trupul îi este înjumătăţit (o recunoaştere specială ar trebui acordată departamentului efecte speciale).

Un  indiciu pentru cît de importantă e munca lui Audiard cu actorii (recunoscut ca "regizor de actori) este dat de genericul de final, care începe cu derularea numelor actorilor principali şi a celor 5-6 secundari. Regizorul meu francez preferat (dintre contemporani) recunoaşte într-un interviu că are pretenţii enorme de la actori. După două-trei duble jucate cum le cere el, vrea să mai vadă alte două-trei variante "de la ei". Filmul a fost filmat şi produs în 4 luni (ca să ajungă în termen la Cannes), după ce s-a lucrat 2 ani la scenariu (împreună cu Thomas Bidegain, cu care Audiard a lucrat şi la precedentul Un prophete). 

Rugină şi os nu are grandoarea sagăi Profetului, dar nu e mai puţin intens.



miercuri, 16 ianuarie 2013

Canibalul Vegetarian

Un viu tablou (cel mai pătrunzător din ultimii ani) al metehnelor din spaţiul românesc - fără să fie făcut de români.

Curajos. Dureros. Lucid şi cinic pînă la capăt.

Propunerea croată pentru Oscarurile de anul ăsta, Canibalul Vegetarian (Ljudozder Vegetarijanac, regia: Branko Schmidt) m-a rupt. Dar cum zicea cineva, pe mine mă ating astea "sociale". Dacă trailerul vi se pare dur şi greu de suportat, filmul e şi mai şi...Se lasă cu catharsis, aşa că merită.

M-a făcut să caut cu ardoare cartea doctorului Ivo Balenovic (co-scenarist) care stă la baza filmului.




...şi oficialul






marți, 15 ianuarie 2013

Gangster Squad (2013) - Retrogangsterism

Un film cu gangsteri e un film cu gangsteri. A cere mai mult de la ceva ce se presupune că ştiai de la început că (nu) este relevă cel puţin naivitate. Ca o mâncare familiară bine făcută – nici rafinată, dar nici junk -, filmul cu gangsteri trebuie să aibă acele componente fără de care fanii genului, dar şi cinefilii dedaţi uneori plăcerilor lumeşti, vinovate sau nu, s-ar simţi trădaţi.

Iar Gangster Squad are (aproape) tot ce-i trebuie din această perspectivă: băieţii buni împotriva băieţilor răi, aceştia din urmă avându-l ca lider pe cel mai versat şi mai câş dintre ei (interpretat de Sean Penn, care pare a ţinti în ultimii ani cele mai trăsnite personaje); lupte neîntrerupte şi cu cât mai mult pac-pac între cele două tabere, simboluri ale binelui şi, respectiv, răului; iubita băiatului rău care ajunge în patul celui mai carismatic dintre băieţii buni (jucat, oricât ar părea de surprinzător, de Ryan Gosling; însă nu toţi regizorii sunt aşa de originali ca Nicolas Winding Refn, care l-a făcut pe relativ pirpiriul Ryan să arate terifiant şi cool în acelaşi timp, în lăudatul Drive); familiile băieţilor buni ca ţinte pentru adversari; victime inevitabile în rândurile ambilor beligeranţi; trădări; confruntarea finală între şeful taberei "albe" şi şeful taberei "negre", finalizată cu victoria ştiţi voi a cui.


Pe acest schelet exersat şi consolidat în timp, fiecare echipă de scenarişti şi regizori brodează propria variantă de film cu gangsteri. Însă de cele mai multe ori nu e suficient să ştii care sunt ingredientele necesare pentru a reuşi o mâncare lăudabilă, după consumarea căreia clientul să spună un "săru’ mâna pentru masă" din toată inima. Pentru a ieşi din banal şi a realiza un film care să intre în rândul clasicelor genului ai nevoie de imaginaţie şi talent, oricum în cantităţi mai mari decât par a fi înzestraţi regizorul Ruben Fleischer şi scenaristul Will Beall. S-ar cere curajul de a inova al unui Jamie Oliver al cinematografiei, care să ştie, de pildă, ce să adauge sau să scoată astfel încât produsul final, pe care îl credeai familiar, să te surprindă totuşi plăcut.

Realizatorii lui Gangster Squad (un film cu acţiunea în Los Angelesul anilor ’50, bazat pe fapte reale, aşa cum ne informează genericul de început) nu par însă decât a testa în ce fel noile tehnologii, care îţi pot arăta în detaliu fiecare picătură de sânge şi traseul în slow motion al unui glonţ bine ţintit, merg aplicate unui presupus film de gen clasic - un fel de retrogangsterism fără substanţă.


Dacă, la nivelul tehnicii, realizatorii se vor complet inovatori sau cel puţin parte din avangardă, conservatorismul abordării şi corectitudinea politică nu-şi găsesc justificări, trăgând în jos întregul proiect, oricât de atrăgător s-ar vrea acesta. Este inexplicabil cum un film în care sângele acoperă toţi pereţii este atât de pudic încât nu numai că evită să conţină măcar o (clasică) scenă de sex, dar tipa cea mai mişto are în pat, în dimineaţa de după noaptea petrecută cu băiatul bun şi frumos, cearşaful tras în continuare până aproape de gât (deşi, pentru unii, spatele gol al frumoasei Emma Stone ar putea fi o sursă suficientă de reverii deocheate).

În plus, până şi bad guy-ul lui James Cagney din White Heat (un film, hăt, din 1949), un adevărat clasic al genului, ştia unde să miroasă trădarea şi să se răzbune cum trebuie, în timp ce villain-ul interpretat de Sean Penn nu pare în stare decât să doboare la pământ un poliţist în uniformă înconjurat deja de malacii săi (e drept, Sean Penn scoate maximul dintr-un personaj insuficient construit).


Apoi, de ce membrii echipei de poliţai puşi pe fapte măreţe (aşa cum este vânarea mafiotului suprem) trebuie să reprezinte, în miniatuară, aproape toată gama de tipologii masculine americane: eternul latino-american bine intenţionat şi integrabil (interpretat de eternul Michael Peña), băiatul de culoare ambiţios şi cumsecade, playboy-ul sentimental (Ryan Gosling), familistul mânat de simţul onoarei şi priceput în a folosi pumnii la nevoie (Josh Brolin, liderul trupei), cowboy-ul pistolar (un fel de Clint Eastwood mai puţin carismatic), geniul tehnicii, indispensabil în orice misiune, şi comisarul-şef (Nick Nolte) care, împotriva curentului, salvează (pentru a câta oară?) prestigiul Americii?

Lunga întrebare de mai sus e, evident, retorică, însă cu un plus de inventivitate, dar fără astfel de degete băgate în ochi, Gangster Squad ar fi putut rămâne în mintea spectatorului şi dincolo de seara în care este văzut.

Ionuţ Mareş

luni, 14 ianuarie 2013

Proprietara

SAU CE SE MAI FACE ASTĂZI CU 100 DE LEI


Este una dintre misiunile echipajului Marele Ecran de a descoperi noi izvoare de creativitate în cinema (care nu prea ajung sub lumina reflectoarelor, nici măcar a festivalurilor locale) şi de a le face cunoscute şi vouă. Anul trecut am început seria de proiecţii speciale cu scurtmetrajul The Crossing al lui Cristian Pleş. Începem 2013 cu "lucrarea de licenţă" a altui tînăr regizor în al cărui viitor credem: mediumetrajul Proprietara (de Vlad Dragomirescu). Un film produs în Timişoara cu o sută de lei (!!!) şi o mînă de colaboratori inimoşi. Mîine seară, de la ora 18.00, în cadrul cinematecii din aula BCUT, îi puteţi întîlni pe cîţiva dintre ei. După proiecţie: Q & A. Prezintă Marian Rădulescu şi subsemnatul. Intrare liberă. Mai jos, am desprins cîteva idei din "partea teoretică" a lucrării de licenţă ("Filmul: cîrmă culturală") a timişoreanului Vlad Dragomirescu.



"Cinematografia viitorului este un subiect aprig dezbătut. Într-o parte sunt cei cu 3D-ul, adepţi ai zeului Avatar (2009, regia James Cameron), în alta sunt discipolii lui Greenaway care susţin sus şi tare că filmul narativ e mort şi de o altă parte se găsesc adepţii filmului interactiv, curent proaspăt şi previzibil, sortit mediocrităţii. Pe lângă aceştia sunt cei care cred în continuare în formatul clasic al cinematografiei. Dar până la urmă toate aceste schimbări nu vizează altceva decât forma enunţării, ambalajul, carcasa. Despre ce transmite filmul, despre mesaj, nu se pronunţă mai nimeni. Acest element zburdă nestingherit prin ceaţa gri a liberului-arbitru. 

Este dreptul nostru fundamental să verbalizăm, să scriem sau să ilustrăm tot ce ne trece prin cap. Acest drept nu trebuie încălcat. Nu sugerez asta. Sunt doar uimit de eficienţa cu care acestă independenţă în care ne scăldăm a alterat simţirea noastră. Mă sperie viteza cu care latura întunecată a libertăţii de expresie s-a organizat şi s-a repezit pe muncă. În sfârşit, sunt dezamăgit de abandonul cinematografului de artă, atât pe direcţia public-film, dar mai ales din sensul opus, dinspre autor înspre spectator. Adevăraţii păstori şi-au părăsit turma închizându-se în turnul lor de fildeş, iar bietele oi alergă acum bezmetice de la o adăpătoare la alta.

[...]

Partea practică a proiectului meu de licenţă, Proprietara, nu dă nici un răspuns, în schimb adresează o întrebare pe care o consider esenţială. Pentru ca această întrebare să-şi găsească destinatarul a trebuit să creez un mediu al identificării. În această direcţie am construit personajele, situaţile, structura. Am ales interpreţii (doar Bogdan Untilă are şcoală de actorie) după un criteriu mai neortodox, dar destul de folositor. Personajul „D-na Gloria” mi-a fost inspirat inconştient de către mama mea (Maria Dragomirescu, n.n.). Abia scriind o a patra variantă a scenariului am realizat că ea trebuie să-l şi joace, nu doar să îl determine.

Personajul „Marius”, protagonistul, este interpretat de Tudor Buican, prieten bun din liceu şi studenţie. L-am ales pe el datorită vastei sale experienţe în ceea ce priveşte coabitarea studenţească a unori tineri din provincie. Bogdan Untilă, interpretul lui „Ionuţ”, de asemenea vechi prieten atât cu mine, cât şi cu Tudor. Mai mult decât atât, amândoi îmi cunosc şi îmi respectă mama, care ca formare, este profesor de fizică. Cele două fete sunt în viaţa reală tot eleve de liceu. Primind astfel de ingrediente de-a gata, făurirea acestui exerciţiu final s-a concretizat mai curând într-un proces de selecţie, decât într-unul de creaţie. Doar vrabia nu era de fapt vrabie, ci un pesăruş japonez cumpărat dintr-un magazin de animale, care, după cum se vede în penultima secvenţă, îşi „joacă” libertatea ireproşabil.

[...]

Realizarea nu este punctul forte al acestui exerciţiu. În sprijinul ei pot invoca atmosfera sonoră (nicidecum calitatea sunetului), un oarecare ritm al montajului, precum şi ritmul impus de construţie.[...] Cred că meritul cel mai de seamă al acestui demers practic, se rezumă până acum la buna colaborare şi înţelegere a celor care s-au implicat în realizarea lui. 

Am filmat cu mama în sufrageria de acasă, de la Timişoara, apartamentul băieţilor fiind la doar cinci minute de mers pe jos. Am folosit ca aparatură o cameră foto DSLR împrumutată, din seria Sony Alpha. Sunetul, aşa cum e el, l-am tras cu o cameră Panasonic dotată un cu microfon mai bun decât cel de pe DSLR. Am dat 70 de lei pe pescăruşul japonez, costul întregii producţii oprindu-se în jurul sumei de 100 de lei. Secvenţa de la gară, am filmat-o în Bucureşti o săptămână mai târziu. Mă onorează faptul că cei care au ales să se implice în realizarea acestui proiect au făcut-o crezând în importanţa întrebării din scenariu." (Vlad Dragomirescu)