marți, 22 ianuarie 2013
Caleidoscopul cu amintiri – ”Distant Voices, Still Lives” (1988)
Plasat de revista TimeOut London pe locul 3 în topul celor mai bune filme britanice din toate timpurile, Distant Voices, Still Lives este un lungmetraj din 1988 scris şi regizat de Terence Davies şi premiat cu trofeul criticii internaţionale la Festivalul de la Cannes. Premiul FIPRESCI s-a dovedit şi cu acea ocazie unul din cele mai bune instrumente de impunere a filmelor originale şi demne de a fi reţinute de memoria cinefilă.
Structurat în două părţi – Distan Voices şi, evident, Still Lives –, filmul ne trimite în Liverpool, în anii 1940-1950, direct în mijlocul unei familii formate dintr-o mamă supusă şi devotată, un tată sever şi uneori violent şi trei copii (un băiat şi două fete) în proces de maturizare.
Impresionant este însă felul în care Terence Davies ne introduce în ”lumea” sa. Termenul în ghilimele nu este (doar) un clişeu la îndemână, ci un fapt cu rădăcini în realitate: Davies a împrumutat filmului o puternică amprentă autobiografică.
El apelează la un caleidoscop al memoriei, unde frânturile de amintiri, deşi uniforme prin imaginea în culori estompate sau sepia care le încadrează, se reorganizează neîntrerupt, în forme cât mai creative. Momentele alese sunt puncte de cotitură (nuntă, deces, naştere) sau lipsite de importanţă majoră, cel puţin în accepţiunea cinematografică mainstream-comercială.
Fragmentele de viaţă sunt scheciuri ce pot fi uşor desprinse unele de altele şi nu se influenţează reciproc. Îmbinarea lor conturează însă tablourile vii ale unor destine în căutarea iubirii şi a fericirii. Distant Voices, Still Lives nu este un musical, însă muzica are un rol hotărâtor: atrage de multe ori după ea imagini, senzaţii şi emoţii din trecut, asemenea unei madlene proustiene.
Davies urmează parcă incontrolabilele capricii ale memoriei. El este ca o gazdă primitoare şi deschisă care le arată invitaţilor albumul cu fotografii de familie şi recompune din fragmente trecutul. Fără ură, fără edulcorări, fără alunecări în patetic, dar cu uşoară nostalgie.
Senzaţia că suntem invitaţi să ne aruncăm privirea într-un album de familie este întărită de numeroasele cadre fixe, prelungite, bogate în detalii şi deloc plictisitoare. Dar şi de felul în care Davies îşi filmează de multe ori personajele: frontal, cu privirea direct în cameră. Universul lui Davies este marcat de trăiri intense, de scurte momente de fericire sau tristeţe. Exact amintirile pe care fiecare din noi le acumulează odată cu scurgerea implacabilă a anilor, după ce au trecut prin filtrele necunoscute ale memoriei.
Ionuţ Mareş
Categorii:
clasice,
Film European,
Filmele Mareşalului
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.