Marele Ecran: Lincoln (2012)

vineri, 11 ianuarie 2013

Lincoln (2012)

Rating: Colectabil

În primele minute de film, Daniel Day-Lewis – îmbrăcat natural în pielea lui Abraham Lincoln – discută cu doi soldați de culoare, undeva într-o tabără militară. Suntem în miezul Războiului Civil, iar în jur forfotește o mulțime de oameni în uniforme. După ce ascultă sobru detalii despre ce s-a întâmplat pe câmpul de luptă, Lincoln relaxează gradual dialogul. Cumva, acesta alunecă spre subiectul părului președintelui american, care arată cam nearanjat. Lincoln are un păr neobișnuit de aspru și des ”pentru un alb”, observă unul dintre cei doi soldați de culoare. Interlocutorul lor confirmă și plusează: ultimul frizer prezidențial s-a spânzurat după ce a eșuat lamentabil în a-i îmblânzi claia de păr. Se zâmbește larg de ambele părți.

Momentul acesta inițial anunță destul de clar linia pe care marșează filmul. Adică aceea de a prezenta un ”Lincoln uman”. Nu o statuie, nu o figură legendar-distantă, ci ”un om ca toți ceilalți”. Cu bune și cu rele. Cu un simț dezvoltat al umorului și cu povara enormă a Războiului Civil american în spate.

Abraham Lincoln nu e singurul mit pe care filmul încearcă să îl coboare de pe piedestal. Abolirea sclaviei e un altul. Ea e schițată mai degrabă ca rezultat al unei conjuncturi favorabile, abil speculate de Lincoln, decât ca un demers glorios, aplaudat de toți americanii. Scenariul nu se sfiește să arate metodele nu neapărat ortodoxe folosite de Lincoln și de aliații lui pentru a obține aprobarea amendamentului ce abolea sclavia.

Să vă mai spun că Daniel Day-Lewis e extraordinar? Aproape se înțelege de la sine. De la Gerry Conlon din In the Name of the Father la Bill The Butcher din Gangs of New York sau Daniel Plainview din There Will Be Blood – Lewis a devenit, practic, autor aproape exclusiv de roluri legendare. Mulți îl declară, pe bună dreptate, unul dintre cei mai mari actori în viață.

Dar ce m-a surprins un pic a fost decizia lui de a colabora cu Spielberg. Și asta pentru că e clar că poza acestuia din urmă se află afișată mare în dicționar, în dreptului definiției conceptului de ”cinema mainstream”. Dacă cineva și-ar putea pune liniștit numele pe manualul cu rețete hollywoodiene de făcut filme, acela e Spielberg. Nu zic că nu e un mare maestru la ce face, doar că e greu să fii surprins de ceva la filmele lui. E mainstream corect, by the book. Cu o dozare adecvată a suspansului, cu viori în fundal. Film pentru mase. Ceea ce nu e rău, neapărat. Doar că, nu știu sigur de ce, cinefilul din mine se aștepta ca Lewis să intre într-un proiect mai curajos. Adică nu într-unul care va fi cu siguranță oscarizat din cauza subiectului și a regizorului. Nu într-un film care, deși nu se vrea glorificator, tot arată ca și cum ar fi fost finanțat de Casa Albă pentru a pompa o infuzie de orgoliu național în audiențele americane.

Să nu mă înțelegeți greșit: Lincoln e un film bun, cu replici bine scrise, cu neașteptat de mult umor, cu acțiune și personaje construite fără cusur. Iar Daniel Day-Lewis e transfigurat complet pentru a-l impersona pe președintele american. Însă filmele mele favorite cu el rămân cele trei menționate mai sus. Pe de altă parte, Lincoln s-ar putea să rămână pe lista filmelor mele favorite cu Sally Field și Tommy Lee Jones. Ambii în roluri aparent minore, dar absolut memorabile.

Trailer