sâmbătă, 19 mai 2012

Ziua patru: După dealuri

"FILMUL DESPRE CAZUL TANACU"


Adina e unul din primii români care a văzut După dealuri în premiera de la Cannes. În mailul care însoţea textul de mai jos îmi scria că s-a lungit cu cronica şi că, dacă vreau, să mai scot din text. N-am scos nici măcar o cratimă. Sunt nume mari în competiţie, dar recunosc că de filmul românului eram cel mai curios.

„Încă un film despre România gri?” Deja de la dezvăluirea subiectului-sursă era clar că După dealuri, de Cristian Mungiu, unicul lungmetraj românesc ajuns la Cannes, va fi privit în România ca unul care marşează pe ideea unei imagini mizerabiliste. Ideea prezentării unui popor barbar, cu obiceiuri primitive, la care Occidentul se uită cu aceeaşi curiozitate cu care merge la circ. „Genul de cinema pe care îl fac eu, privit la Cannes drept radical, pur şi sincer, nu e popular în România. Acolo spectatorii preferă filmele americane, simplu entertainment”, spunea Mungiu în conferinţa de presă. 

Ei bine, dragi fraţi români care citiţi aceste rânduri, aflaţi că temerile vă pot fi confirmate! Da, După dealuri arată o Românie needucată şi foarte săracă, cu oameni care au un orizont extrem de limitat şi sunt uşor de manipulat. Habotnici religioşi, cu mentalitate de victimă / cerşetor (poziţie care, probabil, le e foarte cunoscută occidentalilor). Veşnic cineva roagă / imploră pe altcineva să facă ceva, aşteaptă ajutor.

DAR, oare un film ar trebui să aibă un „mesaj” construit artificial, să cosmetizeze? Să facă propagandă? Normal că nu. Ăştia suntem, aşa arătăm. Plus că filmul nu pretinde că face o radiografie generală a României – niciun film nu poate face asta, după cum sublinia Mungiu –, ci doar a unei felii din ea. 

După ce trece peste prejudecata că filmele româneşti ar trebui să prezinte o imagine pozitivă „peste hotare”, privitorul va descoperi o poveste extrem de complexă, plină de întrebări fundamentale, centrată pe un subiect sensibil şi controversat: religia. După dealuri are un scenariu adaptat după romanul non-fiction al Tatianei Niculescu Bran, dar nu simte nevoia să rămână foarte fidel tuturor lucrurilor de acolo. E ficţiune, până la urmă, subliniază Mungiu. E un story dramatic, care (te) fierbe la foc mic, adună tensiune lent. Până când ajungi literalmente să simţi epuizarea emoţională a personajelor.


E un film de două ore şi jumătate. Prima oră avansează lent şi ne plimbă prin lumea măicuţelor de la o mănăstire de lângă Bârlad. Unde una dintre măicuţele tinere, Voichiţa, primeşte vizita Alinei, o prietenă de care a fost nedespărţită în copilăria petrecută la oferlinat. La fel ca în 4, 3, 2, avem două personaje feminine legate intim. La fel ca acolo, răbdarea lui Mungiu de a se apleca asupra atâtor detalii te face să înţelegi cu adevărat contextul, să fii acolo, să trăieşti alături de personaje.

Iar odată terenul pregătit, lucrurile încep încet-încet să se precipite. Alina dă semne tot mai clare de ”tulburare”. Face o criză cu convulsii şi isterie, e dusă la spital, dar medicul de acolo o trimite în scurt timp înapoi, prescriindu-i mai degrabă rugăciune decât medicamente. 

Convins că face cel mai bun lucru posibil, Părintele îi aplică un tratament care, pentru occidentali, probabil arată ca un fel de remake al Exorcist-ului (minus voma verde şi chipul cu tăieturi). Ajutat de măicuţe, o leagă („să nu se rănească singură”) de mâini şi picioare, pe o scândură care seamănă bizar de mult cu o cruce. Ei o numesc targă. O ţine acolo şi îi citeşte pasaje din Scriptură pentru alungarea Diavolului. Ea urlă, are convulsii. Asta ţine zile în şir. Nu primeşte mâncare sau apă, e imobilizată. Rezultatul îl ştiţi din presă. 

Actriţele centrale sunt feţe noi: Cosmina Stratan şi Cristina Flutur. Ambele aduc un aer autentic până la cele mai mici detalii. Iar filmul e atât de bine dozat şi ritmat, încât după o oră şi jumătate, în sala de la Cannes puteai tăia tensiunea cu cuţitul. Toată lumea era conectată direct la greutatea poveştii, la imposibilul situaţiei. 


Cine e de vină pentru moartea Alinei, care s-a reîntors de bunăvoie la mănăstire şi a insistat să fie „tratată”? E clar că avem o victimă, dar agresorul e foarte greu de definit, spune Mungiu în conferinţa de presă. În plus, adevăraţii responsabili pentru comportamentul celor două personaje feminine nu apar în film – părinţii care le-au abandonat, sistemul de educaţie care le-a oferit un orizont atât de limitat asupra vieţii, etc.

Este preotul personaj pozitiv sau negativ? Filmul nu dă verdictele pripite pe care le-a dat presa tabloidă în cazul Tanacu. Dimpotrivă, le explică. În momentul în care Alina e adusă la spital, deja moartă, doctoriţa care o vede începe să se răstească la măicuțe, să le numească criminale şi să le spună că va povesti totul presei. Spune asta pe un ton de o cruzime tăioasă, unor persoane stăpânite oricum de nişte regrete nimicitoare.

Aşadar, După dealuri nu se limitează la microlumea din „mănăstirea de pe deal”, ci face punţi de legătură între ea şi societatea în care funcţionează. Cu sistemul ei de învăţământ (care a făcut loc abuzurilor sugerate în copilăria celor două orfane), cu sistemul ei medical (v. medicul care prescrie rugăciune în loc de medicamente), şi cu cel de justiţie (v. aerul plictisit al poliţiştilor). E un film care nu rămâne doar la povestea din mănăstire şi caută răspunsuri la întrebarea „Cum a fost posibil?” şi în lumea din afara ei. Un film complex, deloc uşor de vizionat, dar care aduce nişte întrebări şi nişte provocări necesare în România. Hai să sperăm că va ajunge în cinema. (a consemnat "trimisul nostru special", acest Adelin Petrişor al Marelui Ecran" :)). 

deplasarea Adinei Baya la Cannes este susţinută de Organique

9 comentarii:

  1. mda, e clar ca Mungiu si alti cativa regizori romani contemporani lui au descoperit reteta cu care nu dai gres la Cannes. Sper ca totusi intr-un final si frantujii sa se plictiseasca de genul asta de film la fel cum m-am plictisit eu si mai toti conationalii "iubitori de filme americane".
    Din punctul meu de vedere, premiat sau nu, Mungiu nu ar merita niciun fel de aplauze si de ovatiuni din partea noastra deoarece Romaniei i se atribuie, pentru a nu stiu cata oara, aceeasi imagine defavorabila noua, de tara din lumea a treia, asta pe langa imaginea proasta pe care ne-o aduc tiganii romani aflati in Franta si in mai toata Europa Occidentala. In final mi-as permite sa fac o paralela intre filmul lui Mungiu si stirile de la ora 5 pentru ca au ceva in comun, ambele vor sa socheze aratandu-ne partea gri a lumii in care traim, doar ca eu unul, cum nu gust genul asta de subiecte, o sa zic pas filmului romanesc si de aceasta data.

    RăspundețiȘtergere
  2. @dan, iti inteleg perfect punctul de vedere si tocmai de aceea m-am gandit sa incep spunand ca, pana la urma, rolul unui film (sau al unui produs artistic in general) nu e sa cosmetizeze, sa faca "reclama la comanda". ne place sau nu, ce arata Mungiu e o parte din Romania. alta tara n-avem :)

    cat despre comparatia cu tabloidele, sunt de acord ca subiectul e preluat din presa de doi bani, insa ce face Mungiu (prin cartea Tatianei Niculescu) nu se compara cu simplificarea ieftina si senzationalismul otevist. el descrie extrem de expresiv intregul context, merge in background, iti explica, iti spune povestea cu cap si coada. si, cel mai important, nu da verdicte! decizi singur, dupa ce te vezi tot. nu stiu daca va lua palme-ul fiindca criticii au pareri divizate aici, insa cred ca merita sa il vezi oricum.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ai punctat foarte bine o parte din Romania. Ori sa iei efectiv bucati din realitate nu se cheama arta. Si ar trebui sa-i transmita cineva domnului regizor ca, daca nu gustam filmele dansului nu inseamna neaparat ca vedem filme americane usoare. Chiar deloc, vedem filme ale unor regizori seriosi care nu se plafoneaza in momentul in care gasesc o reteta. O reteta sunt si filmele americane.Personal nu cred ca e vorba despre imaginea Romaniei etc., ci despre faptul ca ce face dansul nu se cheama arta, nu vad o estetica acolo, si nu ma refer aici la cosmetizare de niciun fel.

    RăspundețiȘtergere
  4. N-as prea zice ca Mungiu s-a plafonat pe o reteta. Ok, sunt similitudini stilistice intre Occident si 4,3,2 si Dupa dealuri, dar subiectele sunt foarte diferite.
    Apropo de audienta din Romania, nu cred ca Mungiu a vrut sa prezinte publicul romanesc ca pe unul devorator de filme proaste, ci mai degraba sa sublinieze problemele legate de distributia filmelor romanesti si europene in cinemaurile din Romania.

    RăspundețiȘtergere
  5. Publicul romanesc oare nu se va maturiza niciodata? Chiar nu aveti de gand sa incetati cu refrenul asta cu imaginea Romaniei in lume bla bla bla? Un film e un film, e o fictiune. Voi chiar credeti ca America este asa cum o vedeti voi in filme, sau Franta sau Italia. Nu ati calatorit pana acum chiar deloc sa vedeti ca filmele sunt filme si realtatea este mult diferita? Credeti ca saracie, bigotism si fundamentalism religios e numai in Romania? Sunt unul dintre romanii caruia i-a placut 432 si in general aproape toate filmele facute de regzorii nostri din ultimii ani. Nu am vazut acest film, de-abia astept sa-l vad, asa ca nu pot avea o parere. Ca nota generala mi se pare ca umanismul si viziunea complet diferita fata de cea din occident asupra vietii pe care o gasesti in filmele noi romanesti, face mult mai mult decat orice fel de film de propaganda "a l'americaine" la care ravniti atat.

    RăspundețiȘtergere
  6. Adina, într-un spirit probabil de conciliere, ai spus că ”nu cred că Mungiu a vrut să prezinte publicul românesc ca pe unul devorator de filme proaste, ci mai degrabă să sublinieze problemele legate de distribuţia filmelor româneşti şi europene în cinemaurile din Romania”. Am urmărit şi eu conferinţa de presă pe site-ul festivalului şi pot să spun fără ocolişuri că exact acest lucru a vrut să spună Mungiu: aproape tot publicul românesc este un devorator de filme hollywoodiene. Chiar dacă o să-i supăr pe comentatorii anteriori, Dan şi Bianca (de la care mi-ar plăcea sincer să aud numele acelor ”regizori serioşi care nu se plafonează în momentul in care gasesc o reţetă” şi pe care îi admiră), afirmaţiile lor nu fac decât să confirme supărarea lui Mungiu. Mă distrează, pentru că ce spune Dan cu imaginea României şi Mungiu s-a spus după război despre filmele neorealiştilor italieni, care au devenit între timp filme clasice incontestabile, de o frumuseţe unică. La fel de mult mă distrează şi discuţia despre ”bucăţile de realitate” şi ce este artă. Comentariile confirmă încă o temere exprimată de Mungiu, aceea că nu şi-ar dori ca despre filmul său să se vorbească fără a fi văzut. În rest, Adina, felicitări pentru relatările savuroase de la Cannes.

    RăspundețiȘtergere
  7. Mersi frumos, Ionut! Intr-adevar, ar trebuie sa respectam dorinta lui Mungiu si sa nu discutam pana cand nu vede toata lumea filmul. Asta mai ales pentru ca orice discutie pe marginea rezumatului scurt al subiectului nu poate duce decat la simplificarea lui excesiva si la niste concluzii pripite (adica la exact ce au facut si tabloidele cu cazul Tanacu). Iar filmul urmareste exact opusul.

    RăspundețiȘtergere
  8. Mungiu este un regizor bun, indiferent de cat de mult discutam sau aprobam noi lucrul asta. si daca opinia pur subiectiva a unui simplu cinefil nu conteaza, atunci hai sa numaram cate premii internationale a primit.
    Iar chestia cu "imaginea Romaniei in lume" "promovata" de regizorii nostri e un bullshit. Regizorul nu e emisar, nici ambasador. El transmite o viziune.
    Imaginea ne-o schimbam singuri, prin ceea ce facem, nu cu filme propagandistice.

    RăspundețiȘtergere