marți, 29 septembrie 2009

Trailerul zilei: A Christmas Carol 3-D

Se pare ca povestea clasica a lui Dickens suscita acelasi interes in lumea filmului si dupa 150 de ani intrucat e gata sa iasa o noua ecranizare a ei. Disney sunt cei cu banii iar Robert Zemeckis e cel cu talentul, ceea ce inseamna ca inainte de Craciun vom avea un film de aventuri clasic de data asta in 3D. Rolul principal e detinut de Jim Carey - vocea lui Ebenazar Scrooge - iar restul casting-ului e acoperit de nume ca: Gary Oldman, Michael J. Fox, Colin Firth, Bob Hoskins, Robin Wright Penn and Cary Elwes.
Trailer:

luni, 28 septembrie 2009

Amintirile mă...înveselesc

AMINTIRI DIN EPOCA DE AUR - PARTEA I



rating: COLECTABLE

Tovarăşi, frumoasă e viaţa! este primul episod din seria legendelor urbane (şi rurale) din comunism. Tovarăşul Cristian Mungiu este responsabil cu producţia şi scenariul. Colectivul său de tineri regizori (Ioana Uricaru, Hanno Hoffer, Constantin Popescu, Răzvan Mărculescu) şi artişti emeriţi (Ion Sapdaru, Teo Corban, Alex Potocean, Emanuel Pirvu, Gabriel Spahiu etc) a depăşit normele de haz la toţi indicatorii.

Lăsînd glumele la o parte, cele patru scurtmetraje mai au ceva în comun: arată ipocrizia cruntă în care se scăldau românii Epocii de Aur. Comunismul era o mare farsă. Da, totul era de căcat, dar regimul trebuia să iasă bine în poză. Ceauşescu nu putea să apară în Scînteia mai scund decît omologul său african (LEGENDA FOTOGRAFULUI OFICIAL). Existau fotografi specializaţi în „înălţarea” şi retuşarea tovarăşului (nota bene: fără Photoshop!).

Da, nu era carne la măcelărie. Dar un miliţian dăştept se învîrtea el de-o jumară şi doi cîrnaţi. Chiar dacă pentru asta trebuia să gazeze un porc în apartamentul de bloc (LEGENDA MILIŢIANULUI LACOM).

Da, şi pe atunci gropile din şoselele comunale erau peticite înaintea coloanei oficiale de la centru. Ba chiar se legau fructe în pomi, ca să pară mai încărcaţi (LEGENDA ACTIVISTULUI ÎN INSPECŢIE). Sătenii ies în calea delegaţiei cu pancarte gen: Nu bombei cu neutroni. Scandează URA! URA! şi apoi PACE! Umorul ţîşneşte ca un gheizer din acest etern contrast între aparenţe şi realitate.




Amintiri din Epoca de Aur e un film colectiv de aur ( cu un site de aur - o victorie pentru filmul românesc, în sfîrşit). Pentru tinerii care n-au prins cozile la butelii e o filă amuzantă de istorii/isterii sociale. Pentru contemporanii legendelor, ecranizarea lor e o dulce răzbunare. Acum pot să rîdă pe faţă.

duminică, 27 septembrie 2009

Ce-aveţi cu Roman?

Stau şi mă gîndesc cîteodată: ce destine au unii, dom'le. Uite, de exemplu, Roman Polanski!

Are un debut senzaţional în Polonia cu lungmetrajul Cuţitul din apă (1961). Apoi face trei filme în Anglia, din care două sunt deschizătoare de drumuri. Primul, Repulsia, cu o foarte tînără Catherine Deneuve, e un horror psihologic cum n-am crezut că se pot face la 1965. Nu e cu nimic mai prejos decît, să zicem, Maşinistul (2004), ca şi călătorie în adîncurile unei minţi bolnave.

Apoi, preferatul meu, The Fearless Vampire Killers, un spoof simpatic după filmele cu vampiri. Roman Polanski joacă unul din rolurile principale, fiind asistentul stîngaci al unui trăznit vînător de vampiri (Jack MacGowran). Cu ocazia acestui film o cunoaşte pe Sharon Tate, o actriţă în ascensiune şi viitoarea sa soţie. Urmează succesul la Hollywood, început cu Rosemary's Baby şi încheiat se pare cu The Pianist.



Dar nu despre filmele sale vreau să vorbesc, deşi ar merita. Viaţa regizorului a luat parcă traseul unuia din horror-urile sale psihologice. Totul a început (sau s-a sfîrşit) în 1969, cînd soţia sa a fost una din cele şase victime ale sectei celebrului Charles Manson. Sharon era însărcinată în 8 luni. Inutil să mai menţionăm trauma trăită de Roman, care era plecat din Los Angeles în acea fatidică zi. În 1977, a fost acuzat că a întreţinut relaţii sexuale cu o minoră de 13 ani. A fugit în Europa, fiind încă wanted în S.U.A.

La Festivalul de Film de la Zurich a fost invitat pentru a i se decerna un premiu pentru întreaga carieră. Surpriză, poliţia elveţiană l-a reţinut ieri, 26 septembrie, pentru a-i decerna nişte cătuşe pentru fapta de acum 32 de ani. Nu se ştie încă dacă va fi extrădat în S.U.A.

Acest maestru al suspansului mă face din nou curios asupra finalului noului (şi vechiului) său thriller. Viaţa lui Roman Polanksi.

vineri, 25 septembrie 2009

The Imaginarium of Heath Ledger

OMAGII POSTUME


Nu multă lume ştie că Heath Ledger a fost şi regizor, nu doar un formidabil actor. Ce-i drept, lucrările lui în spatele camerei sunt puţine. Aşa că, astăzi, putem doar să ne imaginăm ce regizor formidabil ar fi putut deveni.

Ledger aproape finalizase videoclipul pentru trupa Modest Mouse în timp ce aproape finaliza ultimul său rol în The Imaginarium of Doctor Parnassus (atenţie fetelor, din cast mai fac parte Colin Farell, Jude Law şi Johnny Depp!). TIDP este regizat de magicul Terry Gilliam (cunoscut şi pentru participarea sa în legendarul grup de umor Monty Python şi în special pentru animaţiile sale suprarealiste). De fapt, Gilliam a desenat cîteva feţe pentru clipul de mai jos, iar soarele se bazează pe schiţele sale. King Rat este un manifest eco împotriva vînării ilegale a balenelor în apele teritoriale ale Australiei, problemă care îl preocupa intens pe Ledger.

Cu cîteva luni înainte de neaşteptatul deces, tînărul actor anunţa, la Festivalul de la Veneţia, intenţia de a regiza un documentar despre cîntereţul britanic Nick Drake, care murise la 26 de ani, în urma unei supradoze cu antidepresive. Heath Ledger avea 28.

Totuşi, primul său lungmetraj, la al cărui scenariu lucra deja, ar fi trebuit să fie The Queen's Gambit (Gambitul Reginei). Astăzi, trebuie să ne mulţumim cu King Rat.


joi, 24 septembrie 2009

Trailerul zilei: Nine

Dupa ce a puscat 6 Oscaruri cu Chicago iata ca Rob Marshal se apuca de un nou musical - Nine - o transpunere pe marele ecran a unui spectacol de pe Broadway scris de Federico Fellini si Ennio Flaiano initial si readaptat de Anthony Minguella si Michael Tolkin. Rolul principal ii apartine lui Daniel Day Lewis (motivul pentru care ma intereseaza acest film) si da, acesta va canta, dar nu singur ci impreuna cu cel mai talentat grup de femei care au jucat vreodata laolalta Nicole Kidman, Penelope Cruz, Marion Cotillard, Judi Dench, Sophia Loren, Kate Hudson + cantareata Fergie. Abia astept sa vad ce film o sa iasa. Trailer:


Antichrist (2009)

* a fost nevoie de doua vizionari si aprofundarea unor review-uri pe internet ca sa pot incropi si eu cateva vorbe despre filmul asta.

rating: Orgasmultiplu


Mi-am dorit sa vad Antichristul inca de la premiera Cannes, cand ziarele vuiau a controversa iar Lars von Trier isi primea huiduieli nemeritate. Am vrut sa il vad si mai tare cand s-a zvonit ca nu va fi adus in Romania iar cand am aflat ca va sosi abia in decembrie am recurs la lucrul mai putin onorabil. Asa ca l-am vazut si abia astept sa-l vedeti si voi ca sa va aud parerea. Antichristul este dramatic prin subiect si "horror" prin realizare, adevarat, dar nu il vad ca o metafora pentru misoginismul lui von Trier (un misogin n-ar fi facut Dancer in the Dark sau Dogville ori Manderlay) si nici nu cred ca e "excesiv de violent" in ciuda unor scene mai hard din final. Ce daca au lesinat cativa in sala? N-ar fi prima oara. Este insa destul de explicit, dar in contextul povestii asta mi se pare justificabil si nu gratuit sau senzational. E un film care te distruge de-a dreptul, te consuma emotional pe parcurs, iar la final ramai cu o tona de intrebari si nu poti aprecia daca ce ai vizionat e superb sau oribil.



Antichristul incepe poetic cu un Prolog realizat in alb-negru si slow-motion, intocmai ca un clip publicitar, pe muzica de Handel. O scena idilica de amor intre un barbat (Willem Dafoe) si o femeie (Charlotte Gainsbourg), o imagine superba si un pic explicita care pregateste lovitura de final: copilul celor doi, scapat de supraveghere, urca pe pervaz si atras de fulgii de zapada aluneca in gol. E premiza pentru tot ce urmeaza sa se petreaca in film, o introducere cu efectulul unei lovituri de caramida in capul spectatorului. Urmeaza apoi 4 acte sau capitole in care se desfasoara actiunea propriu-zisa. Primul, Grief, prezinta suferinta cauzata celor doi de pierdere. Ea petrece o luna in spital, El se acopera cu masca terapeutului si incearca s-o vindece pe Ea. Inca de la inceput manifesta o aroganta total nepotrivita refuzand urmarea tratamentului indicat de doctor si care ar fi calmat-o pe Ea si aplicand propria terapie, aceea de confruntare a fricii si epurare a durerii. In loc sa-i ofere confortul actului sexual conjugal el sondeaza abisul mintii ei dezechilibrate, jucandu-se cu anxietatea ei tot mai grava. Din discutii descopera ca frica ei are radacini adanci intr-un loc impadurit numit Eden, unde Ea se retragea inainte pentru a lucra la o teza de doctorat numita Gynocide, o lucrare care analiza mituri arhaice, semne de violenta asupra femeilor, vrajitoria etc, statuand ca "natura e cea care ii face pe oameni sa le faca rau femeilor." El hotaraste astfel s-o duca la locul de maxima anxietate.


In capitolul 2 - Pain - cei doi ajung in Eden, la cabana familiala, ca parte a terapiei prin confruntare cu frica. Ea e la limita normalitatii dar El preseaza si mai mult. Descopera ca ea e convinsa ca "natura e biserica Satanei" si ca totul a pornit de la un moment cand padurea ii plangea cu glasul copilului. El incearca s-o convinga ca gandurile sunt cele care distorsoneaza realitatea dar ajunge sa aibe propriile sale viziuni. Ea pare a fi vindecata si se poarta suspect de normal dar totul e spulberat cand El da peste o vulpe eviscerata care-l anunta cu voce umana: Chaos Reigns. Creepy stuff. Partea a treia - Despair (Gynocide) - reprezinta momentul de maxima intensitate a filmului. Descoperind cercetarile ei pentru teza, apoi ceva neplacut in autopsia copilului, o chestioneaza referitor la natura umana si afla ca Ea ajunsese sa creada ca femeile au ceva diabolic in ele: exact pe dos fata de ceea ce sustinea in lucrare. Din acest moment Ea isi pierde complet controlul si intreaga anxietate rabufneste sub forma de furie fata de El. Ultimul capitol - The Three Beggers - mi s-a parut si cel mai incalcit, numele apartinand unei constelatii fictive a carei aparitie anunta moartea cuiva. Probabil aceeasi denumire o poarta si trioul de animale salbatice - vulpea, caprioara si corbul - care par a fi martorii tacuti ai deznodamantului, deznodamant marcat de o mutilare sexuala si o crima.



Antichristul e astfel un horror psihologic-religios si de atmosfera, oferind teroare si disconfort prin cateva scene dure, dar in general captivand prin analiza terapeut-pacient. O atentie deosebita e necesara micilor chestiuni simbolice care apar pe parcurs, animalele din Eden - caprioara gestanta, corbul nemuritor, vulpea cu clopotel la gat - elemente din decor: vizuina vulpii, copacul uscat, podul. Filmul e lipsit complet de muzica, cu exceptia Prologului si a Epilogului (ultima scena) care amandoua ruleaza pe  Lascia ch'io pianga a lui Handel. Restul e doar sunet din natura, lugubru si deloc confortant. Von Trier utilizeaza si cateva tertipuri horror pentru a strani tensiune, cut-scene-uri bruste si zooming incet intr-un cadru fix care creeaza o asteptare insuportabila. Si la prima si la a doua vizionare mi s-a parut la fel de straniu. Modul de filmare e foarte personal, intim, cu camera in mana parca tragand cu ochiul in viata celor doi. Actorii joaca magnific niste roluri care nu cred ca sunt pe placul oricui. E unul din cele mai disturbante filme vazute, poate doar Exorcistul m-a deranjat mai tare, in schimb filmul lui von Trier e o lectie de cinema. Si e dedicat lui Tarkovsky. L-as recomanda numai celor care cred ca pot face fata.

Trailer.

marți, 22 septembrie 2009

Trade (2007)

rating: Brainwash

Unora nu le plac filmele care te implica emotional, cele care abordeaza subiecte delicate sau neplacute si le trateaza la rece fara infrumusetari. Mie unul imi plac astfel de filme, imi place sa fiu "prins", conectat sau chiar manipulat de un regizor destept care a stiut sa-mi aduca la cunostinta un lucru banuit sau notoriu si sa-mi starneasca o reactie, chiar si una de moment, ca un sentiment de furie, frustrare sau tristete. Este cazul lui Marco Kreizpaintner, un alt regizor german tanar si promitator, care trateaza in coproductia germano-americana - Trade - o problema spinoasa cum e traficul de carne vie. Potrivit statisticilor CIA intre 50 si 100 de mii de copii si femei sunt trecuti anual in mod ilegal si fortat granita in State pentru a intra in industria sexului sau in bratele proxenetilor si pedofililor. La nivel international numarul e de 10 ori mai mare.



In Trade situatia e simplificata pana la un nivel personal, necesar pentru a pune o fata victimelor, si concentrata pe o singura zona, granita Mexicului cu US. Regizorul alege din miile de cazuri triste, doua chipuri: Veronica, o tanara din Polonia venita prin "agentie" in Mexico City si data pe mana mafiei ruse si Adriana, o fetita de 13 ani, localnica rapita de pe strada. Traficantii de sex sunt bine organizati, au retele, clienti, interneti si pile la granita. Victimele sunt tinute in camere incuiate, umilite si batute, drogate, convinse ca nu mai au scapare apoi transportate pana la frontiera unde la adapostul noptii sunt trecute in Statele Unite. Intre timp pozele lor aduna clienti pe situri de profil in asteptarea zilei de licitatie cand oameni cu bani suficienti isi pot cumpara online un baietel tailandez sau o fetita latina. In vreme ce Veronica nu are pe nimeni care sa-i simta lipsa, Adriana isi pune sperantele in fratele ei mai mare, tanarul Jorge, care cunoscand mahalaua mexicana ia urma "carausilor". Dar el nu e un erou neinfricat, are doar 17 ani si tot ce face e sa-i urmareasca. Gaseste insa sprijin in persoana unui politist american marunt(Kevin Kline), in masina caruia se ascunde penrtu a trece frontiera. Aici scenariul incepe un pic sa schioapate, intrucat politistul are si el o fiica disparuta si astfel uniti in aceeasi suferinta cei doi pornesc pe urmele traficantilor de carne vie.


Nici n-o sa vorbesc de faptul ca e scris de Jose Rivera (scenaristul lui Diarios de Motocicletas) dupa un articol din NY Time Magazine sau ca e produs de Roland Emerich in mare parte din banii de buzunar. Astea sunt trivia. Ceea ce conteaza in filmul asta sunt relatiile ce se stabilesc intre personaje. Avem cei doi frati, actori copii debutanti care joaca senzational, Jorge si Adriana reprezentand figurile centrale ale acestei drame despre exploatare umana. Amandoi dau dovada de o maturizare fortata in calvarul prin care trec, in cazul Adrianei fiind de fapt o pierdere a inocentei, fetita din ea devenind femeie in cel mai crud mod cu putinta. Intr-un bordel ad-hoc amenajat pe acel "drum al plangerii" de curieri e predata spre "testare" cu mentiunea "Ai grija ca trebuie sa ramana virgina"! Trist dar din pacate foarte adevarat.


Aceeasi importanta o vad in relatia dintre fata poloneza si micuta de 13 ani. Veronica dezvolta un instinct de ocrotire materna si incearca s-o protejeze de cateva ori. A treia legatura se formeaza intre Jorge si politistul Ray, tanarul, odata domolindu-si furia fata de semnul autoritatii , manifesta un respect aproape ca de la fiu la tata, probabil explicabil prin faptul ca provenea dintr-o familie saraca cu un sigur parinte. Acestea sunt lucruri care reusesc intr-o masura sa atenueze duritatea subiectului abordat. Expunerea ororilor cauzate de exploatarea sexuala a minorilor nu se face insa fara a te expune la randul tau acuzelor de exploatare a unei situatii triste pentru nevoia de senzational dar, cred ca Marco Kreizpaintner s-a detasat de aceasta banuiala pastrand o doza de decenta si necazand in tentatia explicitului care ar fi atras atentie si controversa. A oferit astfel un film foarte bun despre un subiect foarte neplacut dar destinat unui public larg mizand pe cresterea gradului de constientizare.
Trailer

luni, 21 septembrie 2009

Reuniunea Seinfeld

WHEN LARRY MET JERRY, AGAIN



Fanii Seinfeld purişti vor fi entuziasmaţi de vestea că eroii lor preferaţi se vor reuni din nou pe micul ecran. Fanii Seinfeld purişti îşi vor mai potoli din entuziasm fiindcă reuniunea se va petrece în cadrul serialului lui Larry David. Ieri (20 septembrie) a început pe HBO al şaptelea sezon din Curb Your Enthusiasm. Entuziasmul meu a ajuns la cota de alarmă.

Cei care au refuzat o sumă record (jdemilioane de dolari) în istoria televiziunii ca să facă un ultim sezon, sunt acum convinşi de bătrînelul cu calviţie şi ochelari, asocial şi antisocial. Larry se reîntîlneşte cu Jerry, Jason Alexander, Julia Louis-Dreyfus şi Michael Richards (da, Kramer), de data asta ca şi colegi de platou. Ca de obicei pentru Curb, vor apărea as themselves. Şi tot într-o mişcare tipică de "serial în serial" sau "serial despre nimic", vom urmări cum eroii din Seinfeld se pregătesc pentru o nouă reuniune Seinfeld. Este, de departe, evenimentul anului pentru lumea televiziunii. Şi totul a izvorît din mintea bolnavă şi prodigioasă a lui Larry David. Pretty good. Pretty-pretty good.

"Comedia americană e bazată pe premisa că cei mai mulţi oameni vor să fie plăcuţi, inclusiv eu" spune Jay Leno, un fan declarat al serialului. "Larry nu vrea, şi asta îl face amuzant".

duminică, 20 septembrie 2009

Azul oscuro casi negro (2006)

rating: Colectable

Cum privim situatia in care un barbat il roaga pe fratele sau mai tanar si mai potent sa-i impregneze "natural" iubita care-si doreste neaparat un copil, iar acesta accepta desi are deja o relatie. Tehnic se numeste inselare dar in fapt poate nu-i decat un gest omenesc sau o "datorie familiala", un sacrificiu printre multe altele la care soarta l-a obligat pe fratele mai mic in decursul dificilei sale maturizarii. Despre asta e vorba in Azul oscuro casi negro (Albastru inchis aproape negru) melodrama spaniola cu care Daniel Sanchez Arevalo a debutat pe scena internationala. Si ce debut! Trei premii Goya si inca multe altele pe la festivalurile de profil. Filmul le merita cu prisosinta iar mie mi-a placut foarte mult modul in care a pus in scena trairile si dificultatile tinerilor din partea de jos a scarii sociale si felul in care a dezvoltat personajele facandu-te sa empatizezi cu toate, in momente diferite, ce-i drept.


Tanarul Jorge are nesansa ca tocmai atunci cand era pe cale sa scape de viitorul pregatit de tatal sau - om de servici la scara blocului - batranul sa faca un atac cerebral si sa ajunga o semi-leguma. Sapte ani mai tarziu Jorge e tot portar si gunoier la bloc, ingrijitor pentru batranu' si proaspat absolvent de facultate la fara frecventa. Simultan, iubita din copilarie, Natalia, se intoarce de la masterat prin tari straine iar fratele sau puscarias, Antonio, se indragosteste de o colega de detentie, Paula, in cursul orelor de teatru, fara a sti ca tipa il vrea ca animal de prasila. Tanarul se gaseste astfel in situatia de a-si infrunta propria nesiguranta in reinodarea relatiei cu fata odata iubita, a da piept cu pragmatismul HR-ilor la interviurile pentru slujba si a-l rezolva pe fratele sau temporar impotent. Mai mult, prietenul sau cel mai bun, Israel, are proprii sai demoni de infruntat: tatal lui freventeaza un barbat maseur si, in plus, nici chiar el nu e indiferent la gandul unei finalizari "barbatesti". Cam multe lucruri dintr-odata pentru un tanar de 18 ani. Din fericire filmul nu se sprijina doar pe un singur rol, toate personajele punand umarul si ducand intriga la bun sfarsit, impartindu-si generoase timpul pe ecran.


Filmul, desi are cateva momente de comedie neagra, e in principal o drama a maturizarii si constientizarii drumului pe care trebuie sa mearga aceste personaje. Toti au de rezolvat probleme, de aflat ce anume ii tine in loc pentru a putea trece mai departe. E mai usor sa accepti niste lucruri care la prima vedere ti-ar starni repulsie sau jena odata ce ai inteles motivatiile personajelor, odata ce ai fost facut partas la viata lor. E de inteles ca Paula isi doreste un copil neaparat dupa ce suferise un avort si acum era abuzata de colegele de puscarie. Conditia de mama ar muta-o la maternitate. Sau de ce Antonio ar face orice pentru ea, chiar sa-i ceara propriului frate samanta imprumut: o asemenea femeie nu s-ar fi uitat la el in afara inchisorii, deci e gata sa-si calce mandria. Nici acceptarea lui Jorge nu implica probleme prea mari de constiinta de vreme ce "iubita" sa nu a dat niciun semn ca ar fi ceva mai mult decat o prietena cu beneficii. E foarte interesant cum a reusit regizorul sa teasa o astfel de panza intre atatea personaje si sa o dezvaluie totusi cu claritate spectatorului. Rar am vazut un film care sa ma prinda asa usor fara artificii ca thrill-mystery-FX si sa ma tina alaturi doar pe ideea de inter-relationare a personajelor in eforturile lor de a se maturiza comportamental. Meritul deosebit al acestui regizor promitator comparat de unii cu Almodovar.
Trailer

sâmbătă, 19 septembrie 2009

G-Force 3D (2009)

rating: Brainwash cu indulgenta


G-Force e un film care se vrea si comedie si actiune si animatie si din pacate nu straluceste la nici un capitol, dar asta nu inseamna ca e total nevizionabil. Eu m-am dus la el in principal pentru ca era 3D si deci, neputand sa-l vad decat pe marele ecran, am riscat sa intru la un film pentru copii inconjurat desigur de o gloata de copii. Ceea ce nu m-a deranjat foarte tare. E chiar reimprospatant sa-i vezi pe cei mici hlizindu-se de poantele si efectele speciale ale filmului. In G-Force avem o echipa de porcusori de Guinea + o cartita, antrenati de Zach Galifianakis (tipu' din Hangover) ca un comando de infiltrare si spionare in cadrul unui program super-secret menit a-i transforma in agenti speciali FBI. Tinta lor e un nene corporatist, seful celui mai mare producator de electrocasnice, un tip banuit ca ar avea ambitii de anihilare a umanitatii. Lipsesc insa dovezile astfel ca "hamsterii supradimensionati" se dau peste cap sa scoata complotul la iveala, luptandu-se cand cu FBI-ul care vrea sa inchida proiectul, cand cu stapanii care-i adopta nestiind ca de fapt sunt niste "genetically-engineered-highly-trained-guinea-pigs". Un film lejer, destul de bine facut, cu o doza de umor destinat mai ales celor mici.


vineri, 18 septembrie 2009

Trailerul zilei: Paranormal Activity

Paranormal Activity e la ora actuala filmul promovat ca "cel mai infricosator film al anului" si urmasul demn a lui Blair Witch Project. Rezumatul e cam asa: un cuplu de tineri se muta intr-o casa si incep s-o banuiasca de activitati paranormale. Isi instaleaza echipamente de supraveghere (handy-cam) care sa inregistreze ce se intampla noaptea si ... hai sa spunem ca filmul e de fapt montajul a ceea ce s-a intamplat noaptea :D. Deci un film cu imagine tremurata si filmari alb-negru de tip surveillance cam, lipsit de muzica, ceea ce va fi si mai disconfortant, si despre care review-urile celor mai norocosi care au ajuns pe la festivaluri vorbesc foarte laudativ. Citeam pe un site de profil:
You are no doubt thinking, "Yeah, right. There's no way some no-budget, no-name docu-style flick is keeping ME up at night!" Well, my friends, I beg to differ. This here is the real deal. Simply put, Paranormal Activity is the most frightening ghost story of the year. I'd bet cash money nobody can watch the entire thing without saying at least three or four times, "That's some fucked up shit." Or, more accurately, "That's some seriously fucked up shit." .... It's a bite-your-nails, squirm-in-your-seat bonanza of spookiness with a healthy dose of holy-shit-I-can't-believe-that-just-happened thrown in for good measure.
 Abia astept sa-l vad. Trailer jos:

marți, 15 septembrie 2009

Mad Men

AICI INCEPE SFARSITUL VISULUI




Motto: "MAD MEN = termen care intra in uz la sfarsitul anilor '50 pentru a descrie directorii din publicitate de pe Madison Avenue"

Întrerupem programul nostru obişnuit pentru o scurtă pauză publicitară Micului Ecran. Mad Men, cel mai apreciat show tv din ultimii ani (la Emmy şi Golden Globe), a ajuns la al treilea sezon. „Publicitatea e bazată pe un lucru: fericire. Ştii ce e fericirea? Mirosul unei maşini noi. Eliberarea de frică. E panoul de pe marginea şoselei care te asigură că orice ai face e ok. Esti OK.” Cît de actual sună acest discurs. Şi totuşi e rostit la începutul anilor ’60. Mad Men urmăreşte viaţa (sau absenţa ei) dintr-o agenţie de publicitate de pe Madison Avenue, în plină „epocă de aur” a advertising-ului. Personajele arată perfect, ca în reclame. Fumează aproape în fiecare cadru. Beau în timpul orelor de program. Au familii frumoase. Ei au inventat "fericirea", visul publicitar si societatea hedonista de consum.

Dincolo de faţadă se întrevede, cu fiecare episod, o mare minciună. „Disperare sofisticată” zice Rolling Stone ( revista care il considera "tv's best show"; cinci stele primeste de la revista britanica TotalFilm, cinci stele ii dam si noi). Nu întîmplător, genericul de început prezintă o cădere liberă printre zgîrie-nori şi panouri publicitare uriaşe ( "Enjoy the best America has to offer", "It's the gift that never fails" etc).



Eroul principal, Don Draper (John Hamm) este un director de creaţie misterios şi talentat care duce o viaţă dublă, uneori triplă. Don e self-made man (sau self Mad men?). Toate personajele au o textură bogată ca în The Sopranos ( intamplator, la Sopranos a lucrat ca scenarist şi Matthew Weiner, creatorul Mad Men). Dincolo de castingul impecabil (January Jones, Vincent Kartheiser, Elisabeth Moss, John Slattery etc), fascinează atmosfera simultan sumbră şi glamuroasă completata de o coloana sonora delicioasa, care asigura intoarcerea deplina in timp.

Pasionaţii de advertising –cum e cazul meu- vor gusta referinţele publicitare (aproape in fiecare episod vedem cum se face o campanie publicitara). Dar Mad Men nu e un produs găunos învelit în hîrtie lucioasă, aşa cum sunt reclamele de obicei. N-am mai fost atît de entuziasmat de vreun serial de la Curb Your Enthusiasm şi Rome încoace. Am "topit" doua sezoane ( la noi, seria e disponibila deocamdata doar pe canale "ascunse" pe net) cu o frecventa de doua episoade pe seara. Mai spun doar ca al doilea sezon e HD si... gata reclama!


Acum trebuie sa incercati produsul. Condica de reclamatii e mai jos.

duminică, 13 septembrie 2009

The Bothersome Man (2006)

rating: Colectable


Am vazut Omul Problema acum cativa ani intr-unul din cinematografele "vechi" din oras, inainte de inaltarea Mall-ului si, deci, in conditii nu dintre cele mai bune. Dar mi-a placut. Ma gandesc daca acum, in zilele de glorie ale multiplex-urilor, ar avea loc in program un film norvegian de factura fantastica, o parabola suprarealista ce atinge subtil modul de viata din statele nordice, un cosmar rece cu insertii de comedie neagra in care parca nu ti-ai dori sa sfarsesti. M-am straduit cateva ore sa-mi amintesc cum se chema filmul (Den brysomme mannen e prea mult pentru memoria mea) si dupa o munca "investigativa" pe wiki si imdb l-am redescoperit. Si revizionat, desigur.



Imaginati-va scena urmatoare: pe peron, in statia de metrou asteapta un tip. I se citeste in ochi tristetea, disperarea, sentimentul de pierdere de sine, ceva nu-i in regula. Priveste dezamagit la cuplul de "indragostiti" din spatele lui care se saruta mecanic si fad, ca doua papusi de silicon. O garnitura de metrou trece pe linia cealalta facandu-i parul sa fluture, trezindu-l si totodata aratandu-i solutia. Simte curentul de aer adus de metroul asteptat, isi aduna curajul si sare. Tipul e Andreas, cetatean al unui oras aseptic, o utopie de sticla si otel ce inspira perfectiune si curatenie, aflat in mijlocul unui desert. Nu stie cum a ajuns acolo, cert e ca de cand s-a dat jos din autobuz, era asteptat cu sofer, casa si slujba de corporatist. Asa ca se lasa dus de val, incearca sa se integreze, isi face treaba ca un automat, socializeaza formal cu colegii, isi gaseste o companioana cu care sa aleaga canapele si sa decoreze apartamentu. Dar simte ca ceva nu-i cum trebuie. Ceva lipseste in lumea in care a fost aruncat. E prea mult artificial si prea putin uman. Viata n-are mai mult gust sau miros decat mancarea, pasarica sau alcoolul, dupa cum ii destainuie un coleg de pahar intristat ca nu se poate imbata oricat ar bea. Descopera pe propria piele ca iubirea si sentimentele profunde sunt lucruri straine de aceasta lume distopica. Totul e doar "interesant", nimic nu e special, frumos, senzational, extraordinar sau nasol. Lucrurile care i se par lui normale nu sunt de gasit iar asta e deprimant. Devine deci un inadaptat si un transgresor, incalcand regulile si cautand o cale de scapare. Si atunci descopera lucrul cel mai groaznic: nu poate muri.


Am oscilat intre a considera destinatia lui Andreas un iad sau un rai. E discutabil, pentru ca daca e Iad, te intrebi de ce restul oamenilor sunt fericiti, sau par asa cel putin. Daca e Rai de ce e dansul nefericit, si tot asa. Poate lipsa copiilor e cea care face distinctia. Sau poate nu e niciunul, poate e Purgatoriul, ori doar o metafora care propune un iad desprins din catalogul Ikea. Filmul lui Jens Lien e intrigant, punandu-te intr-o situatie de confuzie si dorinta de raspunsuri, plus ca e chiar amuzant, scenele de dark comedy fiind perfect interpretate de actorul principal cu nume imposibil - Trond Fausa Aurvaag. Cum se zice pe la noi: merita toti banii!

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Trailerul zilei: A serious man

Sunt sigur ca o multime de oameni sunt curiosi de urmatorul film al fratilor Coen. Si eu sunt la fel de curios. Mai ales dupa ce am vazut trailerul. A Serious Man e, bineinteles si cum altfel decat, o comedie neagra in stilul deja consacrat de "frati". Astfel avem un tip obisnuit, dintr-un oras obisnuit al Americii anilor '60, care incearca sa-si gaseasca echilibrul intr-un univers care pare sa o ia razna in jurul sau. Tipul, profesor de fizica, e lasat de nevasta pentru un coleg de facultate si se vede nevoit sa se descurce singur cu doi copii, unul cu carente la disciplina si una ce-l face de bani pentru o operatie la nas, plus un frate jobless ce doarme pe canapea. Mai mult, cineva il sapa la catedra, un student incearca sa-l mituiasca, iar vecina face plaja goala. Asa ca se duce sa ceara sfatul la trei rabini diferiti, care sa-i arate chipurile calea prin care poate deveni barbat serios. Delicoasa de-a dreptul povestirea asta :) Si ce-i mai misto e ca sunt numai actori necunoscuti (pentru mine), fara staruri de Hollywood. In octombrie are premiera.
Trailer:

Azi în Timişoara. Mîine nicăieri?

Dezvăluirile care au ajuns pe Marele-Ecran privind RADEF au generat reacţii interesante pe blogul nostru şi al lui I.T. Morar.

joi, 10 septembrie 2009

Îngroparea cinematografelor. Sau învierea lor?

Daca n-ati murit de plictiseala si ati reusit sa cititi articolul nostru legat de cinematografele muribunde din Romania, v-ati prins ca se afla in coma indusa politic. Moarte clinica. Kaput. Ei bine, se pare ca nu sunt moarte. Ele -vorba cantecului- se transforma. Din sali de cinema in sali de priveghi.

Avem (inca) niste cinematografe. Cum procedam? Pai, le punem cruce.
Dupa ce a fost violata prin lege, dezmembrata si decapitata la comanda, reteaua nationala de cinematografe mai trebuie doar ingropata. Surpriza, groparu a venit la Ministerul Culturii. Cu o oferta (pe care o prezentam si noi mai jos, cu mare pompa funebra).


Asadar, un "investitor" spaniol ( din provincia Barcelona) vrea sa transforme cateva cinematografe in tanatorii ( ma rog, case funerare) care vor oferi "servicii funerare de inalt nivel". O afacere bine gandita, cu potential de extindere (mai ceva ca Sturbucks) in toata reteaua RADEF. Necesita investitii minime. Mai ales pentru sala frigorifica (se stie ca in batranele cinematografe e frig ca in cripta). Scaunele vechi sunt numai bune pentru sala de priveghi. Pe ecran se pot proiecta imagini din viata decedatului (deci proiectionistul va supravietui schimbarii). Holurile mari vor gazdui expo de cosciuge cu vanzare. Iar in loc de popcorn se va servi coliva. Cat de ironic ar suna acum oferta Orange de miercuri: la doi morti, unul intra gratis.






Cat de ironic suna toata treaba asta? Si ce o fi aia "autopsie juridica"? In orice caz, as vrea sa se faca niscaiva "autopsie juridica" in fraudele de la RADEF RomaniaFilm. ACUM, nu in Ziua de Apoi.

Multumim sursei noastre, liderul sindical din RADEF RomaniaFilm, ca a rupt din nou tacerea. Doamna Maria Bikfalvi garanteaza pentru autenticitatea documentelor prezentate si isi asuma raspunderea pentru ele. Multumiri speciale graficianului Zoly Fodor, pentru suportul logistic.

Sauna (2008)

rating: Brainwash


Sauna este un stylish horror finlandez, al treilea film al tanarului regizor Antti-Jussi Annilla, un film care m-a surprins placut desi prima oara cand am aflat de el nu mi-a starnit curiozitatea. E finlandez doar nu-i asa, iar noi mancam popcorn american pe paine. Ei bine m-am inselat ca un ignorant pentru ca aseara dupa vizionare am ramas cu genul ala de intrebari care mi le lasau in cap Bergman sau Tarkovski. Departe de a-l compara pe Annila cu dansii, e suficient de zis ca baiatul asta, in loc sa se inchida intr-un stil ermetic pe care sa-l proclame ca original, se inspira din cei mari, macar la nivelul subliminal de creare a unei atmosfere de nesiguranta si teama de neinteles.

Setat in timpuri istorice, pe la 1500, Sauna e povestea a doi frati, unul razboinic incercat iar celalalt un tanar studios cu veleitati de cartograf, care in urma incheierii razboiului ruso-suedez fac parte dintr-o comisie mixta de stabilire a noilor granite dintre cele doua state. Eerik si Knut pornesc astfel in compania catorva rusi spre nordul indepartat, zona ramasa alba pe harta epocii. Pe drum, in timpul unui popas la o ferma, tanarul Knut manifesta ganduri necurate fata de fata fermierului, si refuzat, o inchide intr-o pivnita, in vreme ce fratele lui il ucide barbar pe tata! Continuand drumul spre nord, Knut incepe sa aibe mustrari de constiinta si halucinatii cu chipul fetei moarte, regrete care palesc insa in fata pacatosului sau frate mai mare, cu 73 de victime la activ. Calatoria lor presupune strabaterea unei mlastini intinse, in centrul careia dau peste un sat nestiut cu 73 de locuitori foarte curati si care poseda o sauna misterioasa in apropiere. Acum, trebuie sa stiti ca, in Finlanda mai ales, sauna e cel mai sfant loc dupa biserica. Ca traditie, acolo e locul unde se nasteau copiii si se spalau mortii, functiona ca loc purificator si de esenta spirituala. Deci are un simbolism aparte. Aparitia ei in film e un mod de a sugera ca pana la final cine isi va spala pacatele. Calatorii nostri afla astfel de la tarani ca sauna exista de mult timp acolo si nu se stie cine a construit-o. "Poate nici nu e o sauna, ci doar apare asa pentru ca noi nu intelegem ce e." Ideea e ca initial atat rusii cat si suedezii pretind drepturi asupra locului dar pana la final erau gata sa si-l faca cadou, numai sa supravietuiasca. Cata naivitate sa crezi ca-ti poti spala pacatele fara post si rugaciune.

Vizual filmul arata foarte bine, are o cinematografie excelenta, decoruri creepy de iarna incarcate cu "fineturi" din categoria rauri insangerate, copile cu par in ochi etc. Cei doi actori principali, Ville Virtanen si Tommi Eronem sunt buni, chiar daca nu va zic nimic numele lor, dar se descurca minunat in a vorbi si arata creepy. Virtanem chiar are o alura ce-mi aminteste de Max von Sydow filosofand despre moarte si pacat. Filmul per total mi s-a parut reusit, chiar daca sfarsitul devine previzibil, asta nelipsindu-ne de tensiunea momentelor finale. Sunt doar cateva clipe de "spaima", mai degraba oroarea e plasata sugestiv in mintea privitorului lasandu-l sa-si inchipie el cea mai mare frica. E un film de atmosfera care te prinde. Recomand a se vedea in locul unui flick american plin de gore si bancuri proaste.

miercuri, 9 septembrie 2009

Five minutes of heaven (2009)

 rating: Colectable
Acesta e un film minunat realizat care exploreaza adancimile traumelor cauzate de terorismul extremist si momentul dificil al confruntarii dintre victima si calau. Din nou sunt placut surprins de inca un film de Oliver Hirschbiegel (v-am povestit de Das Experiment, alt film al sau) si sper in continuare sa fiu surpins de talentul acestui regizor. Five minute of heaven nu este un film bombastic sau plin de adrenalina ci o drama umana, cu personaje reale ce manifesta trairi si suferinte reale. Subiectul acestui film irlandez e desigur situatia conflictuala din Irlanda de acum 30 de ani. Impartit in doua planuri, unul fixat in 1975 intr-un orasel irlandez iar celalalt in prezent, filmul porneste de la un act criminal de bravada in timpul caruia un tanar protestant de 17 ani, membru al gruparii extremiste Ulster Volunteer Force, il executa pe un altul de 19 ani, catolic, pentru a trimite un mesaj si a deveni barbat respectat! Crima este infaptuita sub ochii fratelui mai mic al victimei, Joe Griffin, care va suferi ulterior toata viata reprosurile mamei pentru ca nu a intervenit. Dupa 33 de ani de la eveniment, ucigasul Alistair (Liam Neeson) este contactat de televiziune pentru a aparea intr-un emisiune si a se confrunta cu fratele victimei, la randul sau invitat. In vreme ce ucigasul, bantuit de regrete dupa 12 ani de puscarie, se gandeste in ce mod ar putea sa-i explice gestul sau fratelui celui pe care l-a ucis cu sange rece, in vreme ce acesta asteapta momentul "reconcilierii" cu un cutit ascuns la brau si hotarat sa se razbune.
Jocul celor doi actori e excelent, Liam Neeson portretizand o persoana chinuita de regrete si foarte introvertita in vreme ce James Nesbit manifesta un psihic labil si a acumulat o viata de frustrari. Confruntarea celor doi pare iminenta si izbavitoare dar e frumos amanata pana in ultimul act al filmului, cand se deruleaza cele cinci minute de Rai. Demna de apreciat in film este si prezenta romancei Anamaria Marinca, in rol de membra a echipei de televiziune ce poarta de grija ambilor "invitati" si prin vorbele careia acestia isi afla unul altuia adevarata stare de spirit. Ea reprezinta partea umana din aceasta analiza chirurgicala a lui Hirschbiegel si aduce niste culoare printre nuantele de gri ale costumelor ce se penduleaza in fata si in spatele camerelor de filmat. Five minutes of heaven e un film despre erorile de judecata ale tineretii si consecinte, despre ura nedefinita si despre compasiune. Un film foarte puternic si emotionant care a beneficiat de un scenariu foarte bun si o mana sigura de regizor. N-am avut ce sa reprosez.

Trailer

luni, 7 septembrie 2009

Gloriosul eşec al Operaţiunii Kino

rating: Brainwash spre Oroare

Ultima creaţie Tarantino e o glumă. O glumă proastă deseori (acelasi soundtrack de spaghetti western pe care Q.T. ni-l serveste indiferent de film). O glumă foarte proastă alteori (accentul de Tenesee al lui Brad Pitt). O glumă bună rareori (accentul de italian al lui Brad Pitt). Nu mă leg de scalpări sau de sculptarea svasticii în carne vie (ambele operatiuni executate cu cuţitul). Nu ma leg nici de scenariile istorice alternative pe care ni le propune. M-a deranjat că tot filmul e o mare declaraţie de dragoste a lui Tarantino pentru Tarantino, şi nu pentru Cinema, asa cum vrea sa credem. Să nu înţelegeţi că aşteptam să fie modest. Sau macar discret (ca in Jackie Brown, de exemplu). Dar aş fi preferat să nu-i aud vocea în fiecare scenă şoptind: „Look, I’m so cool!”.

Ca de obicei, Q.T spune povestea unor bad guys, aici criminali de război, la 1944. Tot ca de obicei, unii criminali apar mai simpatici decat ceilalti: respectiv brigada de evrei ucigaşi de nazişti în Franţa ocupată - recte Inglourious Basterds. Si tot ca altadata avem o razbunare pusa la cale de o femeie (Melanie Laurent e acum pe post de Uma Thurman/ Pam Grier). Dar unde sunt scenele savuroase de altadata?



Avem doar două scene tarantineşti bune, de fapt două şarade: jocul de societate al spionilor Aliaţi împotriva unui gestapovist, într-o crîşmă la subsol şi capitolul de început în care facem cunoştinţă cu Hans Landa, „Vînătorul de evrei” şi motivul pentru care n-am adormit in fotoliu. E genul de ucigas sadic care te omoara cu gentiletea lui insuportabila. Trecerile continue de la politeţe excesivă la cruzime extremă amintesc de jokerul lui Heath Ledger. Austriacul Cristoph Waltz reuşeşte sa intruchipeze o noua specie de joker: SS Joker.

Acesta e meritul principal al filmului: ca a pus sub lumina reflectoarelor un regiment de actori europeni de valoare. Til Schweiger (Stiglitz), Diane Kruger (Bridget Von Hammersmack), Michael Fassbender (Archie Hicox), Daniel Bruhl (Frederick Zoller), ei sunt bastarzii gloriosi. Apoi trebuie sa remarc cu placere ca soldatii germani vorbesc germana si nu engleza cu accent german. As saluta si ploaia de referinte cinematografice (daca nu ar fi tot un exemplu de aroganta demiurgica: Acest film nu e despre evrei si nazisti. E despre mine si placerile mele!). Ca un cine-freak care se respecta, Tarantino omagiaza citiva regizori germani interbelici, precum Leni Riefenstahl sau G.W. Pabst. Nu cred ca mai trebuie sa explicam de ce a ales un cinematograf ca loc al Razbunarii Finale.

Operaţiunea Kino este ultimul capitol, in care toţi marii conducători nazişti (Goebbels, Gorring si chiar Fuhrer-ul) sunt strînşi într-un cinema parizian şi puşi pe foc. „My name is Shosanna Dreyfus. And you've seen the face of jewish vengeance". Aceasta răzbunare se putea realiza numai si numai la Cinema. Si numai lui Tarantino i s-ar putea permite asemenea copilarie. Explicabila, prin prietenia cu producatorii (fratii "ex-Miramax" Weinstein care l-au sustinut, in mod inspirat, inca de la Pulp Fiction). Mai corect ar fi fost: "Numele meu e Bob Weinstein. Si ati urmarit razbunarea evreiasca". 65 years later.

Presupun ca Tarantino e la fel de mandru de Inglourious Basterds ca si Goebbels cind e laudat de Hitler: "Simply extraordinary. This is your finest film yet". Dealtfel o declara, narcisiac, si singur, prin gura lui Brad Pitt, în cadrul final al filmului:„Asta e probabil capodopera mea”.

Asta e probabil cea mai proastă glumă a ta.


PS. regret ca textul nu e scris in intregime cu diacritice din motiv de concediu; din aceasi cauza nu am finalizat cronica simultan cu a lui Richie, drept pentru care va oferim un Back Two Back de la distanta.

District 9 (2009)

rating: Colectable

District 9 e unul din cele mai originale, destepte si bine realizate SF-uri pe care le-am vazut, un mockumentary in cel mai pur sens, care trateaza un eveniment fantastic si improbabil sa se produca vreodata intr-o maniera investigativa de reportaj tv. Ati vazut-o si in Cloverfield, acolo insa era pus accentul pe haosul creat de o situatie incontrolabila si pe supravietuirea omului obisnuit, pe cand in District 9 avem o problema sociala - drepturile refugiatilor - deghizata in film SF. Pornind de la un scurt metraj - Alive in Joburg - care a atras atentia producatorului Peter Jackson, District 9 i-a permis lui Neil Bloomkamp sa dezvolte povestea Primului Contact in aproape doua ore oferindu-ne astfel un film remarcabil de proaspat. Filmul e realizat sub forma unei retrospective asupra unui incident, cu interviuri si filmari televizate care intrerup din cand in cand actiunea dinamica caracteristica unui thriller.

District 9 are atmosfera specifica unui reportaj video pe teme ca xenofobia sau segregarea rasiala iar actiunea este plasata in Johanesburg, capitala principalul oras al Africii de Sud, stat cu puternice reminiscente privind apartheidul. Premiza filmului stabileste ca 1982 deasupra orasului a poposit o nava uriasa de provenienta extraterestra. Dupa ce oamenii au reusit sa patrunda in ea au descoperit o populatie de alieni de tip gandac, pe care i-au botezat creveti si i-au "cazat" intr-o mahala uriasa numita District 9. Douazeci si ceva de ani mai tarziu se pune problema relocarii lor, ajunsi la vreo 2 000 000 de indivizi, intr-o alta facilitate, astfel ca incep sa li se serveasca ordine de evacuare. Wikus e unul dintre angajatii MNU (o corporatie care dezvolta si produce armament) insarcinat cu organizarea operatiunii de mutare dar in vizita lui prin mahala se infecteaza cu ceva virus extraterestru care incepe sa-i modifice ADN-ul, similar cu ce se intampla in The Fly acum 30 de ani. Deci incepe sa se transforme in extraterestru si ajunge sa fie vanat de proprii lui colegi pentru ca poseda abilitatea de a face sa functioneze armamentul futurist al crevetilor! Prins intre doua lumi, una care il vaneaza iar alta complet straina Wikus se zbate pentru a-si recupera viata dinainte.

Plusurile acestui film sunt ritmul dinamic in care se desfasoara actiunea, rolul jucat de Sharlto Copley (Wikus) care m-a surprins placut, si bineinteles realizarea tehnica de o finete deosebita. Nivelul de detaliu la care s-a ajuns e extraordinar. Crevetii extraterestri sunt foto-realisti iar interactiunea cu personajele umane excelent realizata. In afara de valoarea tehnica incontestabila trebuie remarcata si o nota de sensibilitate mai ales in quest-ul lui Wikus de a-si recupera umanitatea, si in tranzitia sa spre "ceva diferit" imbratisand cauza "straina" a "refugiatilor" ca ceva ce merita sacrificiul. Filmul a avut un succes nesperat la critici, jurnalistii occidentali laudandu-l, iar pe imdb are momentan un nesperat 8.6. Superb debut pentru Bloomkamp.
Trailer

duminică, 6 septembrie 2009

Trailerul zilei: The Men Who Stare At Goats :)

Asta e ceea ce numesc eu o comedie de-men-ti-a-la pe care vreau s-o vad! Barbatii care se holbeaza la capre (intr-o traducere lejera) e un film total neserios cu personaje ridicole ce-mi amintesc de Academia de Politie si care are o distributie stralucita: Ewan McGregor in rol de reporter trimis in Irak sa relateze despre razboi si care da peste un soldat traznit, George Clooney, ce se pretinde a fi ceva soldat paranormal dintr-un detasament de elita antrenat de Jeff Bridges si Kevin Spacey, care produce oameni convinsi sa creada ca pot deveni invizibili, trece prin pereti, hipnotiza animale etc. Trailerul e sugestiv in ce priveste doza de amuzament pe care o promite acest film. Ah ... si in plus e bazat pe fapte reale fiind inspirat dintr-o carte scrisa de Jon Ronson care sustine ca e adevarata!!
Trailer, deci:

sâmbătă, 5 septembrie 2009

Inglourious Basterds (2009)

Un ticalos glorios


rating: Brainwash

M-am dus la Inglourious Basterds incarcat de emotie si cu asteptari ridicate, asa cum ii sta bine unui fan ce a vazut tot ce facuse regizorul sau cult pana acum. Am plecat din sala cu un zambet amar pe chip si un pic trist. Nu-mi explic cum a putut Tarantino sa dea cu piciorul unei idei atat de misto si de potrivita cu stilul sau si sa inceapa atat de bine dar sa se piarda pe parcurs. Inteleg acum dezamagirea unei parti a publicului de la Cannes dupa lansarea oficiala a filmului. QT a luat prea tare la misto ideea de film de razboi ca sa iasa ceva memorabil. Si e pacat. Filmul are insa si cronici foarte bune, extatice chiar, dovada ca pana la urma toate aprecierile sunt subiective. Iti place sau nu-ti place. Nici mie nu mi-a displacut, ce-i drept, dar raman nostalgic dupa Reservoir Dogs, Pulp Fiction, Jackie Brown sau duplexul Kill Bill.

Inglourious Basterds incepe cu o scena perfect realizata, in stilul filmelor western italiene, in casa unui fermier unde isi face aparitia Hans Landa - vanatorul de evrei - colonelul SS insarcinat cu descoperirea "sobolanilor". Masacrul ce urmeaza e abject pana si pentru un ofiter SS dar iti vine sa aplauzi interpretarea germanului. E personajul cel mai bine creionat de Tarantino si genial interpretat de Christoph Waltz, e un amestec de subtilitate si raceala dotat cu o politete agasanta din cale-afara si un simt al umorului dubios. El e personajul negativ si are parte de cele mai bune replici, bineinteles alaturi de Brad Pitt, starul de la Hollywood, care aici se transpune intr-un rol exceptional de cowboy - luptator de guerila. Personajul sau Aldo Raine e al doilea lucru care mi-a placut in film. La fel ca Landa, are niste dialoguri savuroase, din care m-am convins ca Quentin nu si-a iesit cu totul din mana. Inca stie sa creeze scene si personaje memorabile. Si aici e buba din punctul meu de vedere. Stilul lui Tarantino e intotdeauna fracturat si necronologic mai putin in Inglourious Basterds, unde e cronologic dar tot fracturat. Creaza scene de o finete remarcabila, dar nu se leaga nici una cu urmatoarea desi cursivitatea filmului ar merita asta. Nu vreau sa para ca eu m-as pricepe mai bine la film decat QT, doamne feri', zic doar ca asa mi s-a parut mie. Ceva nu se lega. Scena de sub pod, cu Aldo Raine si prizonierul german, cea din crasma taraneasca, discutia dintre Landa si Shosanna toate sunt perfect scrise si interpretate dar raman ermetice.

Ideea filmului ar fi ca o tanara evreica scapa dintr-un masacru si peste ani ajunge stapana la un cinematograf din Paris. In paralel in Franta trupa de gherila condusa de Aldo Raine face prapad in randul soldatilor germani starnind teroare si colectionand scalpuri. Hitler si Gobbels ordona un film de propaganda ca sa ridice moralul soldatilor, ce urmeaza a fi proiectat in sala evreicei, care intuieste astfel ocazia de a se razbuna pe Inaltul Comandament German. Fara cunostinta de intentia fetei, Inaltul Comandament Aliat pune la cale operatiunea Kino de a-i nimici pe toti nazistii dintr-un foc cu ajutorul "ticalosilor fara glorie". Ok, ignoram si noi adevarul istoric de dragul lui Quentin. Dar, de ce a simtit nevoia sa-i caricaturizeze pe Hitler si pe Gobbels? Ce rost a avut masacrul din final daca toata lumea - buna, rea - a murit? Cum sa accept dispozitia colonelului SS Landa de a schimba atat de usor tabara doar pentru a sfarsi razboiul? E oarecum ilogic. Partea a doua a filmului m-a amuzat teribil dar m-a si intristat pentru ca mi-am dat seama ce ghiveci va iesi. Cand parodiezi atat de multe nu poti avea pretentia ca publicul sa-ti considere filmul serios. E fun, e entertainment, dar nu-ti vine sa-l mai revezi o data pentru ca n-ai ramas cu nimic.

Raman insa la opinia ca Inglourious Basterds avea un potential enorm daca era facut un pic altfel. In loc sa insiste pe ambele povesti - ticalosii si evreica orfana - in mod egal, putea minimaliza rolul fetei si dezvolta trupa de ticalosi. Astfel, a ales 8 personaje, dar nu ne-a dat background-ul decat la unul dintre ei (Hugo Stiglitz), apoi jumate sunt chiar anonimi in film, nu stim absolut nimic despre Aldo Raine (ce-l motiveaza, de unde vine etc) ceea ce mi se pare penibil si frustrant pentru ca sunt personaje cu "lipici" interpretate exemplar despre care as fi vrut sa stiu mai multe. Ca sa conchid filmul e puternic prin personaje dar slab datorita cartoonizarii. Poate asa e razboiul in ochii lui Tarantino. In definitiv, chiar el a scris vorbele ce ies din gura lui Brad Pitt in finalul filmului: You know, I think this could be my masterpiece!! Sincer sper ca nu.

*cronica alternativa, dar nu cu mult diferita, de la colegul Lucian

vineri, 4 septembrie 2009

Trailerul zilei: Boondock Saints 2

The saints .... are coming! Ce incantare sa vad revenirea fratilor McManus pe marele ecran. Veritas si Equitas, cei doi irlandezi tatuati care in 1999 s-au rafuit cu mafia din Boston in filmul lui Troy Duffy se intorc zece ani mai tarziu. Aceeasi actori (Sean Patrick Flanery si Norman Reedus) si acelasi regizor lanseaza in noiembrie Boondock Saints 2: All Saints Day. Ca sa-mi intelegeti mai bine entuziasmul va marturisesc ca Sfintii din Boston (cum era tradus in Romania) - film devenit cult - e unul din cele mai misto filme de actiune cu rafuieli mafioate si razbunari, are irlandezi in povestire, si ar putea fi vazut ca un mix de Tarantino cu Guy Ritchie, daca regizorul n-ar avea asa o reputatie proasta. Trailerul de mai jos e interzis sub 17 ani. Sort off...

joi, 3 septembrie 2009

Cinematograful: o afacere imobiliară

Maria şi Mafia


Zilele trecute, cineva întreba: "Mai există Studio?" Bună întrebare. Poate aţi observat că cinematografele astea...nu se mai observă. Mor încet, ca nişte bătrîni abandonaţi la azil. Multă vreme am crezut că lumea chiar nu mai merge la cinema. Să fi fost televizorul de vină? Netul? Dar uite că a apărut Cinema City şi brusc aflăm că lumea mai merge la film. Atunci am realizat că poate e altceva la mijloc. Ceva ce ne stătea multora pe limbă: cineva nu vrea să venim la cinematografele "de stat". Acum avem confirmarea. Aveţi puţintică răbdare şi urmăriţi această mini-investigaţie în care dezvăluim, dacă mai era nevoie, ce au ajuns cinematografele româneşti: o afacere imobiliară.
 
Fără exagerare, cinema-ul e viaţa Mariei Bikfalvi. Mama ei lucra în cinematograf, aşa că Maria a copilărit şi a trăit în "uzina de vise". Timp de 35 de ani. Se înţelege aşadar pasiunea ei pentru cinematograful de tip clasic. Şi durerea cînd asistă, aproape neputincioasă, la eutanasierea lui. Maria Bikfalvi (44 de ani) este administratoarea cinematografului Corso din Bucureşti. Şi preşedintele Sindicatului Liber România Film (RADEF).
 
Paranteză explicativă 1: Pentru cine nu ştie, RADEF nu furnizează apă caldă. Dacă cumperi un bilet la cinematograful Studio sau Timiş (cele două încă funcţionale, din 13 cîte au fost în Timişoara), vei vedea ce înseamnă abrevierea: Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor. Radef RomâniaFilm este reţeaua de săli şi grădini de cinema, aflată sub autoritatea Ministerului Culturii.
 
La Maria Bikfalvi am ajuns după ultima vizionare de la Studio. Eram revoltat că cinematograful primise de la "centru" un singur afiş pentru Poliţist, Adjectiv. Cum de s-a ajuns la situaţia asta jalnică, am întrebat oamenii de la Studio. "Vorbiţi cu d-na Bikfalvi! E liderul nostru de sindicat. Cînd vrem să ştim ceva, noi pe ea o întrebăm".
 
Am întrebat. Cum s-a ajuns ca un cinematograf cu tradiţie să se închidă joia? Să nu poţi sta iarna pe scaun din cauza frigului? Cum de ajung filmele cu un an întîrziere după mall? Cum de nu mai trimiteţi nici măcar afişe? Doamna Bikfalvi era şi mai exasperată decît mine de situaţie. "RADEF e bogată. Bogată în clădiri, vînate de tot felul de afacerişti şi politicieni. Clădiri plus terenuri. Toată lumea le vrea. Zeci de mii de hectare de spaţii aflate în zone centrale."
 
Paranteză explicativă 2: Din 416 săli de cinema cîte au fost la nivelul întregii ţări, au mai rămas 31 funcţionale. Multe au fost înstrăinate. Din acelea, una sau două dacă şi-au păstrat funcţia de cinematograf, cum prevedea contractul. Restul sunt discoteci, pub-uri, exchange-uri, bijuterii, casinouri, cluburi de noapte etc. 
 
"Se doreşte distrugerea cinematografelor de undeva de sus. Clientela politică face presiuni. Ce să mai... e mafie pe faţă." Maria Bikfalvi afirmă că s-a dictat politic execuţia lentă şi sigură a reţelei de cinematografe (pînă la urmă, ale noastre, ale tuturor). "Totul este blocat din cauza politicului. Totul se năruie. Fiecare partid care a fost pe la guvernare a rupt din patrimoniul nostru. De patru ani, numai într-un interimat o ţinem. Directorii interimari care s-au perindat au distrus tot. Nimeni nu e interesat."
Dezinteres total? Sau interese mari? În mod bizar, amîndouă sunt valabile. În spatele dezinteresului se ascund afaceri imobiliare cu multe zerouri în coadă. Interimatele au început odată cu suspendarea directorului general Mihai Ţintea, urmărit penal de DNA pentru gestiune frauduloasă şi abuz în serviciu şi pentru producerea unui prejudiciu de 2,5 milioane de euro. Una din tacticile distructive ale directorilor era foarte transparentă: acumularea de datorii uriaşe la companiile distribuitoare de film. "Au lăsat datorii de 100 de miliarde de lei la marii distribuitori şi au plecat bine-mersi."
Intercom, RoImage şi Prooptiki nu mai dau filme regiei rău-platnice. Ba mai mult, au dat RADEF în judecată. "N-ai film, n-ai oxigen" explică Bikfalvi. Cum să investeşti ceva în cinematografe, cînd tu nu faci destui bani să plăteşti salariile? Aşa s-a ajuns ca unele săli, din cele funcţionale, să fie închise. Actualmente, RADEF mai lucrează cu cîţiva distribuitori obscuri care îi vînd "filme la kilogram".
 
Ca să concureze cu "noul cinematograf" din multiplexuri, Bikfalvi ştie că trebuie să lupte cu arme moderne: "Ar trebui să facem publicitate agresivă. Dar acum nici n-avem la ce. Suntem săraci. Avem conturile blocate. Plătim salariile doar cu chiriile din spaţii". Ştie şi că personalul RADEF e destul de îmbătrînit şi că mulţi ar trebui "trecuţi în spate".
Liderul sindical afirmă că foştii directori RADEF ar fi acţionat nu doar distructiv, ci şi constructiv. Pentru conturile lor. De exemplu, o afacere cu cinematograful din Baia-Mare, pe care interimarul Maxim Meca o făcea în nume personal. "Nimeni nu a fost tras la răspundere. Nu i-a interesat decît să-şi facă afacerile lor. Au şapte-opt rînduri de case." [mai multe detalii despre afacerile RADEF]
 
În ianuarie 2009, Maria Bikfalvi nu a mai suportat situaţia jalnică şi a făcut greva foamei. Atunci ziarele au vorbit de situaţia din RADEF iar activitatea lui Meca a fost supusă unei verificări. Credeţi că furtul cinematografelor s-a oprit aici? Da de unde. "Le-au luat mai cu încetinitorul. E foarte trist: vindem fiecare centimetru pătrat."
 
Pe Maria Bikfalvi o mai întristează ceva. Cinematograful, crede ea, e pentru omul de rînd. Pentru cel care n-are şase sute de mii de dat pe distracţia de la multiplex. Dar acum, omul acesta n-are la ce să se uite. O altă consecinţă tragică a extincţiei cinematografului românesc amintită de Maria Bikfalvi: o mulţime de adolescenţi n-au fost în viaţa lor într-o sală de cinema.
La Râmnicu-Vâlcea, RADEF avea o "grădina de spectacole superbă". Conform unei ordonanţe (vezi paranteza 3) care a modificat Legea Cinematografiei, primarul din Râmnicu-Vâlcea a preluat spaţiul şi în cîteva luni, în locul spaţiului de cinema, a apărut o superbă vilă. La Olăneşti, Maria Bikfalvi aminteşte de sala Dacia care ar putea fi frumos valorificată: "Sunt mii de turişti acolo care n-au ce face seara". Dar cinematograful e închis. Semn că cineva i-a pus un gînd.
 
Paranteză explicativă 3: Potrivit unui proiect de Lege votat în Parlament, sălile şi grădinile cinematografice, împreună cu terenurile aferente acestora şi care se află în proprietatea privată a statului şi în administrarea RADEF, trec în proprietatea publică a autorităţilor administrativ teritoriale locale şi în administrarea respectivelor Consilii locale. Acum se incearca modificarea acestor Ordonante, pentru ca Legea nr.303/2008 "nu intentioneaza reorganizarea RADEF RomaniaFilm ci de fapt si de drept desfiintarea acestei regii autonome de interes national." (vezi mai jos expunerea de motive din proiectul de modificare a Ordonantei privind cinematografia romaneasca).

De două luni, la RADEF e un nou director (cum altfel) interimar cu "o viziune nouă". Adică luptă să modifice proiectul de lege, astfel ca RADEF să păstreze în administrare măcar sălile funcţionale. A mai promis că va plăti datoriile la distribuitori şi va redresa reţeaua. Maria Bikfalvi îi acordă o perioadă de graţie, dar îl va ataca şi pe el dacă nu se ţine de treabă. Pentru opoziţia ei, în ianuarie 2009 a fost dată afară abuziv de Meca (apoi reangajată în urma unui proces). A primit ameninţări de la "investitori" deranjaţi în "interese". Maria e decisă să lupte în continuare cu Mafia din RADEF în numele acelei fetiţe care acum 35 de ani se îndrăgostise iremediabil de cinema. Şi nu vrea să-l părăsească.
 
Să închidem parantezele. Nu ştiu dacă se va schimba ceva la această regie aflată de mult în penumbră. Aceeaşi penumbră în care de 20 de ani politicul se tot amestecă cu business-ul de tip dîmboviţean. Doamna Bikfalvi conchidea că în România "toţi sunt puşi pe furat şi numai o revoluţie ar schimba ceva". Nu ştiu dacă regia asta merită să regizeze în continuare destinul sălilor de cinema. Dar vă întreb: cum vi s-ar părea ca în loc de Studio şi Timiş să avem în mijlocul oraşului încă un sucursală de bancă sau o sală de jocuri de noroc?

later edit: iata propunerea legislativa pentru modificarea Ordonantei privind cinematografia, in care vedem cum dispare reteaua nationala de cinematografe. Fara Abracadabra sau alte trucuri la intuneric, ci ziua in amiaza mare, in virtutea unor legi.