marți, 29 ianuarie 2013
"2 Days in Paris"
Actriţă franco-americană ce a combinat, cumva
inexplicabil, apariţiile în filmele unor regizori importanţi (Godard, Carax,
Schlöndorff, Kieslowski, Linklater, Jarmusch) cu roluri în producţii de duzină (nici nu merită amintite, le găsiţi titlurile pe IMDB), Julie Delpy
s-a hotărât la un moment al carierei, cândva prin anii 2000, să devină (şi)
regizoare. Cântăreaţă şi compozitoare era deja, cu melodii oricând recomandabile.
Bine
a făcut că a trecut şi în spatele camerei, pentru că a ajuns cea mai demnă urmaşă a comicului woodyallenesc din
zilele bune ale acestuia. În 2012, când i-a apărut (în străinătate, nu şi la
noi) cel mai recent film, 2 Days in New York (unde joacă alături de (!) Chris
Rock), revista franceză Positif i-a dedicat o copertă şi ample articole. În
România, penultimul ei film, Le Skylab (2011), o savuroasă comedie, a trecut
anul trecut prin cinematografe ca o cometă (văzută de numai o mie de
spectatori).
Continuând demersul de derulare înapoi a carierei sale de
regizor, ajungem la The Countess (2009), unde contesa din rolul principal,
interpretată chiar de frumoasa Julie, se sărută la un moment dat cu o
confidentă, jucată de a noastră româncă Anamaria Marinca. Filmul e,
bineînţeles, mult mai mult de atât - cum ar fi, de pildă, cronica descompunerii
psihice a unei femei mistuite de o dragoste neîmplinită (scuzaţi formularea
şablon).
Introul de mai sus ne duce la filmul menţionat
în titlul textului – 2 Days in Paris (2007). Pentru că ceea ce IMDB consemnează a fi
primul ei în lungmetraj ca regizoare – Looking for Jimmy (2002) – este practic
necunoscut şi imposibil de găsit, putem considera 2 Days in Paris adevăratul
debut.
Stabilită la New York, franţuzoaica Marion
(Julie Delpy), fotograf profesionist, se întoarce împreună cu iubitul, Jack (Adam Goldberg), dintr-o vacanţă la Veneţia. Înainte de a reveni în SUA, cuplul petrece două zile la Paris, la părinţii lui Marion. În timpul şederii în
capitala Franţei, Jack, un designer american de apartamente, ipohondru şi
necunoscător de franceză, se ciocneşte de părinţii lui Marion, foşti libertini
şi cu tinereţile petrecute în nebunii ani 60, precum şi de diverşi ex-iubiţi
ai partenerei sale, posesorii unor idei dintre cele mai trăsnite.
2 Days in Paris
consemnează de fapt un moment de criză din viaţa unui cuplu, declanşat atunci
când unul dintre parteneri, în acest caz bărbatul, plonjează fără protecţie şi
pentru prima dată în trecutul şi mediul familial ale celuilalt, total diferite
de ale lui.
Aşa cum s-a mai scris, Julie
Delpy seamănă în multe privinţe cu Woody Allen, iar 2 Days in Paris probabil că
i-a plăcut celui care, odată, a realizat Annie Hall şi Manhattan. Julie Delpy
nu doar că regizează şi joacă rolul central, dar este şi autoarea scenariului
şi a muzicii. Însă cea mai mare asemănare este în construcţia replicilor şi a
personajelor (mi-ar fi imposibil să le descriu în detaliu aici; trebuie văzute
şi auzite pentru a le savura).
Delpy îşi asumă totodată un risc
cu care s-a confruntat şi Woody Allen: acela ca personajul pe care îl
întruchipează să fie confundat cu ea însăşi. La fel ca Marion, Julie s-a mutat
în SUA (locuind la New York şi apoi la Los Angeles), împărţindu-şi viaţa între
cele două părţi ale Atlanticului. În plus, Julie îşi pune în rolurile de
părinţi proprii părinţi – actorii şi artiştii Albert Delpy şi Marie Pillet, cei
despre care a spus că o duceau la filme de Ingmar Bergman încă de pe la nouă
ani.
Habar n-am cât din personalitatea şi biografia ei reale îi împrumută lui
Marion (ale cărei aventuri le continuă în 2 Days in New York), însă nici nu
contează. Important e să te laşi captat de farmecele şi jocurile ei regizorale,
scenaristice şi actoriceşti. De dialogurile şi poantele amuzante. De cei doi
îndrăgostiţi, cu obsesiile şi preconcepţiile lor. De „nebunia” părinţilor. Şi
de acea atmosferă pariziană unică.
Poate că filmul nu oferă mari răspunsuri la
întrebări esenţiale, însă reuşeşte cu siguranţă să binedispună. Şi să surprindă
multe din momentele indefinibile din viaţa de cuplu. De multe ori e suficient.
Ionuţ Mareş
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.