joi, 17 ianuarie 2013

Lecţia de dans 10: Rugină şi os

...ŞI NODURI ÎN GÎT


În articolul din Little White Lies dedicat lui De rouille et d'os aka Rust and bone -ultimul film de Jacques Audiard- muzica era catalogată drept "siropoasă" şi deci deranjantă.

Poate că pe alocuri a fost "sirop" Pop, dar personajul-muzică (coloana sonoră e compusă de Alexandre Desplat, atunci cînd nu e vorba de hituri de la radio sau de club) a fost la fel de inspirat ales şi folosit ca, să zicem, actorii din distribuţie.

Mă gîndesc de pildă la momentul de pe terasa blocului. Stephanie /Marion Cotillard se zbate să revină din depresia cauzată de pierderea picioarelor (nu cred că v-am spoiler-it, ăsta fiind primul lucru care se ştie despre film) în timpul unui exerciţiu cu balene ucigaşe la parcul acvatic unde lucra ca instructor şi entertainer. La cîteva luni după accident, aflată pe balcon şi imobilizată în scaun, Stephanie aude o piesă (poate din apartamentul vecin, poate din capul ei) pe care o folosea în programul coregrafic cu orci.  Este momentul care o reîncarcă cu sete de viaţă şi îi dă puterea revenirii.

E totodată unul din cele mai intense şi sufocante  (în acelaşi timp frumoase şi înălţătoare) momente de cinema din 2012. M-am regalat cu vizionarea filmului chiar în noaptea de revelion şi s-a lăsat cu artificii (ca în piesa lui Katy Perry) şi noduri groase în gît. Voila!



Rugină şi os este un anti-romance (deşi pe alocuri mai face cu ochiul şi către zonele mai "dulci" ale genului de care, declarativ, se distanţează).  "Melo-trash" e definiţia filmului  în cuvintele lui Audiard. Regizorul are o predilecţie pentru idilele între "ciudaţi", între oameni din lumi diferite (în Sur mes levres între un vagabond şi o secretară cvasi-nevăzătoare, în De battre mon coeur s'est arrete între un mic rechin imobiliar şi o pianistă asiatică).

Pe Stephanie o scoate din depresie relaţia neaşteptată cu Ali, un bodyguard (şi boxer în lupte ilegale). El e genul dintr-o bucată, "what you see is what you get", numai muşchi şi instinct, dar dă pe dinafară de viaţă şi firesc (exact ce îi trebuie fetei). Îl descoperim cu această ocazie pe actorul belgian Mathias Schoenaerts (pe care unii l-aţi văzut poate şi în Bullhead, solidul debut al lui Mickael Roskam). Nu e singurul de la care Audiard a cerut şi a primit totul. Protagonista,  Marion Cotillard, este aici în rolul carierei sale (de pînă acum). Plus că îşi păstrează appeal-ul chiar dacă trupul îi este înjumătăţit (o recunoaştere specială ar trebui acordată departamentului efecte speciale).

Un  indiciu pentru cît de importantă e munca lui Audiard cu actorii (recunoscut ca "regizor de actori) este dat de genericul de final, care începe cu derularea numelor actorilor principali şi a celor 5-6 secundari. Regizorul meu francez preferat (dintre contemporani) recunoaşte într-un interviu că are pretenţii enorme de la actori. După două-trei duble jucate cum le cere el, vrea să mai vadă alte două-trei variante "de la ei". Filmul a fost filmat şi produs în 4 luni (ca să ajungă în termen la Cannes), după ce s-a lucrat 2 ani la scenariu (împreună cu Thomas Bidegain, cu care Audiard a lucrat şi la precedentul Un prophete). 

Rugină şi os nu are grandoarea sagăi Profetului, dar nu e mai puţin intens.



Un comentariu:

  1. De multa vreme n-am mai trait un film asa cum l-am trait pe asta. "Un prophete" m-a lasat rece; cred c-o sa incerc sa-l mai vad o data numa' de dragul astuia.
    p.s. muzica siropoasa? Nasol sa fii critic de profesie; mai devreme sau mai tirziu faci cu stomacul.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.