miercuri, 31 octombrie 2012

Zece filme care m-au speriat

Bu-hu-hu! Din motive evidente, astăzi selectăm 10 din filmele de groază care ne-au speriat/fascinat. Vă invităm deci să ne bîntuţi şi cu propunerile voastre...îngrozitoare. Începem noi, autorii, în ordine alfabetică (atenţie, titlurile nu reprezintă o ierarhie, top, ci doar o selecţie).



Repulsia  - unul din primele bune ale lui Polanski, cu o şi mai bună (şi foarte jună) Catherine Deneuve
(tot de/cu Polanski avem şi spoof-ul Balul Vampirilor)

Exorcistul - un clasic, ce să mai zici...

Let the right one in  - frisoane nordice

Cabin in the Woods  - genul horror în cheie postmodernă; nu m-a speriat dar am admirat inteligenţa, umorul şi joaca cu clişeele genului, la fel ca la Zombieland

Kill List - încă mai analizez grozăvia şi tot cred că mi-a scăpat ceva

Blairwitch Project  - primul, are meritul de a fi creat o nişă în cadrul acestui gen şi a dat de mîncare la o grămadă de oameni, inclusiv celor cu Paranormal Activity

Labirintul lui Pan  - deşi e de fapt fantasy-horror (merită menţionat aici şi anteriorul lui Del Toro, El espinazo del diablo)

22 Mai  - aşa se face un ghost story, domnu' Night Shyamalan

Faust (tot din zona expresionismului german, n-avem voie să uităm cîteva titluri influenţiale, Cabinetul doctorului Caligari, M, Nosferatu sau Vampyr de Dreyer)

Şi pentru că Waka_x pomeneşte şi el Videodrome, iar Lynch m-a speriat mai tare cu serialul (Twin Peaks) decît cu lungmetrajele sale, precizez că sunt o grămadă de filme din afara genului horror care îţi ridică părul în cap, gen: Oldboy, Eyes Wide Shut, Buried, Psycho etc etc

(Lucian)


Zalista filmelor de helouin
Martyrs - exponent dur al new french extremity
Insidious - o zvacnire revigoranta a genului "casa bantuita" care evita plasa mockumentaristica
Trick’r’Treat - chintesenta filmelor de halloween: antologie de povesti de groaza
A Tale of two sisters - horror corean de inalta definitie
Angst - psihopatul ucigas in cea mai explicita formula a sa
Rubber - black comedy cu doze egale de umor si viscere
Trollhunter - mockumentar de prin padurile norvegiene. aer proaspat nu altceva.
Audition - filmul la care eram aproape gata sa-mi pierd cunostinta.(sunt hemofobic printre altele)
Rosemary’s Baby - Polanski prezinta: Diavolul si toti copiii sai.
The Shining - Stephen King imaginat de Stanley Kubrick. O capodopera a groazei.

(Richie)


The Hunger  - trateaza extrem de interesant si taios problema cuplului / viata vesnica / singuratatea
Martin - 
cand esti tanar si psihopat toata lumea e atenta doar la faptul ca esti tanar :)
Dead Ringers  - 
Cronenberg + Jeremy Irons = kaboom !!!
Kwaidan  - 
nimic nu cred ca e mai de speriat ca mitologia/pandemoniumul japonez !
The Tenant
unul din cele mai bune filme a lui Polanski. scrie/joaca/regizeaza povestea alunecarii in nebunie cu mare nebunie aaa ... arta.
Videodrome  - 
da. amintesc de alt film al lui Cronenber in lista asta pentru ca subiectul "televiziune" e un subiect demonic prin excelenta. clasic.
Visitor Q  - 
am mai multe filme de Takashi Miike in lista dar asta e cu adevarat de speriat. Familia e primul si ultimul sanatoriu, nu-i asa ?:)
In the Mouth of Madness - 
o aventura-horror unica si de neuitat. cinema solid
Dellamorte Dellamore  - 
zombies + dylan dog + aventura in cele mai bune interpretari. un mare favorit al meu :)
Pontypool  - un film mai recent care a iesit serios in fata (alaturi de "Kill List" si putine altele) in ultimii 10 ani de horror. idei interesante si realizare impecabila. film mic cu greutate mare.

(waka_x)

Vinerea animata: nicio miercuri fara peste






Despues de Lucia

Ionuţ Mareş a avut o săptămînă grea. După Filme de Cannes, a luat la rînd Festivalul Filmului Francez (ieri a văzut cinci filme). Iar cînd se termină FFF începe cu Festivalul Filmului Polonez. Între timp a văzut de două ori După Dealuri. Ne bucurăm că după toate astea, Ionuţ şi-a găsit timpul să scrie despre După Lucia.




Bresson trăieşte


Câştigător pe Croazetă în secţiunea Un Certain Regard, al cărei juriu a fost prezidat de actorul Tim Roth, Despues de Lucia, al doilea lungmetraj al mexicanului Michel Franco, a fost unul din cele mai provocatoare vizual experimente cinematografice prezentate la recent încheiatul festival Filme de Cannes la Bucureşti

Povestea e una banală: tată (bucătar-şef) şi fiică (17 ani) se mută dintr-un oraş-staţiune în capitala Mexico City în încercarea de a trece peste moartea soţiei/mamei. În tăcere şi individual, cei doi se străduiesc să îşi înăbuşe durerea, care rămâne totuşi în stare latentă, gata să explodeze oricând cu urmări imprevizibile. În acest timp, fără ştirea tatălui, Alejandra (Tessa Ia), care preia în familie şi rolul mamei dispărute, este supusă unui şir de umilinţe din partea colegilor din noua sa şcoală în care încearcă să se integreze. Atunci când o întâmplare cu consecinţe potenţial tragice ajunge la cunoştinţa bărbatului, răbufnirea acestuia este una din cele mai neaşteptate. 

Subiectul filmului - propunerea Mexicului pentru premiile Oscar ce vor fi decernate la începutul anului viitor - etalează ingredientele unei potenţiale melodrame. Michel Franco nu numai că evită însă riscurile de a cădea în sentimentalism şi de a face morală (teribilismul condamnabil al foarte tinerei generaţii and all that jazz), dar, printr-un stil cât mai obiectiv, aproape documentaristic, reuşeşte un film profund, în ciuda unei aparente răceli.

 Felul în care îşi construieşte personajele centrale (Michel Franco este şi scenaristul filmului), prin evitarea psihologizării, dar şi abordarea cinematografică cerebrală amintesc de peliculele lui Robert Bresson. Alejandra este un fel de variantă modernă a "asceţilor" din filmele cineastului francez. În acest sens, asemănarea dintre tânăra mexicană şi adolescenta Mouchette din filmul bressonian cu acelaşi titlu este evidentă (dovadă stau chiar şi posterele celor două pelicule). La fel ca Bresson, Michel Franco îşi supune eroina unor întâmplări degradante (fără a ieşi din convenţia realismului), însă doar pentru a evidenţia spiritualizarea fetei, în contrast cu dezumanizarea celor din jur. Adolescentele din filmele celor doi cineaşti nu sunt creaturi angelice – Mouchette are o relaţie cu un pierde-vară şi este dispreţuitoare faţă lume (se răzbună pe colege aruncându-le noroi în faţă); Alejandra pare a se fi drogat (dar cine nu o face în Mexic, ţara unde elevii sunt testaţi regulat pentru a vedea dacă au consumat stupefiante?) şi, după ce se îmbată la o petrecere cu noii colegi, se lasă filmată în timp ce face sex cu unul dintre băieţi -, dar par a atinge o stare de graţie ce le face neîncadrabile în mediul în care trăiesc.

 Meritul tânărului cineast mexican este că nu vrea să manipuleze sau să stoarcă emoţii ieftine şi nici măcar să stârnească empatie, compasiune sau dispreţ din partea spectatorului. Din acest motiv, pelicula nu va fi pe placul celor care s-au obişnuit ca atunci când văd un film să primească la pachet şi coduri cât mai uşoare de înţelegere. Despues de Lucia este un film cerebral, realizat exclusiv din cadre fixe (a căror lungime variază de la câteva secunde la minute bune) şi epurat de muzică şi de prim-planuri (excepţia remarcabilă o reprezintă un cadru cu chipul fetei, după ce a fost tunsă cu forţa de colege şi umilită în clasă de ziua de naştere, chip ce trimite direct la Ioana D’Arc a lui Dreyer). Stilul mexicanului lasă spectatorului libertatea de a-şi alege din aproape fiecare cadru centrul său de interes, fără a fi împins spre o direcţie sau alta - o provocare regizorală onestă. De multe ori, ceea ce, sugerat, pare a se întâmpla în afara cadrului este la fel de interesant sau tulburător ca ceea ce avem în faţa ochilor.

Ionuţ Mareş

marți, 30 octombrie 2012

Afisul lunii


Coordonata: După Dealuri

CRONICUŢE LA CALD

Coordonata Skyfall şi După dealuri. Două filme care n-au nimic în comun. În afară de data de lansare în România, de durată (peste 2 h) şi de faptul că eroii lor sunt orfani. Şi totuşi le voi trata laolaltă. Pentru că le-am văzut ieri, unul după altul. Şi pentru că vreau să vă spun degrabă de ce e bine să mergeţi la unul şi de ce să-l evitaţi pe celălalt.



Aparent, Skyfall este despre reînvierea lui 007 ("What's your hobby, mr. Bond?" "Resurection"). Mă tem că e despre moartea lui James Bond.

"Vedeţi, domnule Bond, după atîta alergătură şi luptă, totul e fără rost" îi spune "tipul rău" (jucat de Bardem) aproape de deznodămînt. Măcar de-ar fi fost "alergătură şi luptă", să ştim o treabă. Este aşa în primul sfert de oră al filmului, care începe furtunos (aşa cum ne-a obişnuit în ultimele episoade) în mijlocul unei misiuni în Turcia; aţi observat că mai nou filmele de "acţiune" încep în forţă, chiar înainte de generic?

Dealtfel, genericul e singurul lucru cu cap şi coadă din filmul ăsta (ar mai fi varanul acela din Macao, dar suspectez că e creat digital).

Inacţiunea de după "moartea" lui Bond se încearcă a fi surmontată prin varietatea de locuri turistice (cea mai ieftină formă de turism - cineturismul) prin care ne plimbă franciza: Shanghai, Macao, Istanbul, munţii Scoţiei. În ciuda peisajelor exotice, tot se văd cele două burţi masive de la jumătatea filmului. Se văd şi bubele din scenariu, cu twist-uri atît de bombastice că dau în ridicol.

Replicile sunt previzibile, atunci cînd nu sunt redundante (de genul, M/ Judy Dench privind peste sicriele subalternilor ei mormăie: "îl voi găsi pe cel care a făcut asta"; chiar era necesar? oare nu era EVIDENT că n-o să plece acum la pescuit?). Skyfall nu are umor, nu are glamour şi nu mai are nimic british în afară de actori.

By the way...

Să mă scuze doamnele şi domnişoarele dar, aici, Daniel Craig (impecabil în Casino Royale) s-a transformat definitiv în robot. Un Arnold Schwarzeneger fără accent austriac. Am numărat 3 grimase (pe post de zîmbet) tot filmul şi apoi o repriză de plîns (!?!) la final. O fi avut un scurtcircuit.



Lady Judy Dench şi Javier Bardem sunt singurii actori din filmul ăsta, dar se pierd în mulţimea de clone şi roboţi (să mă ierte şi Ralph Fiennes, dar e pur decorativ).

Efectul cel mai pervers al globalizării seriei Bond este că nici dacă pui un regizor care ştie să facă filme adevărate nu mai e vreo diferenţă. Sam Mendes nu şi-a lăsat deloc amprenta. E o misiune şi pentru el, ca oricare alta din industrie. Ca piesa aia lui Adele: la comandă...

Problema lui Bond e că l-au batman-izat, superman-izat (e chiar o secvenţă antologică în care "zboară" agăţat de lift "în poziţia Christopher Reeves"; amîndoi sunt orfani, atîta că James n-are costum din spandex şi nu-i alergic la kriptonită, deşi îşi găseşte nişte aşchii de uraniu prin corp). Creatorii au uitat că Bond nu e supraom, e cel mult un super-agent. Din dorinţa de a-l face invulnerabil, au sacrificat orice dîră de umanitate din acest personaj, altădată şarmant. L-au aneantizat.

Skyfall este tentativa de reîmprospătare a francizei, în care M (Dench) predă ştafeta noului M (Fiennes), iar Bond e reconfirmat în funcţie. Deci, reboot. Restart franciză. Veţi auzi probabil o mulţime de cronici laudative. Iar lumea se calcă zilele astea în picioare să-l vadă pe agentul zero...Pentru mine însă, ultimul Bond s-ar putea să fie chiar ultimul.

 

După Dealuri durează 150 de minute. Par mult mai puţine. Are atîta "acţiune", se întîmplă atîtea lucruri...Ca să vă daţi seama în ce hal m-a ţinut cu sufletul la gură vă mărturisesc că n-am putut să-mi mănînc nachos-urile. Nici nu le-am atins.

Asta e ceva, în condiţiile în care ştiam cum se termină povestea.
Ştim toţi cum se termină.

Filmul începe cu o tînără văzută din spate care îşi face loc prin mulţimea ce tocmai coborîse din tren. Tînăra merge în sens opus mulţimii, are calea ei. Îngustă. Ajunge la capătul trenului fără să-şi găsească prietena după care a venit. Apoi o vede. Dincolo de linii, pe peron. Îi strigă "Stai acolo!". Un tren se apropie pe linia dintre cele două. Se aude un ţiuit de avertisment de la locomotivă. Dar fata de pe peron sare liniile într-un suflet şi îşi strînge în braţe prietena, cu o secundă înainte de trecerea în viteză a locomotivei.

Acest mic moment anticipează raportul pe muchie dintre cele două, felul în care va decurge relaţia lor şi finalul tragic al poveştii.

Alina (Cristina Flutur), băieţoasă şi impulsivă, s-a întors din Germania (unde lucrează) ca să o ia cu ea pe vechea prietenă (iubită?) alături de care a crescut la casa de copii. Voichiţa (Cosmina Stratan), docilă şi frumuşică, a apucat "altă cale" şi acum "iubeşte mai mult pe altcineva". E măicuţă la mănăstirea din deal.



Cele două prietene ar fi trebuit să plece în cîteva zile. Dar Alina are o criză (declanşată pare-se de refuzul Voichiţei de a o urma) şi e internată la psihiatrie, ratînd plecarea spre vaporul unde erau aşteptate să lucreze ca ospătăriţe.

La După Dealuri am apreciat în primul rînd subtilitatea cu care regizorul spune povestea. Cristian Mungiu nu e interesat dacă "a fost sau n-a fost"...exorcizare. E cinema, nu documentar. El compune din mici sugestii, detalii, contextul larg al dramei de la Tanacu aka Mănăstirea Dealu Nou.

Alina a fost victima unui şir de bune intenţii: de la sora Voichiţa care vrea s-o îngrijească "pentru că e un pic tulburată şi aici la mănăstire îşi va găsi liniştea", la asistenta medicală care le recomandă maicilor s-o ia de la psihiatrie şi "să se roage pentru ea", la medicul psihiatru care recomandă  "Haloperidol şi Psaltire", la preotul mănăstirii (dealtfel smerit) care îşi asumă de unul singur oficierea Sfîntului Maslu ca "s-o scape de cel rău", la maicile care o leagă şi îi pun căluş "ca să nu se mai zbată în timpul slujbei că îşi face rău" şi pînă la medicul de pe Salvare, care îi face cinci injecţii de adrenalină deşi era deja...moartă.

"-Ce i-aţi făcut, criminalelor?!"
"-Dar noi i-am vrut numai binele"

Bune intenţii şi ignoranţă. O combinaţie catastrofală. Instituţiile  (poliţie, spital, Biserică) şi societatea întreagă par minate de această bombă cu ceas. Cauzele mici, personale, se suprapun peste cauzele mari, sociale. Din această perspectivă, filmul lui Mungiu este o pledoarie indirectă pentru educaţie. Mi-a amintit un aforism celebru: "Dacă ai impresia ca educaţia e scumpă, atunci încearcă să vezi cît costă ignoranţa". După Dealuri este şi o oglindă a dezrădăcinării românilor din ultimii ani.




Regizorul nu caută vinovaţi. Poate că nici nu a fost scopul său să răspundă la întrebarea care a stat pe buzele tuturor în 2005: cum a fost posibil aşa ceva? Totuşi, o face. O face prin însăşi distanţa pe care o ia faţă de poveste. El dă zoom out. În cele mai multe mîini, atîtea planuri intercalate (relaţia dintre Alina şi Voichiţa, raporturile din cadrul obştii mănăstireşti, contactele cu diversele "instituţii", secvenţele cu familia adoptivă etc), s-ar sfărîma ca la o jonglerie ratată cu farfurii chinezeşti. Dar strunite de Mungiu ele nu sunt construcţii artificiale. Dimpotrivă, toate fac clic în poveste, în mod natural.

Nici nu mă aşteptam să alunece înspre senzaţional. Senzaţională e poate doar discreţia cu care a reuşit să-l prezinte pe controversatul preot de la Tanacu (jucat de Valeriu Andriuţă, pe care Adina l-a prins pe un hol la Cannes) şi nu mai puţin controversatul act de exorcizare. O mică secvenţă în faţa altarului, între două plimbări ale unui corp pe targa improvizată ("aia nu-i cruce măi omule, crucea e ceva sfînt" îi spune preotul poliţistului la anchetă, care observase că targa de care o legaseră pe Alina are formă de cruce).

Pe zăpada albă se profilează un grup de siluete negre în mişcare, dinspre chilii spre biserica "neterminată". Maicile sunt filmate de la depărtare din faţa şi, o zi mai tîrziu, din spatele bisericii. E ca şi cum regizorul ar fi vrut să păstreze o parte din...Taină.



Povestea e văzută din perspectiva Voichiţei, la fel cum în 432 o vedeam din a Aneimaria Marinca. E o secvenţă cînd Voichiţa, ruptă între "noua ei familie" şi vechea companioană, urcă pe deal spre locul ei secret de refugiu. Pentru o clipă vedem soarele portocaliu, la asfinţit. E filmată din spate, cu camera în mişcare (deja vu din 432). Ajunge în vîrf şi pentru o clipă se întoarce din profil. O bucată din soarele acela "arde" acum în ochii ei.

Prin După Dealuri, cinemaul românesc reintroduce poezia în limbajul filmic. Asta nu înseamnă că filmul e lipsit de umor. În scena în care maicile "o ajută" pe Alina să se pregătească temeinic pentru spovedanie, bifînd păcate din Îndreptar, avem un veritabil studiu de personaje. Maicile citesc păcatele şi apoi privesc curioase şi nerăbdătoare spre Alina să vadă dacă a avut "şi păcatul acesta". E mica lor distracţie, indiscreţie...laică. Un substitut de televizor.

Dincolo de toate discuţiile cu aromă local-românească, mai apare o temă importantă. Singurătatea. Cele două orfane, acum adulte, au nostalgia familiei. Nu întîmplător, la mănăstire, maica stareţă şi preotul sunt numiţi de restul obştii cu apelativele "mami" şi "tati". Alina nu vrea să o audă pe Voichiţa spunîndu-le aşa, pentru că e o trădare a "familiei" pe care au avut-o ele în cămin, cînd au avut grijă una de alta. După Dealuri este şi despre nevoia/frica "de a nu fi (din nou) singur", nevoie repetată în mai multe rînduri de Voichiţa, ba vorbind despre ea, ba despre Alina ("să aibă şi ea pe cineva").

De apreciat inspiraţia şi curajul lui Cristi Mungiu de a numi nişte necunoscuţi în rolurile principale, foarte solicitante. Pe secundari (în afară de corpul de măicuţe) i-aţi mai tot văzut în ultima vreme: Luminiţa Gheorghiu, Ion Sapdaru, Teo Corban etc.

Stilistic, Mungiu se separă de maniera din 432 (filmat oarecum în siajul lui Moartea Domnului Lăzărescu) şi, chiar dacă păstrează elemente din filmul anterior, acesta este cel mai decantat film al regizorului. Autorul a ajuns la maturitatea creaţiei. A ajuns într-o stare de graţie.




M-am bucurat să văd că la Timişoara lumea a început să vină la film românesc. Mă bucur să vă anunţ şi că După Dealuri va rula 4 săptămâni (s-ar putea ca pînă la urmă să avem şi aici o lansare de gală în prezenţa echipei). Încă o bucurie: filmul lui Cristian Mungiu este distribuit de prestigioasa companie Wild Bunch, care şi-a legat numele de filme ca El Orfanato, Che sau The Artist.

Atenţie! Aceasta e cronica la cald (încă una "fierbinte", la Marian). Mai sunt multe de zis despre După Dealuri. În acest moment era important de precizat care e filmul la care ar trebui să vă îngrămădiţi în cinematografe.

luni, 29 octombrie 2012

Seriale actuale: la ce ma uit si de ce


American Horror Story
Dupa un sezon 1 fabulos (nu am mai vazut de la Twin Peaks incoace asa serial ), a inceput sezonul doi in forta ! Cu un casting de zile mari (Jessica Lange + o gramada de actori buni si bine repartizati), un story care abuzeaza si combina cliseele horror in moduri originale. De neratat ! Astept episoadele noi cu sufletul la gura si asta mi se intampla foarte rar !


It's Always Sunny in Philadelphia
Un serial de comedie "independent", nascut pe cale naturala (fara cezariana). Toata lumea lui e comica si debordeaza de idei. E proaspat si cu adevarat hilar. Adaugati peste asta un 
Charlie Day lasat sa-si dea in petec si un Danny Devito si cautati si sezoanele vechi, ca merita.

Regular Show
Comedie-aventura animata cu tente suprarealiste. Un fel de copil nelegitim al lui Beavis si Butthead cu The Mighty Boosh. Foarte drag mie. Foarte comic si imprevizibil. Si pe asta il astept cu sufletul la gura.

Superjail!
Pura nebunie animata. Comic pe alocuri dar suprarealist per total. Violent peste orice grad de violenta. Explozie de animatie buna si idei la foc automat.

Comic Book Men
Kevin Smith & friends - o incantare de privit. Un serial despre lumea benzilor desenate. Daca numele lui Kevin Smith nu-ti spune nimic - poti sa-l sari :) Mie imi aduce zambetul pe buze si imi adauga un grup de prieteni virtuali in cap.

Din serialele cunoscute si "clasice" mai urmaresc South Park si The Simpsons. Si cam atat :)


duminică, 28 octombrie 2012

One World Romania on Tour 2012


Festivalul One World Romania exista din 2008 si se prezinta ca fiind singurul festival de film documentar din Bucuresti si unicul din tara destinat exclusiv drepturilor omului. Desi el se desfasoara in fiecare an prin martie, cand vine toamna ecourile sale incep sa se faca auzite prin tara via caravana One World Romania on Tour, care aduce o parte din filmele prezentate in principalele orase. O miscare demna de salutat si pe care o dorim copiata de cat mai multe festivaluri bucurestene, indeosebi Next si Anim'est.

"In al cincilea an de festival, One World Romania porneste din nou in calatorie prin tara cu o parte din documentarele prezentate in martie la Bucuresti. In perioada 21 octombrie – 25 noiembrie 2012, 16 filme din selectia festivalului din 2012 ajung in 11 orase. Unele dintre ele au mai fost gazde ale One World Romania On Tour: Brasov, Timisoara, Cluj Napoca, Tirgu Mures, Miercurea Ciuc si Iasi, pe cand altele sunt o premiera: Resita, Galati, Sighetu Marmatiei, Sfantu Gheorghe si Chisinau."

La Timisoara, One World Romania on Tour poposeste in 31 octombrie la Facultatea de Stiinte Politice, Filosofie si Stiinte ale Comunicarii din cadrul Universitatii de Vest Timisoara cu o selectie de "filme brici" la care intrarea va fi libera! Programul celor 3 zile il gasiti mai jos.

miercuri, 31 octombrie
18h00 - The Real Social Network, UK, 2011, 75’
20h00 - Rouge Parole, TN/CH, 2011, 94’

joi, 1 noiembrie
18h00 - Abuelas, UK, 2011, 9’
             / Justice for Sergei, NL, 2010, 62’
20h00 - The Last Day of Summer, PL, 2010, 30’
             / Planet Kirsan, PL, 2010, 50’

vineri, 2 noiembrie
18h00 - Article 174, IR, 2009, 13’
             / Fragments of a Revolution, FR/IR, 2011, 55’
20h00 - The New World, EE, 2011, 89’

Informatii despre filme aici.

Echipa După Dealuri, la Arad


Arădenii care n-au ajuns aseară la lansarea Pseudokinematikos poate se vor mobiliza la După Dealuri. Cristian Mungiu şi actorii principali vor fi prezenţi la proiecţia de la ora 16.00, la Cinema City în Atrium Center.

Nu pot să nu mă întreb de ce nu ajung şi la Timişoara. Mai ales că acum, de cînd cu autostrada, suntem la juma de oră distanţă. Adică după (următoarele) dealuri...


sâmbătă, 27 octombrie 2012

Afisul zilei: Dark Horse

Un film de vazut, un film de inconfundabilul Todd Solondz (Happiness, Palindromes). Un regizor/film independent, provocator si curajos, o viziune originala asupra competitiei in societate, a marilor iluzii personale si a "drumurilor noastre toate". Mi-e greu sa-l descriu tocmai pentru ca Solondz are un limba cinematografic atat de diferit si personal si nu doresc sa "povestesc filme". Mai vorbim dupa ce il vedeti.
 



SHORT: Paul

Scurt-metraj israelian care imbina teatrul de marionete cu filmul, un fel de puppet-noir castigator al Best Narrative Short la Chicago International Film Festival. Autor Adam Bizanski. O intamplare interesanta cu un personaj-marioneta al carui apartament este spart de hoti si astfel incearca sa dea de urma hotului.




vineri, 26 octombrie 2012

Looper vs. Killer Joe


"Astăzi, Hollywood-ul vinde mereu acelaşi film, spectaculos, utopic şi degenerat în egală măsură, neutru în aparenţă, dar nociv în esenţă, bazat pe legătura dintre excitarea cognitivă a spectatorului şi satisfacerea acestui tip primar de răscolire".

Citez din lucrarea de licenţă a lui Vlad Dragomirescu, care face o analiză curajoasă a cinematografului de azi. Tînărul absolvent de regie (clasa profesorului Alexa Visarion) mai observă că în ciuda "schismei" istorice dintre filmul comercial şi cel de autor, "eroii negativi şi modelele" încep să se confunde "pentru că ne apropiem de momentul în care extremele acestui domeniu par să se atingă".

Unul din exemplele recente care ar susţine teza aceasta este Looper. Deşi are caracteristicile unui film de autor, fiind scris şi regizat de Rian Johnson, nu depăşeşte graniţele genului SF şi nu îl reîmprospătează, aşa cum a făcut-o, să zicem, The Moon sau Another Earth. Revista mea preferată, Little White Lies, chiar îi dedică vreo cîteva pagini în care RJ îşi prezintă un fel de decalog creativ ("Find the film as you go", "Know your genre", "Tell your own story", "Edit, edit...etc).

Scenariul este aproximativ în regulă (mai puţin fixaţia aia cu 30 de ani înainte, 30 de ani după). Ţinînd cont că e vorba de călătorii în timp, reuşeşte să fie clar (poate prea clar). "Personajele noastre principale nu au acces la călătoria în timp. Nu ştiu cum funcţionează - aşa că trebuie să gestioneze doar situaţia în care se găsesc. A fost deci doar o chestiune de cum să explicăm cît mai puţin şi să scăpăm aşa" zice Rian Johnson. Looper e Terminator, varianta cu copii mutanţi, cu puteri telekinetice (autorul chiar recunoaşte că a luat ca model primul Terminator).


La capitolul interpretare nu sunt surprize mari. Bruce Willis e Bruce Willis (aproape de rolul din 12 Monkeys). Joseph Gordon-Levitt e, din păcate, tot Bruce Willis (ajutat de "proteze faciale şi efecte CGI" pentru a semăna la fălci cu "dublura" sa mai în vîrstă). Mai apare Jeff Daniels într-un rol atipic de boss, care nu impresionează. M-a impresionat în schimb puştiul de 5 ani, Pierce Gagnon, viitorul "Rainmaker", dar la vîrsta asta putem vorbi doar de talent nativ.

Imaginea e cînd banală (ca de serial tv din anii '90), cînd clasa întîi (în anumite scene de la ferma frumoasei Emily Blunt). Dar pentru acele cîteva momente de graţie trebuie apreciaţi directorul de imagine şi departamentul de efecte speciale. Ceea ce, mă tem, e doar meşteşug. Infrastructură. Tehnică.

În rest, mă întreb, cu ce rămîn după două ore în sala de cinema?

Să nu credeţi că aştept de la fiecare film Revelaţia. Aştept să pătrund într-un univers imaginar distinct, original, aşa cum mi se întîmplă de pildă cu fiecare film semnat de Wes Anderson.

Camaradul Felix îmi scrie imediat după vizionarea Looper: "Gol şi nimic original. Fără suflet. Parcă majoritatea sunt aşa la cinema în ultima vreme. Lungit şi lăţit peste puterea spectatorului. Anapoda dozat. Filmat ca de tv. Cred ca era ok de ora tarzie pe un canal de tv. ca adormeam la jumate".

N-aş fi atît de dur, dar într-adevăr e "gol", artificial. Să recunoaştem că Looper este un pic peste standardul produselor care intră pe banda multiplexurilor. Însă trebuie oare să ne mulţumim doar cu  "un pic peste standard". Ajunge atît?

"Cinematografia de consum a ajuns o maşinărie care creează de la sine, iar tot ce iese din ea este devorat pe loc de către un public majoritar şi dependent de acest produs nociv. De ce nociv? Fiindcă violenţa, iresponsabilitatea, prostia, vulgaritatea, groaza sunt ingredientele care alcătuiesc acest gen de cinema. Sunt tot odată şi ingredientele care îl fac rentabil. Suntem (şi am fost mereu) în situaţia în care filmul ne schimbă modul de a percepe lumea din jur. Filmele hrănesc societatea cu idei şi concepte, schimbând-o. Aceasta la rândul ei schimbă filmele hrănindu-le cu realitatea ei palpabilă şi pe alocuri şocantă." mai spune Vlad Dragomirescu în lucrarea sa (m-am bucurat să găsesc vederi atît de pătrunzătoare la un tînăr de 22 de ani, chiar dacă nu sunt întrutotul de acord cu radicalismul lor; şi mai tare m-am bucurat să-i văd filmul de absolvire, Proprietara, pe care sper să-l putem proiecta curînd la Timişoara).

Violenţă este şi în Killer Joe, tot producţie americană, dar altă mîncare de peşte ("salată de ton", ca să fim precişi). Aparent, are ingredientele unui big-budget: un regizor consacrat - William Friedkin (Exorcistul, Filiera Franceză), un star frumuşel (Matthew McConaughey), scenariu scris de Tracy Letts (autorul piesei de teatru omonime). Dar Killer Joe are aerul, curajul şi poezia unui film independent.

 

Distribuţia este ireproşabilă: familia disfuncţională alcătuită din Emile Hirsch (Into the Wild), Juno Temple, Gina Gershon şi Thomas Haden Church (Sideways), autentici şi în acelaşi timp caricaturali. Iar McConaughey (da, acel McConaughey din The Wedding Planner care iniţial a aruncat scenariul la coş, considerîndu-l detestabil pe Joe; apoi a început să vadă umorul personajului său pe care îl nimereşte în stil mare) va depăşi toate prejudecăţile pe care le aveaţi despre el  (asta dacă nu aţi presimţit ceva în Lincoln Lawyer). Un hitman de gheaţă a cărui privire străpunge ("Your eyes hurt" îi spune juna Juno) şi care răbufneşte cu explozii de lavă fierbinte. Dar chiar şi în cele mai haotice momente, Joe /McC. controlează cu autoritate şarmantă spectacolul de răzbunare pe care cu tact îl pune în scenă.

Ce îl recomandă aşadar pe Killer Joe drept "cel mai bun film american din ultima vreme"?

Dialogurile care mustesc de haz, absurd şi je ne sais quoi? Scenografia casei-rulotă în care trăieşte familia? Străzile pustii ale tristului orăşel sudist? Regia inspirată şi proaspătă a veteranului Friedkin (77 ani) care mixează ca un alchimist drama domestică cu momente de comedie neagră (precum "aţa de la sacou " sau controversata "chicken scene")? Combinaţia molotov: şoc plus entertainment. Jocul ceas al actorilor? Deznodământul demenţial?

Sigur, toate cele de mai sus. Şi acel ceva în plus care lipseşte din Looper. Stratul secundar. Fabula în care punisher-ul Joe administrează solomonic sancţiunile. Satira socială, care pune în discuţie relaţiile din cadrul familiei moderne auto-distructive. Killer Joe surprinde egoismul, meschinăriile şi festele pe care şi le joacă oamenii în numele dragostei. Cred că eşecul familiei nu a fost niciunde mai clar ca aici. În sfîrşit, e povestea veche a omului care şi-o caută cu lumînarea. Dar ansamblul dirijat de Friedkin te loveşte ca un lucru cu totul nou şi asta e marca unui film adevărat, pe care scrie CULT.  


Dacă veţi trece peste momentele de violenţă uneori excesive dar nu gratuite (în State filmul e interzis celor sub 17 ani), Killer Joe vă va pocni direct în faţă cu putere şi fără milă. Aşa se simte, de obicei, adevărul.    

În mod normal, aceste două producţii n-ar fi trebuit tratate împreună. Ele au în comun doar meseria de hitman a protagonistului şi anul apariţiei. Le-am alăturat aici pentru că ilustrează cinemaul american actual în cele două dimensiuni distincte ale sale (industria de cinema şi filmul independent), oricît de mult ar părea că se confundă ele cîteodată. Perfecţiunea tehnică şi artificialitatea unui Looper, care din păcate nu se distinge consistent de produsele de serie vs. un mic film mare ca şi Killer Joe. Lucruri bune şi proaste vin din ambele direcţii. Îmi place să fiu surprins.

În fine, mi-am reamintit cu această ocazie să nu mai pun semnul de echivalenţă între cinematograful american şi Hollywood.
  

Pseudokinematikos la Arad

Dragi cinefili din Arad, mîine putem vorbi faţă în faţă despre Bucuriile Filmului. Al doilea volum din seria Pseudokinematikos de Marian Sorin Rădulescu va fi lansat la librăria Cărtureşti din Atrium Center, în prezenţa autorului. "Soundtrack" de Adrian Enescu, bonus de Hanno Hoffer (scurtmetrajul Ajutoare Umanitare) şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, cuvînt înainte de subsemnatul.

World Music Films on Tour: Ziua doi



...sunt tare curios de Voice Over the Bridge adus din "magicul Myanmar"


joi, 25 octombrie 2012

Comedy Cluj: Filmele (1)

In cadrul festivalului international al filmului de comedie - Comedy Cluj - am facut prezenta la doar 8 filme din cele 60-70 de lung-metraje introduse in program. De scurt-metraje nici nu a putut fi vorba intrucat in cele 2 zile intregi in care am fost efectiv in Cluj programul lor s-a cam incalecat cu alegerile mele deja stabilite; iar in cazul workshopurilor sau sesiunilor de Q&A am asistat la o singura discutie, si aia dupa proiectia Baikonur, in prezenta regizorului Veit Helmer. Poate daca imi dadeam dezlegare sa stau mai multe zile apucam sa ma acomodez si sa intru mai eficient in atmosfera si ritmul de festival dar, cum se intampla mai intotdeauna, nu suntem stapani pe timpul nostru atat de mult cat ne-am dori.

Primul film la care m-am dus a fost L’age de raison, o comedie romantica franceza pe care regizorul Yann Samuell (cel care a facut si Jeux d’Enfants) o dedica celor 5 copii ai sai. A rezultat un film usurel cu o poveste naiva despre copilarie si visele pe care le-ngropam cand vrem sa devenim oameni mari fara sa banuim ca la un moment dat ele ar putea reaparea ca sa ne ceara socoteala. In rol principal o gasim pe Sophie Marceau ca o femeie de cariera, corporatista de 40 de ani cu tot ce-si doreste mai putin copii. De ziua ei primeste de la un notar batran tot felul de scrisori si pachetele pe care tot dansa si le scrisese siesi la varsta de 7 ani, incheind un contract ca sa-i fie livrate in 2010. Ca sa vedeti cum trecutul ajunge sa te fugareasca.

Cum era de asteptat, Marguerita era in tinerete complet diferita, o mica zvapaiata care visa sa salveze balenele ori sa fie printesa si care acum se pune pe sine la interogatoriu in legatura cu propria viata. O idee intriganta pusa in practica de Samuell ajutat de flashback-uri si de diverse chestioare hand-made care te fac sa crezi ca intreaga copilarie e un atelier de lucru manual. Efectul asupra Margaretei-adult e acela de prabusire emotionala si completa reevaluare a vietii odata cu deschiderea unor rani adanci pe care femeia crezuse ca le-a sters din memorie (plecarea tatalui, moartea mamei etc). Sophie e destul de buna in rol, poate cam prea emotiva in cateva instante iar uneori de-a dreptul isterica. Chiar daca un mesaj de asemenea natura e putin probabil sa produca schimbarile predicate filmul ramane placut pentru starea de bine oferita si modul in care te impinge la propia evaluare a vietii. S-ar fi putut destul de bine numi Lettre d’enfants.

****

O surpriza interesanta a fost comedia neagra mexicana Meet the Head of Juan Perez, un film cu final anuntat despre un magician care incearca sa-si salveze circul printr-o cascadorie riscanta: o decapitare cu ghilotina. Un film de debut, facut cu stil si umor, intr-o alcatuire fragmentata episodic care incepe cu capatana nefericitului Juan Perez pe post de narator, explicand felul in care a ajuns sa se desparta de trup. Dupa o introducere scurta si animata in istoria decapitarilor umane filmul intra direct in miezul lucrurilor, o trupa de circari falimentari carora Juan Perez le promite sa le aduca gloria de odinioara cu un act nou si extraordinar. Lipsit insa de banii pentru a construi o ghilotina, Juan Perez convinge doi clovni sa-l ajute sa fure una originala de la un muzeu. Problema e ca ghilotina e tocmai cea care l-a taiat pe inventatorul ei si e cam posedata de ghinion.

Filmul lui Emilio Portes chiar m-a facut sa rad, personajele sunt detestabile si totusi amuzante iar felul in care se desfasoara actiunea nu prea lasa loc de prevazut finalul. Esti convins ca o decapitare se va intampla dar in acelasi timp stii ca tipul e magician deci e realitate sau truc? Totodata ghilotina e si ea personificata, fiind aratata ca si cum ar avea vointa proprie nu doar ghinion. Totul e stropit abundent cu tequila, sange si umor negru.

****

Cel mai recent film al lui Ken Loach, The angels’ share, era in topul listei de vazut la Comedy Cluj si in ce ma priveste a fost cel mai satisfacator dintre filmele vizionate. O comedie british dulce-amara care incepe ca o drama sociala suburbana, dar undeva pe la jumatate face un viraj neasteptat, relaxand privitorul fara sa dilueze mesajul deja afisat. Robbie, tanar ce scapa prin urechile acului de o condamnare la inchisoare pentru un act de violenta foarte grava, are un moment de claritate dupa nasterea fiului sau si jura sa devina om responsabil. Obligat la munca in folosul comunitatii baiatul isi capata autocontrolul si isi face cativa prieteni care-l vor ajuta, intr-un final, sa-si schimbe viata in bine.


O poveste puternica si destul de realista in prima parte care scoate la iveala din nou dificultatile celor prinsi in viata de strada, de a se smulge din mediul infractional - cu batai si rivalitati mostenite din tata-n fiu - si a deveni oameni civilizati si responsabili. Calea inchipuita de Loach nu e insa cea predicata la slujba de duminica ci una pe masura caracterului si talentului eroului sau. Robbie (Paul Brannighan) e un tip inteligent care pana acum n-a avut sansa sa-si foloseasca capul altfel decat sa loveasca cu el. Dar nu e un tip in esenta rau caci isi iubeste nevasta, copilul, vrea sa formeze o familie insa tot ce-i trebuie e o a doua sansa. Cu ajutorul supervizorului, Robbie patrunde in lumea degustatorilor de whiskey, viziteaza distilerii, invata despre licoarea aurie si, dovedind calitati native, primeste atentia unui colectionar de raritati. In clipa in care un soi vechi si renumit e scos la o licitatie, baiatul vede sansa vietii: sa substituie valoroasa bautura cu un soi obisnuit si s-o vanda singuri.


Nu m-as fi asteptat niciodata ca The Angels’ Share sa fie un film (si) despre whiskey. Am crezut ca va fi ceva mai degraba social, mai deprimant cumva, mai familist... Intr-un fel e si toate astea dar odata ce apar in cadru tovarasii lui Robbie, exponenti ai mediului suburban cu un jargon foarte natural, umorul lor te prinde repede. Personajele sunt colorate, amuzante, umane si au o chimie care-i leaga bine de poveste. E imediat vizibil ca filmul se va inchide cu happy-end, intr-o nota optimista, cu protagonistul primindu-si “partea ingerului” de care avea nevoie pentru a scapa din infernul suburban.

****

Despre filmul Baikonur nu auzisem pana sa ajung la Cluj. Am dat insa peste o poveste de dragoste foarte neobisnuita -prin exotismul locatiei si suprarealismul desfasurarii ei- plasata in mijlocul lui “nicaieri”, in stepele Kazahstanului din apropiere de Baikonur, statia de lansare pe orbita a rachetelor Soyuz. Langa cosmodromul de unde a zburat eroul sovietic Gagarin, intr-un sat cu cateva bordeie, traieste tanarul Iskander, poreclit Gagarin pentru admiratia pe care o are pentru calatoriile spatiale. El si ai lui pandesc lansarile rusesti si calculeaza traiectoria rachetei pentru a putea recupera rezervoarele aruncate in zbor si a le vinde apoi la fier vechi. Nu-i o preocupare prea sanatoasa (chestiile sunt cam radioactive) si nici foarte banoasa, rechinii de la oras oferind o cutie de conserve pentru cateva tone serioase de otel aerospatial.


Intr-o zi insa din cer cade capsula care trebuia s-o aduca inapoi pe Julie, o frantuzoaica turista spatiala de care Iskander se indragostise ascultandu-i comunicatiile cu baza. Recuperand-o in stare de coma, Iskander o ascunde in iurta lui iar apoi, cand aceasta se trezeste cu memoria incetosata, baiatul si-o aroga drept logodnica, potrivit traditiei “ce cade din cer apartine celui care-o gaseste”. Prin urmare, in vreme ce lumea intreaga o cauta pe cosmonauta prin stepe, kazacii liciteaza pentru mireasa lui Gagarin, a carei frumusete blonda le pune in umbra pe femeile lor batute de vant si soare. Ca fapt divers, Julie e jucata de frumosul fotomodel Marie de Villepin, fiica fostului premier francez.

Filmul lui Veit Helmer (autor al Tuvalu, Absurdistan) e o oprire obligatorie in cautarea filmelor autentice despre comunitati rurale din zone greu accesibile. In caz ca nu stiati, Kazahstanul a devenit o zona greu accesibila cineastilor dupa episodul Borat, regizorul fiind nevoit sa perie oficialitatile oferind un rol minor nepoatei presedintelui. Dar, dincolo de acest detaliu, filmul lui Veit Helmer e unul din cele mai frumoase filmate in stepa, cu o cinematografie pitoreasca, cu o muzica compusa de Goran Bregovic care amplifica emotia data de cadre sau de personaje, si cu o sansa rara de a patrunde in culisele celuilalt cosmodrom al razboiului rece, Baikonur. Si, nu in ultimul rand, un film care vrajeste prin inocenta eroului cu nume istoric, 'Gagarin'.


-va urma-

World Music Films On Tour: Prima zi


Azi începe STOP Haine groase STOP Piaţa Libertăţii STOP Acces Liber STOP Muzică şi Film STOP Filme despre Muzică GO!


miercuri, 24 octombrie 2012

De la Mafia la Big Brother

MATTEO GARRONE LA BUCUREŞTI



Premiat pe Croazetă cu Marele Premiu, Reality, cel mai nou film al lui Matteo Garrone, a fost şi unul din cele mai îndrăgite la festivalul Filme de Cannes la Bucureşti. Prezent la proiecţie în calitate de invitat al evenimentului (celălalt special guest a fost regizorul palestinian Elia Suleiman), Garrone, cunoscut în principal pentru terifiantul Gomorra (precedentul său film distins de asemenea cu Marele Premiu la Cannes), a fost întâmpinat cu aplauze şi urale şi asaltat cu întrebări de un public vizibil încântat.

Cu Reality, Garrone se îndepărtează explicit de Gomorra, atât prin subiect cât şi prin abordare, dar rămâne fidel unui principiu pe care l-a enunţat la masterclass-ul susţinut la UNATC: dorinţa de a face filme puternic personale, dar în cadrul unui gen. Exemplul strălucit îl reprezintă Gomorra: deşi vorbeşte despre mafia italiană (mai exact despre gruparea Camorra din zona Napoli), filmul reinventează un gen. Bazându-se pe celebra carte cu acelaşi titlu a jurnalistului Roberto Saviano, Garrone renunţă la caracterul acuzator şi de denunţ al investigaţiei jurnalistice şi se opreşte, după cum însuşi a spus, doar asupra câtorva poveşti ale unor oameni de la baza ierarhiei, care, deşi sunt implicaţi în reţea, devin mai degrabă victime. Cineastul a mărturisit că sursa de inspiraţie cinematografică pentru Gomorra nu au fost filmele italiene despre mafie (lui Garrone îi displac politicul şi ideologia din filmele lui Francesco Rosi), ci mai degrabă Paisa, capodopera lui Rossellini. 


Reuşita indiscutabilă a filmului, dincolo de aspectul de documentar, de autenticitatea interpretărilor (majoritatea interpreţilor au fost actori, în special de teatru, însă au existat şi membri reali ai Camorrei) şi de povestea-puzzle, o reprezintă lipsa oricărei urme de glamour în felul de a prezenta mafia (în totală contradicţie cu o întreagă tradiţie, produsă inclusiv maşinăria de vise a Hollywoodului, deloc săracă în filme cu gangsteri).

În schimb, Reality este, în esenţă, o comedie gândită ca omagiu la adresa unei anumite tradiţii a cinematografiei italiene (Fellini, Eduardo de Filippo, De Sica, Visconti din Bellissima), inspirată dintr-un fapt real, adaptat unui context contemporan: un bărbat din Napoli (în film, proprietar al unui magazin de peşte), ia parte la o preselecţie pentru varianta italiană a show-ului Big Brother şi, în aşteptarea unei eventuale participări, începe să creadă că este urmărit şi supus unor teste de către televiziune, ceea ce îl determină să comită fapte care pun în pericol existenţa însăşi a familiei sale şi chiar sănătatea sa psihică.

La fel cum Gomorra nu era un denunţ la adresa mafiei, nici Reality nu este o critică a lumii spectacolului. Garrone a mărturisit că nu a vrut să fie în nici un fel moralizator, ci doar să spună povestea unor oameni, lăsând fiecărui spectator şansa să tragă propria concluzie (de unde şi finalul ambiguu).


Reality continuă o lungă tradiţie a operelor cinematografice italiene despre mirajul celebrităţii, lumea spectacolului, carnaval şi raportul realitate/imaginar. Beneficiind de muzica celebrului compozitor Alexandre Desplat (care l-a luat pe Nino Rota drept sursă de inspiraţie pentru acest film), de interpretările credibile ale unor actor proveniţi în mare parte din teatru (Aniello Arena, actorul din rolul principal, este un deţinut care joacă de 12 ani în trupa de teatru a unei închisori, după cum a mărturisit Garrone), de filmările spectaculoase (scena de început este filmată din elicopter; travelingurile prelungite care amintesc, printre altele, de Orson Welles în Stigmatul răului; de prim-planuri şi gros-planuri revelatoare), Reality are toate şansele să devină un important succes de public, după premiul obţinut la Cannes.

(semnat: Ionuţ Mareş)

Pseudokinematikos vine la Cluj şi Arad


Cartea lui Marian Rădulescu îşi continuă călătoria prin ţară. Săptămâna aceasta, Pseudokinematikos se lansează la Cluj şi la Arad, în prezenţa autorului. Deci, prieteni ai Marelui Ecran din aceste mîndre oraşe, veniţi la întîlnirea cu "Bucuriile Filmului"! Mîine, la Cluj.



marți, 23 octombrie 2012

Vinerea animata de marti: Gobelins

GOBELINS, l'école de l'image

Faptul ca studentul francez (la animatie) nu freaca menta o dovedesc animatiile produse an de an la Gobelins. Bune si foarte bune, muncite, inspirate sau pur si simplu joaca (absolut necesara) - material de vazut pentru multe saptamani cu vreme urata.

 Cateva exemple selectate de mine mai jos si restul pe batranul YouTube.



luni, 22 octombrie 2012

Comedy Cluj: Festivalul si Gala de Inchidere

Trebuie sa dau cezarului ce-i al cezarului: clujenii se cam pricep sa-si exploateze infrastructura cinematografica (cinema Florin Piersic, cinema Victoria, Casa Tiff) astfel incat sa devina un pol in jurul caruia sa graviteze o parte serioasa din oamenii cu preocupari si interese in zona filmului. Intors de la Comedy Cluj, Festival International al Filmului de Comedie, ma incearca un regret de natura tehnologica: mi-as fi dorit ca sa existe o modalitate prin care sa clonez festivalul si sa-l iau cu mine la Timisoara. Daca nu pentru prestigiul orasului macar pentru a ma bucura de comoditatea implicita. A nu se intelege prin asta ca am suferit la capitolul confort. Chiar deloc. Afara de inconvenientul distantei si al timpului petrecut pe drum, intreaga experienta din weekendul care a trecut a fost mai mult decat placuta. Dar parca as mai fi ciupit niste ore din programul de festival si, astfel, as fi sporit numarul de filme vizionate.

Mergand intaia oara la Comedy Cluj a trebuit sa-i cred pe cuvant pe ceilalti invitati asupra evolutiei acestui festival. Se pare ca a crescut calitativ si cantitativ de la un an la altul, iar acesta a 4-a editie e un salt deloc de ignorat. Practic e ceea ce avea nevoie evenimentul pentru a risipi ultimele carteli ca n-ar fi decat un "moft" al tanarului sau director, Horatiu Dan, si pentru a confirma ambitiile de inscriere in circuitul destinatiilor serioase pentru cinefilii cu mancarimi in talpi. Mi-a fost destul de evident faptul ca lucrurile sunt tratate la modul cel mai serios iar tineretea echipei nu echivaleaza cu lipsa de experienta -deja au acumulat si invatat destule in editiile precedente- ci cu entuziasmul, pasiunea si energia specifica. Au fost si mici scapari de natura tehnica pe care le-as dori evitate in viitor dar, in general, n-am avut de ce sa ma plang. Asa cum citisem prin interviurile Tiţei, e un festival facut de colaboratori, prieteni si voluntari (vreo 140) care impartasesc visul lui Horatiu, ceea ce da o idee despre dinamica din randul organizatorilor, o calitate familiara timisorenilor in oamenii de la Plai.


In cele 2 zile si jumatate petrecute in Cluj am apucat sa vad 8 filme (asupra carora voi reveni ulterior) si sa simt pe pielea mea cum e sa fii oaspete la un festival. E mai relaxant sa n-ai grija de cozi la bilete, transport, cazare, mancare si-alte asemenea “piedici” care-ti pot strica pofta de film. In felul asta m-am putut concentra pe programul oferit luand fiecare experienta libera de orice vicii exterioare. Asta-i unul din privilegiile unui cinefil cu blog: nimeresti in cele mai interesante anturaje si traiesti cele mai neasteptate experiente. In privinta asta le sunt recunoscator oamenilor din departamentul de guest si lui Bogand Besliu, cel care m-a adus efectiv in mainile lor si m-a pus la aceeasi masa cu Nae Caranfil.


Si daca tot am amintit de experiente neasteptate, trebuie sa recunosc ca am fost destul de impresionat de festivitatea de premiere. Desi ceremonia a durat mult mai putin decat o seara de Oscaruri, fiind decernate doar 7 premii, spectacolul in sine a fost mult mai inedit si mai interesant. Sub titlul Retour de flamme, Serge Bromberg, colectionar si restaurator francez, a oferit un cine-concert cu imagini din filme vechi insotite de muzica interpretata la pian. Dar mai intai insa a avertizat asupra fragilitatii filmelor vechi, datorita inflamabilitatii peliculei, demonstrand practic combustia unei bucati de film. De aici titlul spectacolului.



Filmele din gala de inchidere au fost de la scurt-metraje documentare de inceput de secol XX -cum e San Francisco Marketstreet filmat din tramvai (1906) urmat imediat de San Francisco dupa cutremur (1906), filmat la cateva zile distanta de primul- la filme experimentale (Acrobatic Fly, 1910), filmat in macro, la filme color pictate cadru cu cadru (Metamorphose du papillon, 1906, pescuit de pe ecran de Zicu pentru cei de-acasa) sau chiar primul film ‘deocheat’ din istorie (1901) in care doi indragostiti se imbratiseaza in tren, totu durand un minut. 


M-am bucurat enorm sa vad integral un scurt metraj de Buster Keaton (The Love Nest, 1923), unul dintre cele mai amuzante filme de la #comedycluj dar highlight-ul a fost proiectia festiva a celui mai vestit film facut de Georges Mellies, La voyage dans la lune, in versiunea color, restaurata vreme de 12 ani si dezvaluita anul asta la Cannes cu soundtrack-ul modern, electronic, al formatiei Air. Un moment istoric, daca vreti.


Trebuie stiut ca fiecare din piesele de arhiva au fost introduse de Serge cu mici explicatii sau detalii care sa ne faca sa le intelegem si apreciem mai bine pozitia in arta cinematografica. Cireasa de pe tort a fost un numar de vodevil “furat” de pe Broadway si jucat de Serge cu rolul de a ne oferi experienta autentica a unei animatii istorice, Gertie the dinosaur (1914). Serge juca rolul unui dresor al personajului animat (intocmai ca autorul Winsor McCay) pentru a ilustra cu mult umor tehnica animatiei din acea vreme. Afirm cu mana pe inima ca omul a fost un showman jos palaria care a smuls in mod repetat aplauzele noastre.

In final, pentru ca vorbeam de o festivitate de incheiere si pentru ca asta inseamna si acordarea unor premii aveti mai jos trofeele oferite. Intamplarea face ca sa nu fi prins niciunul din filmele castigatoare intr-o proiectie a festivalului, lucru ce ma convinge ca 2-3 zile sunt insuficiente pentru Comedy Cluj.

Cel mai bun film: Chinese Take-Away (Argentina/Spania), regia: Sebastián Borensztein
Cea mai bună regie: Hysteria (Marea Britanie/Franţa/Germania), regia: Tanya Wexler
Cel mai bun scenariu: Killing Bono (Marea Britanie/Irlanda), regia: Nick Hamm, scenariu: Dick Clement, Ian La Frenais, Simon Maxwell
Cea mai bună actriță: UFO in her eyes (Germania), regia: Xiaolu Guo, actriţă: Ke Shi
Premiul de excelenţă: Horaţiu Mălăele
Premiul publicului: Tom Sawyer (Germania, 2012), regia: Hermine Huntgeburth.
Cel mai bun scurtmetraj studenţesc: Până când moartea ne va despărţi (Argentina), regia: Carolina Carrilo

Plai prezintă: World Music Films on Tour

PROIECŢII ÎN AER LIBER CU HAINE GROASE

Abia ce s-au stins ecourile celui mai mare festival de "world music" organizat de voluntari din Europa. Dar prietenii noştri de la Plai nu stau locului.

World Music Films on Tour aduce în Piaţa Libertăţii nouă documentare ce explorează diversitatea planetei, făcând o incursiune în fascinanta lume a tradiţiilor muzicale. Documentarele vor fi proiectate pe un ecran gonflabil de 9.5 m şi se vor face auzite cu ajutorul unui sistem suspendat de 20.000W, pentru a transmite cât mai fidel emoţia fiecărui sunet.

Aşadar, de joi (25 octombrie) pînă sîmbătă (27 octombrie), Piaţa Libertăţii se transformă într-un cinema în aer liber. Iar dacă aerul liber e rece, înarmaţi-vă cu haine groase şi pături, pentru că programul merită. Eu sunt foarte curios de Sevdah: The Bridge that survived (un film despre  reconciliere prin muzică; un fel de trailer aici), Laya Project şi mai ales Amadou & Mariam: Dimanche a Bamako. Pe ultimii visez să-i văd într-o zi pe scena Plai de la Muzeului Satului. Pînă atunci, e bună şi Piaţa Libertăţii.



Later Edit:

programul arata asa:


JOI, 25 octombrie
ora 19:00 - „A Different Way – Tango with Rodolfo Mederos” [56min]
ora 20:10 - „Amadou & Mariam – Dimanche à Bamako” [52min]
ora 21:20 - „Sufi Soul – The Mystic Music of Islam” [50min]

VINERI, 26 octombrie
ora 19:00 - „Creole Cousins – A portrait of Lindigo in Brazil” [52min]
ora 20:10 - „Calypso at Dirty Jim’s” [60min]
ora 21:20 - „Voice Over the Bridge”[56min]

SÂMBĂTĂ, 27 octombrie
ora 19:00 – „Sevdah: The Bridge that Survived” [60min]
ora 20:10 – „Mariza and the Story of Fado” [58min]
ora 21:20 - „Laya Project” [68min]


Minte-mă frumos (2012)

ROMÂNIA DE RECLAMĂ.


Rating: Brainwash.

Știți reclamele de la Vodafone sau Coca-Cola, care te fac în vreo 30 secunde să ți se urce un nod în gât? Care sunt ca o infuzie instant cu efect de feel-good? Alea cu copii care cântă în fundal și cu clape de pian atinse ușor și sensibilizant, a la Coldpay. Și cu un mesaj care conține cuvinte gen ziua-de-mâine și o-lume-mai-bună și reușim-împreună etc. etc. Ei bine, filmul despre care vă povestesc are o atmosferă exact la fel!


Minte-mă frumos e un film lucios și ușurel ca o reclamă de revistă glossy sau ca un spot în care Coca-Cola te convinge că, de fapt, nu e megatoxic, ci că vrea o lume mai bună și să te facă fericit. Adică un film care fotografiază o Românie idealizată, fără griurile din Ferentari. Cu apartamente mici și cochete, mobilate la Ikea. Cu oameni frumoși și simpatici. Cu un București luat și machiat, și prins doar din unghiurile care îl avantajează - fără gropi, fără cerșetori la semafor, fără ambuteiaje. În schimb, cu cofetării franțuzești și bistrouri șic, pe străduțe pavate, pitite într-un centru vechi elegant. Ah, și era să uit: cu Andi Vasluianu în rol de ”bărbat irezistibil”! :) Nu a fost de ajuns că ne-a arătat că poate face așa ceva în Despre oameni și melci, acum ne și (re)confirmă!


După primele câteva minute de film, avem parte de o scenă fierbinte în care sus-numitul ”mascul fatal” performează o ”lecție de sex” (am închis citatul). Care e filmată (destul de echivoc încât nu transformă filmul într-un porno cu pretenții, în genul multor filme românești din anii 90) prin camera unui laptop. Într-o scenă imediat următoare, personajul lui Vasluianu constată puțin întristat că ”nu s-a văzut tot” și concluzionează ironic: ”Că dacă-l trimiteam la Cannes, lua și ăsta premii”.

Afirmația trasează destul de clar un zid gros de beton impenetrabil între Minte-mă frumos și orice alt film românesc neorealist prezent la Cannes în ultimii ani. Adică subliniază, dacă mai era cazul, că avem de-a face cu cu totul altceva.


Mai exact: nu felia de viață românească ”așa cum este ea”, din filmele lui Mungiu sau Puiu, ci România dusă la salonul de înfrumusețare. România de reclamă. În care două cupluri cunoscute pe Facebook se fac și se desfac printr-o succesiune de faze comice.

Minte-mă frumos e un film la care se râde bine, chiar dacă nu lipsesc nici glumele de autobază. E un film de la care nu pleci cu sufletul greu ca un bolovan - cum probabil o să pățiți în cazul lui După dealuri, meditând zile în șir la sensuri și semnificații - , ci sprinten și relaxat, cu bateriile încărcate de râs. Filmul are câțiva excelenți actori de comedie, pe care sper să îi mai văd și în alte mostre românești ale acestui gen (altfel foarte rare). Mă gândesc aici mai ales la Antoaneta Zaharia și la Damian Marius, care par un cuplu scos direct dintr-un sequel la Hangover. De dragul contrastului, funcționează bine pe ecran și Andi Vasluianu + Diana Dumitrescu, deși trebuie să recunosc că rolurile de Barbie și Ken le vin mai puțin bine decât cele de Tăntălăul și Foca pe care le interpretează cei din cuplul paralel.



sâmbătă, 20 octombrie 2012

Legenda isi spune legenda

RADU BELIGAN LA TIMISOARA



Asta seara, timisorenii au o ocazia rara. Pot sa asculte povestea vietii lui Radu Beligan spusa de...el insusi.Si ce poveste! Ce viata! Trebuie să fim acolo. Ora 19:30, sala Teatrului German.

După dealuri suntem noi

Senzaţional! Paranormal! Doamnelor şi domnilor, putem să vă confirmăm în direct şi în reluare că După Dealuri va ajunge la "ciocoii" de la multiplex (avem dovada mai jos). Ceea ce înseamnă că, măcar la premiera acestui film românesc nu veţi îngheţa de frig. Dar puteţi îngheţa din alte motive (tocmai am terminat cartea Spovedanie la Tanacu -de Tatiana Niculescu-Bran- deci ştiu ce zic). Oricum, mergeţi la filmul lui Mungiu, pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi! Din 26 octombrie.


vineri, 19 octombrie 2012

Start Filmelor de Cannes la Bucureşti

FILMELE MAREŞALULUI PE MARELE ECRAN

E o seară specială pentru noi. Probabil ar trebui să deschidem o şampanie. Marele Ecran s-a născut şi a crescut în Timişoara, dar acum e peste tot pe Planeta Cinema. Richie e în "delegaţie" la Cluj, săptămîna viitoare ar trebui să fiu eu la Arad, cu puţine luni în urmă Adina ne scria de la Cannes,  mîine-poimîine primim nişte veşti de la Sibiu (de la Astra), iar de AZI avem un cap de pod la Bucureşti. Confratele cinefil Ionuţ Mareş (cunoscut şi ca Mareşalul), cu care suntem de multă vreme pe aceeaşi lungime de undă, va fi corespondentul nostru permanent din Bhukale. Ceea ce înseamnă că putem acoperi şi evenimentele importante de acolo, începînd cu cel descris în primul material, mai jos. Aproape nu-mi vine să cred că alaltăieri vorbeam despre filmele lui Matteo Garrone, iar marţi, la masterclass-ul susţinut de regizorul italian în cadrul Filme de Cannes la Bucureşti, va fi şi unul de-al nostru. Ionuţ este cu adevărat din aceeaşi specie de cinevorator ca şi noi. Păi numai azi a văzut un film înainte de micul-dejun. Şi apoi alte trei, pînă seara. Dar dincolo de cantitatea de peliculă consumată zilnic, mai e ceva ce ne leagă. Dragostea pentru Cinemaul autentic. Vorba lui Marian Rădulescu (care ştie şi scrie mai multe despre Ionuţ aici): "dacă-l tai la mînă curge Film, nu sînge". Nu de puţine ori la cinematecile din Bucureşti (ei au aşa ceva; două), Ionuţ Mareş a cumpărat mai multe bilete doar ca să ruleze filmul. Sper să-l primiţi şi voi cu bucurie, prietenie şi curiozitate.



Ajuns la a treia ediţie, festivalul Filme de Cannes la Bucureşti, iniţiat în 2010 de Cristian Mungiu, şi-a câştigat indiscutabil poziţia de cel mai important eveniment cinematografic al toamnei bucureştene. O bună dovadă o reprezintă cozile la bilete de dinaintea fiecărei proiecţii a filmelor nou-nouţe, dar şi tinerii veniţi cu programul în mână la casele de bilete de la Cinema Studio şi Cinema Elvira Popesco pentru a-şi adjudeca locurile cu câteva zile în avans.

Atracţiile ediţiei din acest an, care a început vineri, le reprezintă câteva din filmele premiate în mai pe Croazetă (Reality de Matteo Garrone, După dealuri de Mungiu, Beasts of the Southern Wild de Benh Zeitlin, Post Tenebras Lux de Carlos Reygadas, The Angels’ Share de Ken Loach, In the Fog de Serghei Loznitsa sau Despues de Lucia de Michel Franco), dar şi ultimele isprăvi ale unor regizori mari şi nonconformişti (Cosmopolis de David Cronenberg, Holy Motors de Leos Carax, Killing them Softly de Andrew Dominik, Like Someone in Love de Abbas Kiarostami sau Elefante Blanco de Pablo Trapero). În plus, prezenţa a doi dintre regizorii favoriţi ai Cannes-ului – palestinianul Elia Suleiman (comparat, pe bună dreptate, cu Jacques Tati şi Buster Keaton) şi italianul Matteo Garrone (dublu laureat cu Marele Premiu pe Croazetă) – reprezintă bonusurile pentru cinefilii din capitală. În afara discuţiiilor de după proiecţii (festivalul a programat câte o mini-retrospectivă cu filmele celor doi regizori), Suleiman şi Garrone vor susţine luni şi, respectiv, marţi, la UNATC, câte un materclass moderat de Andrei Gorzo.

La fel ca la ediţiile precedente, organizatorii au pregătit şi un film surpriză, al cărui titlu nu este dezvăluit decât la începerea proiecţiei (intuiţia mea este că în acest an va fi vorba chiar de Amour al lui Haneke, laureat cu Palme d’Or).

 
Prima zi a festivalului a început devreme, când, de la ora 11, alături de doar alţi trei spectatori, am văzut în premieră debutul lui Radu Gabrea, Prea mic pentru un război atât de mare, care a participat în 1971 la Cannes, în secţiunea Quinzaine de Realizateurs. La o rapidă evaluare, aş spune că imaginea lui Dinu Tănase (cel care, mai târziu, avea să dea, în calitate de regizor, unul din cele mai interesante filme româneşti de dinainte de 1990, La capătul liniei) este principala (sau poate singura) reuşită a filmului.

În Prea mic..., imaginea exuberantă din momentele de imaginaţie ale copilului sau puternic influenţată de cine-verite în unele scene compensează regia lipsită de viziune şi coerenţă. În ciuda unei distribuţii cu „nume mari” – Mircea Albulescu, Gheorghe Dinică, Gheorghe Cozorici, Ernest Maftei, Jean Constantin, Dan Nuţu – actorii par folosiţi sub potenţial.

De la cocheta sală Elvira Popescu a Institutului Francez am trecut la Cinema Studio, unde am putut vedea, tot în premieră, S-a furat o bombă de Gopo, proiectat în competiţia de la Cannes în 1962.


„Parodie a filmelor cu spioni”, „comedie burlescă ce ironiza politica înarmării atomice şi pleda pentru folosirea paşnică a energiei nucleare”  (aşa cum e scris în prezentare), S-a furat o bombă reuşeşte, fără dialog, să ofere destule momente de comic reuşit. Fără a cădea victimă propagandei (cel puţin aparent), dar şi fără a reuşi să ajungă la universalitate (rămânând în sfera comediilor uşoare ale deceniului 1960-1970, potrivit lui Cristian Tudor Popescu), S-a furat o bombă este un film mediu.

Ziua mea s-a încheiat cu Beasts of the Southern Wild, film regizat de Benh Zeitlin, care a primit premiul Camera d’Or (debut) la Cannes (dar şi Premiul Publicului la Sundance).Era de aşteptat ca acest film american independent şi cu buget redus să încânte depotrivă publicul şi critica, din moment ce regizorul şi echipa sa par să fi găsit reţeta perfectă: prospeţimea stilului, ineditul şi exoticul poveştii, îmbinarea de realism dur (mizerabilism chiar) cu un fantasy dintre cele mai fireşti (dificila lume exterioară filtrată prin lumea interioară a unei fetiţe). În plus, camera mereu în mişcare (în condiţii de filmare extrem de dificile), vocea narativă din off (care dă aspectul unei legende), muzica bine aleasă şi dramaturgia lipsită de false momente sentimentale reprezintă alte atuuri ale unui film care poate da un nou impuls credinţei în cinema a eventualilor cinefili în amorţire.

                                                                                                                                            Ionuţ Mareş