miercuri, 25 ianuarie 2023

2-3 întrebări pentru '23 (V)

Nu e o observație nouă, nici măcar una deșteaptă: presa culturală locală a dispărut aproape complet din peisaj (sigur, tendința nu e doar locală) însă pare bizar ca tocmai în an de Capitală Europeană a Culturii să nu fie măcar o fițuică, o țidulă, ceva. Mi-am propus să vorbesc cu patru jurnaliști specializați pe cultură (doi încă activi). Discuția cu Otilia Ghițescu s-a ramificat și s-a extins în toate direcțiile, așa că în episodul de azi a mai fost loc doar pentru Zoltan Varga (și el încă prezent pe ogorul cultural), pentru a nu ieși un material-fluviu despre cultură pe care nu-l citește nimeni până la capăt. Mai ales că, la capăt, s-ar putea să prinzi și un curcubeu.




Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, poate un rateu mai mare al orașului care merită semnalat?

Otilia Ghițescu: Regretul meu e că nu știm să fim o comunitate și nu ne ajutăm între noi decât foarte rar. Au existat tabere, diferențele s-au adâncit. Pe undeva, unele lucruri s-au mai învățat. Ideea ar fi să nu ne batem capul cu ce face celălalt și nici să ne punem bețe în roate.

Pare că nu știm să ne adunăm pentru un scop comun. Pe de altă parte, nu știu dacă ne-a zis cineva care-i scopul ăla comun. “Timișoara Capitală Culturală” e prea general.

M.E. Unde crezi că e sursa asta a divizării?

Otilia Ghițescu: Multe vin de la bani și de la felul în care unii reușesc să scrie proiecte și să ia finanțări. Și mai e o discuție: în general se câștigă bani cu proiecte care sună foarte bine dar în urma cărora nu rămâne mare lucru. Ne întrebăm cui se adresează? Are nevoie comunitatea de proiectele alea? Nu ne gândim atât de des la asta pentru că  ne vedem fiecare de treabă.

Dacă iei evenimente din ultimii ani care au recurență și știi sigur că se întâmplă, nu sunt așa multe. Sau facem ateliere, discuții, la care mergem tot noi. Nu s-a reușit să se iasă către public. La mine în cartier, în Piața Doina, tantile de la mine din bloc ar trebui să știe că odată la două săptămâni, la punctul termic care, apropo, e amenajat de FITT, se întâmplă ceva la ele în zonă. Nu știu, vin niște copii și cântă la vioară.

Nu s-a creat o obișnuință a omului că și la el în cartier se poate întâmpla ceva. Asta mi se pare marea nereușită a perioadei premergătoare. Nu toată lumea trebuie să vină în centru să se apropie de cultură. Nici nu-i fezabil, ce să căutăm toti în centru? Câtă lume crezi că știe că se întâmplă Capitala Culturală...

M.E...sau ce înseamnă asta pentru ei? De exemplu pentru tantile din Piața Doina?

Otilia Ghițescu: Nimic. Nici nu cred că au auzit.

M.E. De fapt asta ar fi o mare provocare: să însemne ceva și pentru ele.

Otilia Ghițescu: Aici cred că am greșit toti. Am vorbit de chestii foarte mari. “Shine your light”. Am devenit deja cinică la faza asta. A lumina orașul înseamnă a fi parte din el, dar trebuie să funcționeze din ambele părți. De exemplu, să existe niște oameni care vin în școală să explice niste lucruri. Cred că am pornit târziu pentru asta. Da, mai există locuri gen Faber sau cinema Victoria unde se mișcă lucruri, dar ce crezi că o să se întâmple cultural în Fratelia sau Ronaț? Ce au făcut cu punctele astea termice renovate? Cel de la mine din cartier e refăcut din septembrie 2019. Nu cred că au fost 20 de evenimente cu totul. Am văzut niște ateliere de desenat pentru copii. De acolo începe, de undeva de jos.

M.E.: S-a vorbit de o anumită efervescență și autenticitate a ceea ce se întâmpla cultural în anii 90, început de ani 2000...

Otilia Ghițescu: A dispărut. Uite, nu mai avem cluburi, nu avem locuri de concerte. În mod normal, după ce s-a anunțat că Timișoara a câștigat titlul, lucrurile astea ar fi trebuit să crească. Paradoxal, avem mai puține. Timișoreanul oricum nu e obișnuit să plătească bilet. Dacă e ceva gratis, e plin. Pe bilet” se mai gândește. Asta iar vine din educație.

M.E.  E și un soi de inerție a orașului?

Otilia Ghițescu: Clar, Timișoara funcționează într-un soi de inerție. Spiritul ăla al orașului există dacă mergi și te întâlnești cu prietenii. Avem discuții minunate la un vin, dar cred că am intrat într-o zonă de confort. Mergem pe afară la concerte, dar acasă parcă nu-l mai vedem ca pe un loc unde s-ar putea întâmpla chestii mari. Asta dincolo de patriotismul local, dincolo de orașul premierelor”, „leagănul rockului bănățean”, „orașul Revoluției”, „orașul multi-culti”... Trăim în continuare din gloria de altădată. Nu ar trebui oare să ne adaptăm și la secolul 21?

În 2021 trebuia să înceapă Capitala Culturală. Ok, a venit pandemia. Dar gândește-te așa: în martie 2020 ce lucrări mari de infrastructură aveai pornite în oraș?

M.E.: Cinematografele?

Otilia Ghițescu: Da, dar erau în faza de proiectare, oricum nu s-ar fi terminat în 2021. Devansarea asta a proiectului ne-a dat ocazia să ne mai curățăm de țărână și să putem ieși la stradă. Nu-i nouă haina, dar măcar îi curată.

M.E.: Apropo, cu ce crezi că vom rămâne sau ar fi fain să rămânem după 2023?

Otilia Ghițescu: Cu cinematografele o să rămânem, ce va mai fi gata. De exemplu, Timiș, unde s-a lucrat bine. La Multiplexity, care e de fapt Mikloși”, aseară s-a făcut probă de lumină pentru exterior. Dar acolo s-a schimbat pavajul în curte și s-au pus niște bănci. Sper ca undeva în capul comunității ăsteia, așa fragmentată cum e ea, o să cadă o fisă: hai să încercăm să facem din anul ăsta ceva ce n-am făcut încă. Eu cred că am putea construi pentru ce vine după.

Altfel, o să rămânem în memoria colectivă cu prima expoziție Brâncuși în România din ultimii 50 de ani. Că vor aduce Măiastra” de la Tate, că niște lucrări care n-au părăsit niciodată Centre Pompidou vor fi la Timișoara pentru prima dată.

Eventual am putea învăța să fim mai cooperanți, să fim mai puțin egoiști – fiecare pe tarlaua lui – și poate de la anu să înțelegem că este loc pentru toată lumea. Și să înțelegem că pe cultură nimeni nu deține adevărul absolut. Cultura nu se adresează doar elitelor. Trebuie să te duci către om.

M.E. Cultură e și pleșcăvița și langoșii din Badea Cârțan, nu doar Brâncuși.

Otilia Ghițescu: Tocmai s-a închis langoșeria din Bălcescu. Asta vreau să zic: nu neapărat că proiectul de capitală este un eșec, dar uneori în viață pălăria ți-e mare sau ți-e mică. Nu s-a găsit altă mărime, na!

Poate că și Comisia Europeană ar trebui să regândească treaba asta. Tu ce ai știut că s-a întâmplat la Novi Sad? ( orașul Novi Sad din Serbia a fost Capitală Culturală Europeană în 2022, n.n. ).

Capitală Culturală nu înseamnă că trebuie să-ți vină marii artiști. Capitala Culturala înseamnă încercarea acelui oraș de a coborî cultura în stradă. Nu desconsider pe cineva care nu merge la teatru - poate are alte probleme în viață, alt background. Cum îi transmiți că poate trăi emoțiile unui act artistic pe înțelesul lui, fără să se simtă privit de sus? Ăla ar fi rolul unei Capitale Culturale, într-adevăr pe lângă câteva evenimente marcante. Ajungem tot la comunitate, cartiere...

M.E.: La firul ierbii

Otilia Ghițescu: Ăla-i. Sper să facem ceva în direcția asta mai departe, fără greutatea titlului de capitală culturală, care cred că pe undeva este și timorant. Așteptările sunt foarte mari, nu știu exact ale cui. Ale noastre între noi. Oare celorlalți le iese bine anul ăsta?”. Sună rău. Operatorii culturali care au făcut treabă până acum, fac și după 2023 încolo. Acolo vrem să ne vedem mulți.

M.E.: Tu ai niște așteptări personale?

Otilia Ghițescu: Sincer, vreau să mă bucur de ce se întâmplă anul ăsta. Și aș vrea să am de ce să mă bucur, că programul e deocamdată puțin vag. Am constatat că peste vară e destul de gol. Ceea ce e în nota obișnuită a anilor culturali de până acum.

Ce aștept cel mai mult: expoziția Brauner și Cargo X de la Rimini Protocol, o trupă de teatru mișto din Germania. Dar vreau să mă pot bucura de ele. Toamna trecută erau 4-5 chestii care se întâmplau în același timp iar peste vară nu s-a întâmplat nimic timp de o lună. Nu e normal să nu fie o planificare.   

M.E.: Vezi vreun titlu de film pentru povestea asta cu Capitala?

Otilia Ghițescu: Un tramvai numit dorință”. E cu premiere, cu tramvaie, cu nici bun nici rău.

M.E.: Personal, am resimțit lipsa presei culturale în anii ăștia. De ce nu mai avem presă culturală locală?

Otilia Ghițescu: Pentru că presa e înnebunită acum să facă click-uri. Oamenii ar vrea să citească și lucruri pozitive, doar că ți se bagă pe gât scandal, clickbait, clickbait. Pe print nu mai avem nimic în oraș. Ziarul Renașterea? Atunci nu mai bine punem un accident, o înjurătură între doi politicieni?

Deși, contrar aparanțelor, sunt articole despre cultură care se citesc foarte bine. De exemplu, am fost la un tur ghidat de Heritage of Timișoara în Elisabetin. Știu zona din copilărie și poveștile bunicului despre vechile clădiri așa că pentru mine a fost mai degrabă o călătorie în timpul meu personal. Așa am și redat-o în articol, că noi de fapt avem un oraș frumos care așteaptă să-l redescoperim și îl redescoperim de fiecare dată altfel. Se citesc materialele personal făcute, nu comunicate.

Doar că nu prea mai avem timp ca ziariști. Și nici nu mai suntem mulți care știm să scriem despre cultură. Apoi, suntem foarte puțini care mergem la evenimente. Îți trebuie, pe lângă vocabular, dorința de a vedea lucrurile. Din punctul ăsta de vedere sunt fraieră, dar cred că îți faci viața mai trăibilă dacă găsești lucruri frumoase în ce faci. Citisem zilele trecute: “good things come to you if you choose not be a miserable cow”. 

M.E.: Sau ca în A fost sau n-a fost: “Domnilor, uitați-vă ce frumos ninge afară!”

Otilia Ghițescu: Da, pentru că ne așteptăm în viață să ni se întâmple lucruri mărețe și atunci le ratăm pe alea mici de fiecare zi.

M.E.: În frenezia de evenimente care se anunță, cum le vei acoperi? Cum faci selecția la care mergi?

Otilia Ghițescu: Sincer, voi merge în primul rând la evenimentele pe care cred că am să le înțeleg. Nu trebuie neapărat să spunem noi cât suntem de deștepți, lasă-l pe celălalt să descopere cât ești de fain.

M.E.: Mi-a povestit Simona Donici că acum ceva ani au fost niște cursuri, ateliere de pregătire a unor tineri de la Jurnalistică pentru a scrie despre zona culturală. Unde sunt acei tineri acum?

Otilia Ghițescu: Habar n-am, probabil lucrează într-o corporație, la call-center. Pentru că din jurnalismul cultural nu se câștigă bani.

După ce am închis reportofonul, Otilia m-a condus până la stradă. Ploaia tocmai se oprise. Otilia dorea să vadă cerul convinsă că, pe așa o vreme, de obicei apare și un curcubeu, undeva. Am tras concluzia: tu vrei să vezi curcubeul de la capătul anului cultural!”

Otilia Ghițescu: jurnalist (RFI România), călător și cititor. "Probabil că dacă aș fi descoperit mai repede cât de fain e radioul aș fi făcut asta mai demult. Așa, doar învăț să spun ce văd și cu vorbele altora”.




Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, poate un rateu mai mare al orașului care merită semnalat?

Zoltan Varga: Principalul meu regret este că în cursa asta nebună pentru Capitala Culturală Europeană,  pe lângă cei îndreptățiți (adică indivizii care fac parte într-un fel sau altul din bula culturală locală), s-au implicat și omuleții politici. Care au devenit peste noapte experți culturali. Și care ne-au servit multiple nuanțe ale limbajului de lemn de genul: „...drept rezultat direct al dezbaterilor din cadrul conferinței de management și marketing cultural, reprezentanți ai instituțiilor de cultură subordonate administrației locale și centrale, ai administrației publice și ai universităților din Timișoara au semnat, o declarație comună, pentru a sprijini relansarea activităților culturale din Timiș într-o manieră convergentă și integratoare“.

Ar mai fi și alte regrete dar, pe scurt, ideea este că ne lipsește infrastructura pentru muzică „modernă“. N-avem săli de concerte la nivelul anilor noștri. N-avem un loc mișto în care să se cânte. Drept urmare, multe acțiuni culturale sunt organizate în restaurante sau pub-uri. Cu ospătărițe care aleargă cu tăvi pline de mâncare prin fața artiștilor sau cu inegalabilul sunet al expresorului de cafea care pornește exact în momentul ăla când în sală se petrece un moment sentimental. Cred că o capitală culturală europeană ar merita ceva mai mult la acest capitol.

M.E. Cu ce crezi că vom rămâne sau ar fi fain să rămânem după 2023?

Zoltan Varga: Sunt mai mult decât convins că în 2023 Timișoara va bifa cu success „nșpe“ mii de acțiuni culturale. Vom și rămâne cu ceva, dar nu fac profeții. Probabil „după 2023“ viața culturală a Timișoarei va reveni la „normalitatea“ de dinaintea pandemiei. Cu bune și rele. Ș-atunci vom reveni la discuții, colocvii, dialoguri, dezbateri și șuete despre relansarea sectorului cultural.

M.E.: Tu ai niște așteptări personale?

Zoltan Varga: Așteptări personale pentru 2023...să vină Nick Cave și Bjork în noua sală de 15.000 de locuri a orașului nostru. Dincolo de science-fiction, e clar că vom avea mii de acțiuni culturale din toate domeniile. Printre acestea se vor număra și câteva evenimente cu adevărat remarcabile, dar care vor trece oarecum neobservate.

M.E.: Fiind unul din ultimii care mai scrii despre ce se întamplă în oras pe partea de muzică, de ce crezi că nu mai exista presă culturală locală (dincolo de ce se întâmplă la nivel național, galactic...), mai ales în anul asta? Cum o să mai ajungă informația la public în frenezia de evenimente care se anunță, fără acoperirea asta mediată a unei prese specializate? Sau cum o să filtrezi chiar tu ce anume merită semnalat? Știu că sunt 3 in 1, dar n-am reușit să pun o singură întrebare pe subiectul ăsta încâlcit.

Zoltan Varga: De ce nu mai scrie nimeni despre muzică în orașul ăsta? E o întrebare-capcană la care chiar nu dețin un răspuns elocvent. Sper totuși ca presa culturală să strălucească în orașul care are motto-ul Shine your light. Unii preferă să publice articole comprehensive despre ce culoare a avut rochia solistei care tocmai a cântat pe scenă și ce a băut înainte de performance. Alții se lansează în cronici interminabile despre teambuilding-uri și alte Romina VTM. Alții preferă cultura reală. Este spațiu pentru fiecare.

Nu m-ai întrebat, dar simt nevoit să răspund. De ce fac chestia asta? Pentru că dincolo de toate obstacolele cu care ne confruntăm  zi de zi, rămâne bucuria de a activa într-un domeniu magic. Chiar dacă nu reușești să schimbi lumea, ai satisfacția de a oferi o analiză lucidă asupra evenimentelor în epoca fast-forward  în care trăim. Nu e ușor să rămâi imparțial. Uneori se lasă cu sacrificii și nemulțumiri. Doar că...la sfârșitul zilei, după ce tragi linie, te pătrunde un sentiment de bucurie. Ești inundat de o energie pozitivă. Și chestia asta valorează mai mult decât un diamant Koh-i-Noor.  

Zoltan Varga a prins pasiunea pentru muzică dinainte de 1989, pe cand la modă erau magnetofoanele Kashtan sau casetofoanele deck. În 1996 și-a început cariera de DJ la primul radio privat din Timișoara, Radio Vest. Din 1999 a fost redactor muzical la diverse publicații locale și a editat blogul de recenzii muzicale DeAscultat. Sub numele Zoleevee mixează în cluburi și la festivaluri din țară.

Consemnate și editate de Lucian Mircu.



marți, 17 ianuarie 2023

2-3 întrebări pentru '23 (IV)

În care vorbim cu oameni de pe scena locală dar și din spatele scenei. Despre cei din urmă se spune adesea simplu (și incomplet) că răspund de partea "tehnică", dar niciun eveniment mare nu poate fi făcut fără ei. Doi din episodul de azi ajung și în lumina reflectoarelor, dar uneori mânuiesc chiar ei reflectoarele. Întâmplător, sunt frați. Frații Bogdan și Radu Racz. Carina Dumitru e în trupă cu Radu (și au preferat să răspundă la comun). Ionuț Mareș e unul din criticii de film care au scris, odată, pe acest blog colectiv, iar anul acesta are mult de lucru la ediția a zecea Ceau, Cinema!


                                                                          Carina Dumitru

                                                                          Radu Racz


Marele Ecran: Aveți vreun regret legat de perioada asta pre-2023, ați observat un rateu mai mare al orașului? 

Carina & Radu (Phaser): Lipsa unei Săli Polivalente necesare organizării unor evenimente de anvergură medie/mare, demne de o “capitală” a zonei de vest a țării și mai ales de o capitală culturală europeană. Lipsa unei centralizări a evenimentelor desfășurate în oraș într-un format care să ajungă ușor și rapid la oameni fără ca ei să caute mereu.

M.E. Cu ce credeți că vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

Carina & Radu: Cu ce vom rămâne e greu de spus, dar sperăm ca turiștii să ducă mai departe numele de Timișoara ca un oraș ce merită vizitat, în special din punct de vedere al calității și diversității manifestărilor artistice. Un oraș în care găsești “comori ascunse”. În care ai ce să faci într-o zi de luni :)

M.E. Aveți așteptări personale? Lucrați la ceva / aveți ceva în plan pentru 2023?

Carina & Radu: Pentru noi așteptările sunt la fel ca în fiecare an: să venim cu materiale cât mai bune și să atragem public nou, de ce nu chiar și din străinatate, având în vedere că e 2023.

M.E. Ce titlu de film s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala?

Carina & Radu: "A fost sau n-a fost"

Carina Dumitru și Radu Racz sunt membrii Phaser, o trupă pop-rock care s-a format în Reșița și s-a maturizat în Timișoara. Phaser s-a făcut făcut remarcată și în cadrul semifinalei naționale Eurovision, iar din 2017 a început colaborarea cu MediaPro Music și Universal Music Romania. În 2021 trupa a lansat primul album, "Început de Univers", care conține 16 piese și îl puteți asculta pe platforma de streaming preferată. Radu este și producător muzical și sound designer. 


                                                                         Bogdan Racz

Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, ai observat un rateu mai mare al orașului? 

Bogdan Racz: Partea de infrastructură culturală și de mobilitate a orașului nu a fost dezvoltată la nivelul la care ar fi trebuit / a fost promis(ă).

M.E. Cu ce crezi că vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

Bogdan Racz: Ar fi fain ca după 2023 să avem o comunitate (unită).

M.E. Ai niște așteptări personale?

Bogdan Racz: Așteptarea este ca evenimentele să fie organizate/ promovate la un nivel superior pre-2020.

M.E. Ce titlu de film s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala?

Bogdan Racz: "Everything Everywhere All at Once"

Bogdan Racz e în principal web developer, iar zona culturală e al doilea job (ca inginer de sunet pentru multe cântări și evenimente memorabile cu Prezent Sound) și uneori doar hobby. Cântă în Sonatic, a fost multă vreme implicat în Teatrul Thespis și e pasionat de activism civic (vezi Civicultura). 


                                                                         Ionuț Mareș


Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, poate un rateu mai mare al orașului care merită semnalat? - sperând ca odată cu eșecurile vin poate și lecțiile...

Ionuț Mareș: Cel mai pare îmi pare faptul că nu a existat niciun cinematograf toți anii ăștia. S-a rezolvat situația abia la final de 2022. A mai fost și dezastrul sistemului de finanțare pentru cultura locală.

M.E. Cu ce crezi că vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

Ionuț Mareș: Mare parte din infrastructură va rămâne, dar miza e ca infrastructura aceasta să fie vie. Nu doar că se deschid niste spații, care apoi se închid sau nu sunt folosite. Să rămână un sistem mai sănătos de funcționare a evenimentelor și finanțărilor. Și să existe o predictibilitate.

M.E. Ai niște așteptări personale? Lucrezi la ceva anul acesta?

Ionuț Mareș: Să reușim o ediție faină Ceau, Cinema, mai ales că e a zecea.

M.E. Fiind pe Marele Ecran, ce titlu de film s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala? Pe mine dacă mă întrebai ziceam "A fost sau n-a fost".

Ionuț Mareș: Un film care nu îmi place neapărat, dar aici titlul contează: “Everything Everywhere All at Once”.

Ionuț Mareș e jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii (implicat până peste cap e doar la Ceau, Cinema :). Scrie în mai multe locuri (dar mai ales pentru Ziarul Metropolis și Films in Frame). De exemplu, aici.


Interviuri consemnate și editate pentru claritate de Lucian Mircu


luni, 9 ianuarie 2023

2-3 întrebări pentru '23 (III)

Noul calup de răspunsuri la "circulară" (cum a numit Ovidiu Hrin alias Tzutzu acest demers) e ca o masă de Sărbători în Banat. Grea, dar gustoasă. De aceea avem doar trei repondenți tura asta, să nu pice prea greu. Începem personal, nu se poate altfel cu Christine Cizmaș, de la care într-un fel a și pornit ideea acestor interviuri, fiindcă aveam restanță un dialog cu ea (după ce vorbisem cu Ovidiu, colegul de la Auăleu). Aici face tandem cu (celălalt) Ovidiu/ Tzutzu. Featuring un artist din mai tânăra generație, Gavril Pop, al doilea rezident la Balamuc în 2023. Dragi consumatori, să vă fie de bine (dacă pică greu meniul de azi, ciorba de varză face minuni)!



Christine Cizmaș:

Dragă Marele Ecran, Dragă Tzutzu, Dragă Livia, Dragă Jasmina, Dragă Vesna, Dragă Alexandru, Dragă Florin, Dragă Floruț, Dragă Lucian, Dragă Goran, mi-e mai ușor să vă am în față la o masă mare, să-mi imaginez că discutăm despre regrete pre-cultural -capitaliste-timișorene, să zicem. nu știu ce urmează să scrie Tzutzu, am intrat în același calup. majoritatea ați răspuns deja, v-am citit și mă identific cu multe din răspunsurile voastre. regret că nu am consumat mai mult eveniment cultural local. că nu pot fi mai des doar un consumator. să mă bucur, să mă doară, să plâng, să discut…să am ofertă, să plonjez în emoții. m-am săturat de critica neconstructivă. regret că am fost sceptică, foarte sceptică la început, după câștigarea titlului și nu am vrut să mă deschid. sau nu am putut să mă deschid. sau poate nu regret. eu știu ce fac eu, de ce fac ce fac, dar ce fac ceilalți, ce facem noi, împreună…mă înțelegeți?! sigur ne înțelegem. îmi lipsește deschiderea. colaborarea. zâmbetul. curiozitatea. cunoașterea. acum ar fi fain să vorbim despre asta la acea masă imaginară. nu știu când ne vom întâlni. spor, oricum, la toți. și la dracul cu regretele. să ne fie mai bine. împreună și separat.

am fost convinsă că vom câștiga acest titlu. ce s-a întâmplat după aceea, nu mai știu. mi-am văzut de gâște. poate îmi spuneți voi, dacă a fost o greșeală să procedez așa. politicile culturale sunt o treabă. să joci, să fii actor, e altă treabă. și să mai ai și un vecin care îți încurcă viața profesională, îți dă cu stop respirator orice dorință a ta de a te deconecta în afara str. Laszlo Szekely 1. m-am regrupat între timp. am învățat să trăiesc și așa. respir profund. mă relaxez. merg mai departe. și pe alte străzi.

am răspuns personal. nu știu altfel.

Marele Ecran: Cu ce crezi că vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

Christine Cizmaș: vom rămâne noi cu anul două mii douăzeci și patru. două mii douăzeci și cinci. două mii două zeci și șase. două mii două zeci și șapte. două mii douăzeci și opt. două mii două zeci și nouă. am adormit. m-am mutat. am murit?

M.E. Ai niște așteptări personale? Sau lucrezi la ceva / ai ceva în plan pentru 2023?

Christine Cizmaș: știu, simt că sunt într-un punct în viața mea când încep să se lege punctele. încă bâjbâi, dar nu uit sau încerc să îmi reamintesc mereu că ce mi-am dorit pe când aveam vreo 20 ani, se întâmplă. nu mai vreau jumătăți de măsură. vreau să fiu fericită pe scenă, pe scaunul spectatorului, pe stradă, cu stiloul în mână, cu prietena mea de mână, în vană sau în fața unui tablou. nu trebuie să forțez nimic, până la urmă ce e să se întâmple, așa de fain se întâmplă.

M.E. Fiind pe Marele Ecran, ce titlu de film crezi ca s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala?

Christine Cizmaș: 

Pe Marele Ecran să fie:

Restul e Tăcere, Nae Caranfil

The Square, Ruben Östlund. 

Mă opresc. 

Mulțumesc pentru întrebări. Mulțumesc că sunteți. 

Pe foarte curând! 

Până atunci, un pahar în cinstea  voastră. 

Noroc! Să fie 2023.

Christine Cizmaș, co-fondator și actor la Auăleu, multi-etnică, îndrăgostită și într-o relație necondiționată cu teatrul și cinematograful. Cel mai recent spectacol în care poate ați văzut-o: "Grand Hostel Timișoara" (dacă n-ați văzut încă, faceți-vă un cadou).



Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, ai observat un rateu mai mare al orașului? 

Ovidiu Hrin: Cred că cel mai mare rateu pentru Timișoara în perioada 2017-2022 (e.g. de când s-a anunțat oficial că TM va fi CC) este șansa pierdută de a ne descoperi, de a învăța despre noi înșine, despre cine suntem noi (ăștia din Timișoara), despre ce anume avem de dat lumii, despre ce anume ne face cu adevărat timișoreni. M-a durut foarte tare faptul că în jurul meu am început să întâlnesc prea mulți care își exersau defensivele pentru propriile nereușite dând vina pe ‘ceilalți’. Tot ceea ce făceau aceștia era să-și dedice mai degrabă timpul pentru ascuțirea limbii, a dinților și a coatelor decât pentru găsirea unor soluții la una sau mai multele probleme care țin de ei.

Glumeam și cu prietenii pe seama asta… La un moment dat am început să mă simt prins parcă înr-un loop din documentarele lui David Attenborough în care ne povestește cu vocea lui inegalabilă cum leoaica își pregătește metodic vânătoarea zebrei iar în același timp hienele - de la câțiva kilometri distanță – deja își exersează răbdarea pentru plecarea felinei de la scena atacului doar doar pentru a prinde și ele câteva resturi. Mă opresc asupra faptului că noi (timișorenii) nu am învățat (încă) să ‘vânăm’ împreună, să ne hrănim împreună, să împărțim între noi roadele muncii… de fapt Timișoara nu a învățat în toți acești ani să muncească/trăiască ca un organism. Limba însă, pe aia și-o ascute timișoreanul în mod regulat dar nici măcar ea nu este folosită public ci doar în grupuri și în grupulețele restrânse în care validarea celor spuse este un dat.

Sunt multe eșecuri pe care Timișoara le-a făcut și nu și le-a asumat la vremea respectivă și din păcate nu am cum să le scriu toate aici…Mă bucură însă faptul că au început (chiar dacă mult după ultimul ceas) aceste “reparații” – care sper să fie luate ca “lecțiile” pe care le menționezi și tu… Totuși, permite-mi te rog abținerea de la ridicarea în slăvi a acestui lucru, căci el este urmarea unui strigăt al disperării (warcry) iar “munca” celor chemați la sacrificiu în ultimul ceas este una provenită dintr-un mediu încropit, al unui mediu mai degrabă reactiv decât unul activ. Sunt interesat așadar mai mult de acea Timișoară post 2024 decât de Timișoara din mijlocul acestui “zombicid cultural”.

M.E. Cu ce crezi că vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

Ovidiu Hrin: 2023 va fi o sită bună pentru cei câțiva oameni faini care știu să își facă treaba și care lucrează pentru binele și pentru supraviețuirea obiectului activității lor și nu pentru supraviețuirea acestui golem născut din încrucișarea intereselor politice locale și a birocratizării “loteriei de proiecte”. Vreau să cred că în Timișoara mai sunt oameni care chiar își doresc să-și crească acel Obiect al muncii lor. Dar lucrul acesta se va vedea cel mai clar după ce se stinge lumina, după ce se tocesc ghearele, după ce se opresc fondurile, după ce hienele au murit de foame, după ce rămânem o ‘piața reală’ și nu un vis vândut de pe raftul unui ‘mall cultural european’. Deci sper să rămânem înarmați cu destulă răbdare. :)

M.E. Ai niște așteptări personale? Sau lucrezi la ceva / ai ceva în plan pentru 2023?

Ovidiu Hrin: Una din așteptările mele este cea de a rămâne departe de această nebunie. Eu unul îmi voi concentra toată atenția pe lucrurile care chiar contează: să am grijă de familia mea să aibe destulă mâncare pe masa, să dorm bine, să mănânc sănătos, să fac destulă mișcare zilnică, să beau apă destulă, să-mi fac curat în bârlog, să mă țin de disciplina mea zilnică, să mulțumesc pentru tot ceea ce am și nu în ultimul rând pentru încă o zi trăită.

M.E. Ce titlu de film crezi ca s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala?

Ovidiu Hrin: La mine e o combinație între copleșirea transmisă de viața din The Walking Dead și intriga din Game of Thrones. Doamne ajută-te! 😊

Ovidiu Hrin este graphic designer, fondator al studioului Synopsis din Timișoara. În 2011 a lansat TypopassageTM, o rețea de micro-muzee neconvențională de artă tipografică și design (specialitatea casei: design de afiș). În acest cadru curatoriază expoziții și organizează conferințe, dialoguri și ateliere cu profesioniști de referință la nivel internațional, dedicate educației în comunicare vizuală și design grafic. Lucrările sale sunt prezente în numeroase publicații de specialitate și frecvent publicate, expuse sau premiate la concursuri și bienale de design grafic. O selecție a afișelor sale face parte din colecția permanentă a Museum für Gestaltung din Zürich. Din 2012 predă cursuri de caligrafie și jurizează competiții de design naționale și internaționale (Romanian Design Week, Peru Biennial etc).




Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, poate un rateu mai mare al orașului care merită semnalat? - sperând ca odată cu eșecurile vin poate și lecții...

Gavril Pop: Personal, un regret-regret nu cred că am neapărat, câteodată cred că regret că nu am plecat în tot timpul ăsta dar nu-mi dau seama precis. Sunt încă super tânăr și poate nu am o imagine de ansamblu a orașului foarte bună; am auzit multe legende legate de o scenă locală mult mai vivace, într-un trecut nu foarte îndepărtat care pare că aproape peste noapte a dispărut. Pre-2023 mi se pare că au fost multe hei-rup-uri care s-au dizolvat repede și cred că încă vor fi. Unele chestii mai mișcă din când în când; mi-ar fi greu să le proiectez în viitor, încerc să mă bucur de cât e și să fac ceea ce fac pe cât de bine se poate. Aș regreta momentele în care am gândit prea mult.

M.E. Cu ce crezi că vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

Gavril Pop: Nu știu la ce mă aștept și cred că mă feresc pe cât se poate să-mi imaginez tot felul de chestii care cu siguranță nu or să se întâmple. Ceva o să rămână, cum o să se arate ceva-ul ăsta, om vedea. Poate nu voi rămâne eu aici. Ce-i drept e că ar fi fain să rămânem cu o infrastructură culturală mai eficientă sau pur și simplu existentă - și să fim mai serioși și mai neserioși în același timp. Poate și un transfer de cunoștințe/skill-uri/experiențe de la un grup la altul ar fi necesar, să nu rămânem fără oameni după ce capitala pleacă (dacă oamenii ăștia există, să-i găsim dacă nu).

M.E. Ai niște așteptări personale? Sau lucrezi la ceva / ai ceva în plan pentru 2023?

Gavril Pop: În cel mai pozitiv scenariu, mă aștept să am de lucru și apoi mai am alte vise pur domestice. N-aș vrea să devin pesimist, dar simt că mă înstrăinez puțin de tot contextul ăsta, cel puțin la nivel formal - cumva ar fi totuși greu să scap dacă nu mă disloc într-un fel de aici. Aștept colaborarea cu Balamuc, aia sigur va fi mișto, în rest, în momentu’ în care îți răspund, încă sunt într-o poziție incertă. Nu mi-e frică pentru lucrările mele de sertar, alea nu o să dispară.

M.E. Ce titlu de film crezi ca s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala?

Gavril Pop: Îmi vine mai mult în cap o scenă, un mic monolog al Doamnei Peacock din Clue, și zice așa: Well, someone's got to break the ice, and it might as well be me. I mean, I'm used to being a hostess, it's part of my husband's work. And it's always difficult when a group of new friends meet together for the first time, to get acquainted. So I'm perfectly prepared to start the ball rolling. I mean, I have absolutely no idea what we're doing here. Or what I'm doing here, or what this place is about, but I am determined to enjoy myself. And I'm very intrigued, and, oh my, this soup's delicious, isn't it?

Gavril Pop este interesat de vizualizarea proceselor cognitive și de conjuncția elementelor cunoașterii. De asemenea se preocupă de relația publicului larg cu arta și colaborează constant cu fundații și asociații din Timișoara în programe de mediere culturală dedicate expozițiilor de artă contemporană. A publicat texte critice în Revista Arta și Revista 22. Ca artist a colaborat cu spații independente și platforme artistice ca Lapsus, Draft, Secret Garden (Timișoara), GAEP (București), Camera (Cluj). Recent a participat în programul de rezidență artistică a spațiului niki e.v. din Hanovra.

Interviuri consemnate de Lucian Mircu

miercuri, 4 ianuarie 2023

2-3 întrebări pentru '23 (II)

An nou - episod nou din seria de scurte interviuri pe care am început-o la finalul lui 2022. Așa cum zicea Livia Coloji în prima parte, 2023 va atrage artiști din alte părți. De exemplu, Lucian Barbu, un tânăr artist vizual din Cluj are flotant la Timișoara, cu rezidența (artistică) la Balamuc. Din zona de teatru însă artiștii mari nu prea vor ajunge, după cum povestește Vesna Roșca (TESZT). Întâmplarea face că tot astăzi am vorbit și cu doi artiști de naționalitate sârbă: actrița Jasmina Mitrici și scriitorul Goran Mrakić. Hai să avem un an bun cu noi!



Marele Ecran:  Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, ai observat un rateu mai mare al orașului? 

Vesna Roșca: Mi se pare debusolant să revăd toate etapele parcurse cu proiectul 2021/3, toate structurile și modificările de echipă prin care a trecut Asociația - câtă energie irosită și ce lume meschină pare a fi o parte a comunității culturale locale. Prea târziu s-a intrat pe un făgaș normal. Din cauza instabilității a fost imposibil ca operatorii culturali să își facă și să ducă la bun sfârșit o strategie pentru anul 2021/3. Nu cred că am câștigat foarte mult prin amânarea de doi ani, cred că tot nepregătiți suntem și acum. 

Strict referitor la Teatru, să ne gândim doar că orice artist important pe scena mondială pe care am fi vrut să îl invităm să colaboreze cu noi trebuia antamat cu câțiva ani înainte, cu un program și buget clare pentru onorarii și producție, ori asta e imposibil în condițiile în care bugetele disponibile pentru proiecte mai ample în 2023 sunt și în ziua de azi incerte. Eu simt că iar suntem puși în situația de a face din rahat bici, în binecunoscutul heirup românesc. Cel mai mare rateu este că nu s-au creat/recuperat spații noi pentru evenimente complexe din punct de vedere tehnic, cum sunt unele din artele spectacolului - ne înghesuim în continuare publicul în sălile existente. Pentru un festival precum TESZT, care umple orice sală în care se programează, asta înseamnă renunțarea la unele spectacole foarte bune, pe care și le poate permite financiar, dar pentru care nu există un spațiu compatibil.

M. E.: Ai așteptări personale? Lucrezi la ceva pentru 2023?

Vesna RoșcaLucrez pentru ce are Teatrul Maghiar în Programul oficial, adică TESZT - care va fi, ca de obicei, bigger-stronger-better than ever - și trilogia "Orașul paralel". Mai trag și pentru ediția zece de Ceau, Cinema! Toate s-ar fi întâmplat și fără Capitala Culturală. 

M. E.: Cu ce crezi ca vom ramâne (sau ar fi fain să ramânem) după 2023?

Vesna RoșcaSper să rămânem cu un apetit crescut pentru evenimente culturale la nivelul publicului general, care nu a fost interesat până acum să vină la evenimente culturale sau a considerat că ar fi elitiste. Ar fi bine să îi împrietenim pe oameni cu „diferite versiuni de cultură”. În ceea ce privește instituțiile publice, aș/am dori să avem o expunere mai mare în străinătate, iar asta se poate face prin turnee (pentru care se pare că vom avea finanțare de data asta) sau măcar un networking cu specialiști străini invitați la Timișoara. Sper ca organizațiile mici să profite de aceste finanțări extra prin Centrul de Proiecte și să crească, pentru că la o primă vedere pare se că sunt 2-3 proiecte mari care au capacitatea să absoarbă fonduri consistente, iar cei mai mici vor împărți firimituri. Asta nu se va oglindi proporțional și în publicul atras. 

Nu în ultimul rând, personal aș vrea să învățăm că și cultura costă, că ar trebui să aibă același statut precum alte domenii, că trebuie lucrat cu bugete clare și că artiștii trebuie plătiți. Am o reținere referitoare la multitudinea de evenimente cu acces gratuit care va urma - cred că accesul gratuit e nociv pe termen lung și spectatorul trebuie să plătească bilet la evenimente culturale, chiar dacă vorbim de un preț modic. Sigur că există zone defavorizate unde se justifică o altă strategie, însă nu văd că lumina Capitalei bate până acolo.

M. E.: Dacă tot publicăm pe blogul Marele Ecran, e vreun titlu de film pe care l-ai vedea potrivit cu povestea asta cu Capitala?

Vesna RoșcaEste un film sârbesc care se numește "Bure Baruta" adică "Butoiul cu pulbere", care a fost lansat internațional cu titlul "Cabaret Balkan".  

Vesna Roșca a lucrat ca jurnalist de radio, iar din 2016 se ocupă de comunicare și relații internaționale la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely Timișoara. Este co-curator și coordonează trupele invitate la Festivalul Euroregional de Teatru TESZT. Face parte din echipa festivalului Ceau, Cinema! de la primele ediții.




Marele Ecran:  Ai observat un rateu mai mare al Timișoarei în perioada asta dinainte de 2023? 


Lucian Barbu: Nu sunt timișorean, așa că răspunsul meu ar avea niște fonduri destul de limitate. Pot doar să zic că, din exterior, percepeam orașul ca pe un loc în care se află oameni pe care îi urmăream/admiram de mult. Cred că regret că nu am intrat în contact cu oamenii ăștia, decât foarte recent. 


M. E.: Cu ce crezi ca vom ramâne (sau ar fi fain să ramânem) după 2023?


Lucian Barbu: Ar fi super să rămânem cu o deschidere față de colaborarea între orașe. Sunt adus aici de Balamuc, fiind din Cluj, iar tipul ăsta de schimburi de experiență/vizite între artiști/rezidențe este un model care, dacă ar fi implementat mai des, ar ajuta la micșorarea distanței dintre artiștii dintr-o generație sau alta, de aici sau de acolo. 


M. E.:  Ai niște așteptări personale? Ai ceva în plan pentru 2023?


Lucian Barbu: Am o listă de proiecte artistice pe care vreau să le concretizez în cadrul rezidenței mele de la Balamuc. Sunt curios de modul în care un artist își poate împărți timpul și energia singur. Acum că nu mai sunt student, vreau să aflu cât mai multe lucruri despre oraș și despre lucrurile pe care le oferă, ca să văd cu ce instrumente pot lucra. 


M. E.: Pentru tine, ca tânăr artist, aduce oportunități mai multe treaba asta cu Capitala?


Lucian Barbu: Oportunitățile cred că existau, măcar la nivel de intenție, și înainte de contextul Capitalei, dar acum, brusc, sunt fonduri care permit realizarea intențiilor. Clar, aș fi vrut să vin să cunosc orașul cu sau fără titlul ăsta european, dar lucrurile ar fi decurs mai lent. Acum mă bucur de un an în care toată lumea din oraș pe care aș fi întâlnit-o e în același loc, în același timp. Interacțiunile se întâmplă mult mai eficient. 



Lucian Barbu explorează în practica sa artistică teme ca visarea, copilăria colectivă, maturizarea, procesarea traumei prin povestire vizuală, în desen și bandă desenată. A colaborat cu reviste românești cum ar fi Gen, revistă, POC! și DOR. În plus față de practica sa editorială, se preocupă să creeze lucrări de artă și publicații independente ce depășesc convențiile formale. Recent a realizat o fanzină colaborativă împreună cu o comunitate locală din Leeds în timpul rezidenței sale din Marea Britanie. Lucian face parte din colectiva ArtiViStory din 2020 și puteți vedea ce mai desenează aici





M. E.: Ai vreun regret legat de perioada asta dinainte de 2023, poate un rateu mai mare al orașului care merită semnalat? 

Jasmina Mitrici: Doar unul?! Aș vrea să fie vorba doar despre unul dar....în spiritul solidarității mă rezum la unul. Că e, de altfel, și cel mai mare. Faptul că oamenii nu colaborează. Sau colaborează foarte greu. Există câteva entități care încearcă o oarecare deschidere către colaborare, dar sunt puține spre deloc și de obicei se ajunge la destrămarea relațiilor din diverse cauze. Fie nu se pot pune de acord, fie intervin baniiRegret că în loc de colaborare între toate instituțiile și asociațiile  culturale se instaurează competitivitate și luptă pentru bani și statut.

M. E.: Cu ce crezi că vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

Jasmina Mitrici: Dacă lucrurile se vor mișca, e posibil să rămânem cu noi oportunități de muncă în domeniul cultural. Noi ramuri -cum e filmul sau arta stradală- vor apărea în oraș, dar va depinde de noi, ”actorii culturali”, să le menținem. Ar fi fain să rămânem și cu ceva infrastructură. Sălile de spectacole sunt puține și de obicei costă mult închirierea. Cei din domeniul independent și privat găsesc mai greu resurse pentru a-și permite o sală. 

De asemenea, ar fi foarte mare nevoie de cursuri pentru scriere de proiecte. Momentan sectorul cultural e alcătuit din oameni care nu au făcut management de specialitate la facultate sau au făcut o glumă proastă de cursuri, iertată-mi fie exprimarea, și nu știu cum să acceseze finanțări. E un lanț de slăbiciuni și lipsuri pe care nu știm să le gestionăm și să le rezolvăm. Și poate să învățăm că avem nevoie unii de alții pentru a avansa.

M. E.:  Ai niște așteptări personale? Lucrezi la ceva pentru 2023?

Jasmina Mitrici: Sincer, nu. Pentru că așteptările sunt făcute să fie dezamăgite. Pe cât de fatalist sună, cam asta e realitatea momentului. Ce mi-am propus să fac e, în loc de așteptări, să-mi trasez planuri. Să îmi fac o listă de priorități și să muncesc în direcția respectivă, independent de deznodământul acestui an. Iar prioritățile acestea se găsesc în raspunsurile de mai sus. Vreau să învăț să scriu proiecte, să accesez finanțări, să creez locuri de muncă pentru artiști independenți. Și să continui să colaborez cu cât mai mulți oameni. Doar așa evoluăm. 


Jasmina Mitrici (n. 1993, Timișoara) este absolventă a Colegiului Național de Artă ”Ion Vidu” din Timișoara (secția Teatru) și a Facultății de Muzică și Teatru din Timișoara, secția Artele Spectacolului. A colaborat cu Asociația Timișoara 2021 - Capitală Europeană a Culturii în proiectul DANTE21 alaturi de Marco Martinelli și Ermanna Montanari de la Teatro delle Albe (Italia), a fost timp de 5 ani  în juriul Festivalului ”Copil în Europa”, iar în 2015 a organizat secțiunea de Teatru din cadrul StudentFest Timișoara. Colaborează ca actriță cu trei teatre din Timișoara (Auăleu, Basca și TNT), a avut mai mulți ani emisiune la West City Radio și are propriul canal de YouTube  (Glume și Legume) prin care ajută la construirea de "grădini urbane".




Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta dinainte de 2023, poate un rateu mai mare al orașului care merită semnalat? 

Goran MrakićUna din dezamăgirile din ultima perioadă, care nu are neapărat legătură cu orașul ci cu un cadru socio-geografic mult mai larg, ține de comportamentul semenilor (cu excepțiile de rigoare) în perioada 2020-2021. Dacă de la mimetiștii din mainstream nu aveam pretenții foarte mari, mă așteptam la o altă atitudine din partea oamenilor din underground sau din ceea ce numim generic ”contracultură”. S-a dovedit că unii care au înnotat toată viața împotriva curentului, sau cel puțin au lăsat impresia că o fac, la prima adiere de vânt s-au transformat, atât datorită presiunilor externe cât și din proprie inițiativă (ceea ce e mult mai grav), în adevărați inchizitori ai sistemului. Acela a fost momentul în care mi-am pierdut încrederea în multe personaje din așa-zisul underground cultural. Trebuie însă să mergem mai departe, cu bune și cu rele, să învățăm ceva din toată experiența asta oribilă.

M. E.: Cu ce crezi că vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023? Are ceva de câștigat literatura în contextul asta? 

Goran Mrakić: Nefiind foarte implicat în acest proiect, nu pot să dau un răspuns elocvent. Eu percep scrisul și cititul ca pe niște acte solitare, care necesită intimitate. Nu cred în literatura cu heirupul și nici în bunăvoința samsarilor culturali. Sper ca după 2023 să se diversifice oferta culturală, să apară cât mai multe proiecte independente și originale, să se înființeze la Timișoara o editură mare, cu acoperire națională și internațională, să reapară anticariatele, să se redeschidă unele cinematografe și centre culturale, să se aloce mai multe fonduri pentru cultură, etc. 

M. E.: Ai niste așteptări personale? Sau lucrezi la ceva / ai ceva în plan pentru anul asta? 

Goran Mrakić: Personal, îmi doresc să fiu mai harnic și mai prolific, să duc la bun sfârșit ideile care zac de mult în faza de proiect sau ciornă. Nu am planuri pe termen lung, prefer lucrurile spontane. M-aș bucura dacă s-ar traduce vreo carte de-a mea, există niște indicii în acest sens. Vom vedea ce iese și dacă iese. Timișoara stă momentan destul de prost la multe capitole, dar îmi place să fiu, totuși, optimist. Atunci când n-ai așteptări prea mari, orice lucru bun vine ca un bonus.

M. E.: Ce titlu de film crezi ca s-ar potrivi poveștii cu Capitala? 

Goran Mrakić: Aș spune ”Apocalypse now”. Nu știu dacă are vreo însemnătate anume, dar e primul care mi-a venit în minte.


Goran Mrakić (n. 1979, Sânnicolau Mare) este un scriitor timișorean de naționalitate sârbă. A fost director al Editurii Uniunii Sârbilor din România (2016-2021). A fost distins în 2006 cu premiul ”Radoje Domanovic” pentru cel mai bun tânăr autor din diaspora sârbească și cu Premiul literar pentru debut în limba română al Uniunii Scriitorilor din Timișoara (2015). A publicat până acum mai multe volume de proză și poezie, printre care: Хулиганске баладе („Balade huliganice”, versuri, lb. sârbă), Punk Requiem, Banatski tvor (”Dihorul bănățean”, proză satirică în limba sârbă, 2017 și 2019), Moj rodni kraj sveta (”Apocalipsa mea de baștină”, aforisme, lb. sârbă, 2018), Povestiri din garaj (proză, lb română, 2018). ”Micile plăceri ale morții", romanul care i-a apărut în 2022 la Nemira,  este încă de găsit în librării sau online