vineri, 19 octombrie 2012
Start Filmelor de Cannes la Bucureşti
FILMELE MAREŞALULUI PE MARELE ECRAN
E o seară specială pentru noi. Probabil ar trebui să deschidem o şampanie. Marele Ecran s-a născut şi a crescut în Timişoara, dar acum e peste tot pe Planeta Cinema. Richie e în "delegaţie" la Cluj, săptămîna viitoare ar trebui să fiu eu la Arad, cu puţine luni în urmă Adina ne scria de la Cannes, mîine-poimîine primim nişte veşti de la Sibiu (de la Astra), iar de AZI avem un cap de pod la Bucureşti. Confratele cinefil Ionuţ Mareş (cunoscut şi ca Mareşalul), cu care suntem de multă vreme pe aceeaşi lungime de undă, va fi corespondentul nostru permanent din Bhukale. Ceea ce înseamnă că putem acoperi şi evenimentele importante de acolo, începînd cu cel descris în primul material, mai jos. Aproape nu-mi vine să cred că alaltăieri vorbeam despre filmele lui Matteo Garrone, iar marţi, la masterclass-ul susţinut de regizorul italian în cadrul Filme de Cannes la Bucureşti, va fi şi unul de-al nostru. Ionuţ este cu adevărat din aceeaşi specie de cinevorator ca şi noi. Păi numai azi a văzut un film înainte de micul-dejun. Şi apoi alte trei, pînă seara. Dar dincolo de cantitatea de peliculă consumată zilnic, mai e ceva ce ne leagă. Dragostea pentru Cinemaul autentic. Vorba lui Marian Rădulescu (care ştie şi scrie mai multe despre Ionuţ aici): "dacă-l tai la mînă curge Film, nu sînge". Nu de puţine ori la cinematecile din Bucureşti (ei au aşa ceva; două), Ionuţ Mareş a cumpărat mai multe bilete doar ca să ruleze filmul. Sper să-l primiţi şi voi cu bucurie, prietenie şi curiozitate.
E o seară specială pentru noi. Probabil ar trebui să deschidem o şampanie. Marele Ecran s-a născut şi a crescut în Timişoara, dar acum e peste tot pe Planeta Cinema. Richie e în "delegaţie" la Cluj, săptămîna viitoare ar trebui să fiu eu la Arad, cu puţine luni în urmă Adina ne scria de la Cannes, mîine-poimîine primim nişte veşti de la Sibiu (de la Astra), iar de AZI avem un cap de pod la Bucureşti. Confratele cinefil Ionuţ Mareş (cunoscut şi ca Mareşalul), cu care suntem de multă vreme pe aceeaşi lungime de undă, va fi corespondentul nostru permanent din Bhukale. Ceea ce înseamnă că putem acoperi şi evenimentele importante de acolo, începînd cu cel descris în primul material, mai jos. Aproape nu-mi vine să cred că alaltăieri vorbeam despre filmele lui Matteo Garrone, iar marţi, la masterclass-ul susţinut de regizorul italian în cadrul Filme de Cannes la Bucureşti, va fi şi unul de-al nostru. Ionuţ este cu adevărat din aceeaşi specie de cinevorator ca şi noi. Păi numai azi a văzut un film înainte de micul-dejun. Şi apoi alte trei, pînă seara. Dar dincolo de cantitatea de peliculă consumată zilnic, mai e ceva ce ne leagă. Dragostea pentru Cinemaul autentic. Vorba lui Marian Rădulescu (care ştie şi scrie mai multe despre Ionuţ aici): "dacă-l tai la mînă curge Film, nu sînge". Nu de puţine ori la cinematecile din Bucureşti (ei au aşa ceva; două), Ionuţ Mareş a cumpărat mai multe bilete doar ca să ruleze filmul. Sper să-l primiţi şi voi cu bucurie, prietenie şi curiozitate.
Ajuns la a treia
ediţie, festivalul Filme de Cannes la Bucureşti, iniţiat în 2010 de Cristian
Mungiu, şi-a câştigat indiscutabil poziţia de cel mai important eveniment
cinematografic al toamnei bucureştene. O bună dovadă o reprezintă cozile la
bilete de dinaintea fiecărei proiecţii a filmelor nou-nouţe, dar şi tinerii
veniţi cu programul în mână la casele de bilete de la Cinema Studio şi Cinema
Elvira Popesco pentru a-şi adjudeca locurile cu câteva zile în avans.
Atracţiile
ediţiei din acest an, care a început vineri, le reprezintă câteva din filmele
premiate în mai pe Croazetă (Reality de Matteo Garrone, După dealuri de Mungiu,
Beasts of the Southern Wild de Benh Zeitlin, Post Tenebras Lux de Carlos
Reygadas, The Angels’ Share de Ken Loach, In the Fog de Serghei Loznitsa sau Despues
de Lucia de Michel Franco), dar şi ultimele isprăvi ale unor regizori mari şi
nonconformişti (Cosmopolis de David Cronenberg, Holy Motors de Leos Carax, Killing
them Softly de Andrew Dominik, Like Someone in Love de Abbas Kiarostami sau Elefante
Blanco de Pablo Trapero). În plus, prezenţa a doi dintre regizorii favoriţi ai
Cannes-ului – palestinianul Elia Suleiman (comparat, pe bună dreptate, cu
Jacques Tati şi Buster Keaton) şi italianul Matteo Garrone (dublu laureat cu
Marele Premiu pe Croazetă) – reprezintă bonusurile pentru cinefilii din
capitală. În afara discuţiiilor de după proiecţii (festivalul a programat câte
o mini-retrospectivă cu filmele celor doi regizori), Suleiman şi Garrone vor susţine luni şi, respectiv, marţi, la UNATC, câte un materclass
moderat de Andrei Gorzo.
La fel ca la
ediţiile precedente, organizatorii au pregătit şi un film surpriză, al cărui
titlu nu este dezvăluit decât la începerea proiecţiei (intuiţia mea este că în
acest an va fi vorba chiar de Amour al lui Haneke, laureat cu Palme d’Or).
Prima zi a
festivalului a început devreme, când, de la ora 11, alături de doar
alţi trei spectatori, am văzut în premieră debutul lui Radu Gabrea, Prea mic
pentru un război atât de mare, care a participat în 1971 la Cannes, în
secţiunea Quinzaine de Realizateurs. La o rapidă evaluare, aş spune că imaginea
lui Dinu Tănase (cel care, mai târziu, avea să dea, în calitate de regizor,
unul din cele mai interesante filme româneşti de dinainte de 1990, La capătul
liniei) este principala (sau poate singura) reuşită a filmului.
În Prea mic...,
imaginea exuberantă din momentele de imaginaţie ale copilului sau puternic
influenţată de cine-verite în unele scene compensează regia lipsită de viziune
şi coerenţă. În ciuda unei distribuţii cu „nume mari” – Mircea Albulescu,
Gheorghe Dinică, Gheorghe Cozorici, Ernest Maftei, Jean Constantin, Dan Nuţu –
actorii par folosiţi sub potenţial.
De la cocheta
sală Elvira Popescu a Institutului Francez am trecut la Cinema Studio, unde am
putut vedea, tot în premieră, S-a furat o bombă de Gopo, proiectat în
competiţia de la Cannes în 1962.
„Parodie a
filmelor cu spioni”, „comedie burlescă ce ironiza politica înarmării atomice şi
pleda pentru folosirea paşnică a energiei nucleare” (aşa cum e scris în prezentare), S-a furat o
bombă reuşeşte, fără dialog, să ofere destule momente de comic reuşit. Fără a
cădea victimă propagandei (cel puţin aparent), dar şi fără a reuşi să ajungă la
universalitate (rămânând în sfera comediilor uşoare ale deceniului 1960-1970,
potrivit lui Cristian Tudor Popescu), S-a furat o bombă este un film mediu.
Ziua mea s-a
încheiat cu Beasts of the Southern Wild, film regizat de Benh Zeitlin, care a
primit premiul Camera d’Or (debut) la Cannes (dar şi Premiul Publicului la
Sundance).Era de aşteptat
ca acest film american independent şi cu buget redus să încânte depotrivă
publicul şi critica, din moment ce regizorul şi echipa sa par să fi găsit
reţeta perfectă: prospeţimea stilului, ineditul şi exoticul poveştii, îmbinarea
de realism dur (mizerabilism chiar) cu un fantasy dintre cele mai fireşti
(dificila lume exterioară filtrată prin lumea interioară a unei fetiţe). În
plus, camera mereu în mişcare (în condiţii de filmare extrem de dificile), vocea
narativă din off (care dă aspectul unei legende), muzica bine aleasă şi
dramaturgia lipsită de false momente sentimentale reprezintă alte atuuri ale
unui film care poate da un nou impuls credinţei în cinema a eventualilor
cinefili în amorţire.
Ionuţ Mareş
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Nu-ti spun "Bine ai venit!", Maresale, pentru ca n-ai fost nicio clipa "in afara" Marelui Ecran. Fie sa ne uneasca mereu setea de Cinema-ul viu, frumos, adevarat...
RăspundețiȘtergereEu iti spun bine ai venit, Maresale. Sunt convins ca Marele Ecran s-a intarit prin prezenta a inca unei perechi de maini pricepute la 'butonat'. Astept impresii despre Holy Motors.
RăspundețiȘtergere