luni, 14 ianuarie 2013
L'heure d'été - un film de neratat
Înainte de a
vedea, poate chiar pe vreunul din marile ecrane din România, Apres mai, cea mai
recentă realizare a lui Olivier Assayas, premiată în 2012 la Veneţia pentru
scenariu, propun o scurtă revenire, în urmă cu doar patru ani, la L'heure d'été
(2008). Dacă l-aţi bifat deja, la timpul lui, vă felicit şi invidiez. Dacă nu
l-aţi văzut la acel moment, cum nici eu nu am făcut-o, atunci ar cam trebui
să-l treceţi pe locurile fruntaşe în lista de priorităţi. Altfel veţi rata
ciocnirea cu un mare film.
Întâlnirea mea cu
L'heure d'été acum (şi nu mai târziu) se datorează nu atât lui Olivier Assayas,
indiscutabil unul din cei mai originali cineaşti francezi ai momentului, pe
care nu l-am urmărit foarte îndeaproape şi aplicat, dar despre al cărui Carlos
(2010) am scris de bine. Atracţia principală a reprezentat-o Juliette
Binoche, ale cărei filme importante (că alea mai mici sunt imposibil de găsit)
nu-mi prea place să le ratez (vă recomand, cu ea, recentele Elles (2011) şi La vie d'une autre (2012), că pe cele mai vechi le ştiţi cu siguranţă, iar deja
clasicele Copie conforme (2010) şi Cosmopolis (2012) le-aţi bifat indiscutabil).
Iar anul ăsta o vom vedea în Camille Claudel, 1915, cea mai recentă trăsnaie
(care va fi prezentată în premieră la Berlinale) a francezului Bruno Dumont, un
regizor greu digerabil, dar extrem de precis în a diseca natura umană.
Cu părul vopsit
blond, Binoche joacă aici rolul unui designer de obiecte stabilit în SUA, care
revine de câteva ori pe an în Franţa, unde se întâlneşte cu mama sa, cei doi
fraţi, soţiile şi copiii acestora. Prima reuniune, care ocupă minute bune din
debutul filmului, este de la aniversarea de 75 de ani a mamei, Helene,
interpretată de Edith Scob, pe care aţi văzut-o recent în rolul şoferiţei lui M.
Oscar din Holy Motors.
Helene, moştenitoare a unei impresionante case
aristocratice nu foarte departe de Paris şi a mai multor obiecte de valoare ale unui
unchi artist şi colecţionar (cu care ar fi avut şi o relaţie tulbure), vrea să pună lucrurile
la punct în privinţa testamentului, bazându-se în special pe fiul cel mare,
Frederic (Charles Berling), economist şi scriitor, cel care este un fel de
personaj central. În restul filmului, la nivel narativ, asistăm la jocul între
convenţii familiale şi interese personale dintre cei trei fraţi, nevoiţi să
discute moştenirea mamei (mezinul, director de departament în cadrul unei
importante companii, deplasat cu serviciul în China alături de soţie şi trei
copilaşi, este jucat de Jeremie Renier, creaţia fraţilor Dardenne).
Acum, că am
trecut peste cele câteva informaţii din scenariul semnat tot de Assayas
necesare pentru a construi un spaţiu comun de înţelegere, merită să vă spun de
ce L'heure d'été este un must-see.
Aş putea să încep
cu imaginea lui Eric Gautier, care şi-a mai pus semnătura pe filme ca Pola X, Diarios
de motocicleta, Coeurs, Into the Wild, On the Road sau Les herbes folles.
Culorile sunt când luminoase şi vii, în momentele de armonie familială, timp în
care şi aparatul de filmat este în mişcare continuă, când întunecoase şi reci,
în secvenţele mai tensionate, când camera îşi încetineşte ritmul, întârziind pe
personaje în scurte, dar percutante momente de regret şi tristeţe. Assays evită
însă orice tentaţie lacrimogenă, păstrând distanţa necesară şi tăind prin montaj atunci
când trebuie.
L'heure d'été
este filmul detaliilor evocatoare. Assayas reuşeşte ca din doar două-trei
replici sau gesturi să contureze temperamente şi chiar tipologii, iar din cadre
de câteva secunde – să aducă informaţii indispensabile în aprofundarea
multiplelor sensuri pe care le dezvoltă.
Aşa cum scrie
Andrei Gorzo în cazul filmului Apres mai („Cât despre Assayas, acesta nu-i aici
nici elegist, nici ironist, ci mai degrabă un arheolog al
"contra-culturii" lui personale - adică aşa cum a cunoscut-o el,
căci, după cum lasă destul loc de înţeles prin refuzul lui de a trage concluzii
generale despre epocă, "pentru alţii o fi fost altfel"), cineastul
francez nu este nici în L'heure d'été dictatorul gata să impună prin
generalizări brutale opinia sa despre lume şi viaţă, şi nici paseistul care
bombăne în barbă despre decăderea societăţii actuale, într-un film care pune
totuşi faţă în faţă (sau, mai degrabă, umăr la umăr) trei generaţii, fiecare cu
atuurile şi, mai ales, scheletele sale din dulap.
Dar poate
cel mai provocator aspect al filmului este felul în care Assayas ne
direcţionează atenţia spre „personajele” pe care nu le-am menţionat până acum,
dar care joacă un rol hotărâtor: obiectele, fie ele de mare valoare în bani sau
doar cu încărcătură sentimentală. Aşa cum spune şi personajul Helene, atunci când oamenii şi
amintirile lor dispar, obiectele sunt cele care mai dau seama de ce a fost
odată. Iar renunţarea la lucrurile dragi care au aparţinut predecesorilor înseamnă
de fapt abandonarea unei bune părţi a trecutului,
moment niciodată uşor de depăşit. Rămân însă un oarecare regret şi
necesitatea de a alerga mai departe, aşa cum fac cei doi tineri în final.
Ionuţ Mareş
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.