duminică, 6 noiembrie 2022

Ovidiu Mihăiţă: „La Timişoara, avem niște probleme locale care pot genera comedii și tragedii de nota zece”

Liniștea grădinii e întreruptă brusc de un strigăt de luptă. Rozi a sărit la atac în tufele înalte. Miorlăie agresiv, apoi urmează o încăierare. Acum chiar e hărmălaie în curte la Auăleu. Pisica teatrului își apără teritoriul de rival. Adică de pisica vecinului (Popa’s). “Are mai multe pisici și asta e singura care vine la noi și mănâncă de trei ori pe zi. De asta sare Rozi, că îi mănâncă mâncarea. Dar barmanii le hrănesc pe amândouă”, îmi povestește amuzat Ovidiu Mihăiță.

Scandalul se încheie rapid, fără intervenția vreunei autorități. Suntem în grădina imobilului de pe strada Arh. László Székely, nr. 1, sediul teatrului independent Auăleu, fondat de Ovidiu împreună cu Christine Cizmaș, în urmă cu 17 ani. În timp, locul a găzduit una din cele mai vii și iubite scene ale orașului (un colectiv de zece artiști), cel mai vizitat muzeu din oraș (Muzeul Consumatorului Comunist) și barul Scârț Loc Lejer. Auăleu are cea mai mică sală din România (50 de locuri) dar se joacă aici trei spectacole în fiecare weekend, cu casa închisă. Cel mai recent, “Grand Hostel Timișoara” oferă o acută (și incomodă) diagnoză a vieții culturale în viitoarea Capitală Europeană a Culturii.

Acum toate acestea sunt în pericol să dispară, după ce vecinul, caricaturistul Ștefan Popa (Popa`s) a cerut în instanță să le fie anulată autorizația de funcționare. Ovidiu descrie situația ca pe un sinopsis de film: “Cineva vrea să închidă un teatru și un muzeu. Acum trebuie să ne uităm la tot filmul ca să înțelegem povestea. Contextul e foarte larg.”

Pentru “tot filmul” am venit să vorbesc cu regizorul Ovidiu Mihăiță. Dialogul următor face parte dintr-un demers mai amplu de a înțelege cum suntem înainte de 2023 (vezi în acest sens și interviurile cu Laurențiu Bănescu, Anabella Costache sau Alexandru Solomon) și cum se vede Capitala Culturală, mai ales din perspectiva zonei independente. 

                                                                Ovidiu Mihăiță

Marele Ecran: Situația prin care treceți e mai veche. În tot timpul ăsta te-ai gândit să renunți, să vă mutați?

Ovidiu Mihăiță: Multă lume a spus asta. Eu nu mi-am pus problema. Mie îmi place dimensiunea asta pentru Teatrul Auăleu, e bună pentru spectacolele noastre. Sigur, ce am jucat aici pentru 30 de spectatori se juca pentru 700 pe stradă. Cred că e un loc foarte bun pentru timișoreni, păcat că e viciat de tensiunile astea. Avem nevoie de terase în aer liber, care să nu fie pe beton, sub o umbrelă, la mese înghesuite. De asta am luat locul ăsta. Voiam un loc cu natură, uite, mai ciripește o pasăre, mai latră un câine. Ești cât de cât central, dar ești într-o oază. Și nu vreau să renunț doar pentru că cineva are puterea să mă facă să renunț.

M.E. Crezi că ar putea să aibă câștig de cauză şi să pierdeți în instanță autorizația de a funcționa?

O.M. Nu știu, cred că se poate întâmpla orice. Conform actelor, avocatul nostru ne-a spus că nu se pune problema. Am făcut un interviu și mă întrebau: Bine-bine, să zicem că pierdeți. Care e cel mai mare regret al tău?” Mi-a luat vreo două minute să mă gândesc și mi-am dat seama că cel mai mare regret, dacă pierdem, e că am fost la Revoluție, la aproape 9 ani, câți aveam. Fiindcă anul trecut, când au început “ostilitățile”, a fost o zi când la Poliția Locală s-a sunat de 18 ori. Și când vine Poliția de nu știu câte ori la tine, nu constată nimic, nici nu mai vrea să se treacă în registrul unic de control, ăla e abuz de putere, de influență, nu știu cum să-l numesc.

Am vorbit cu mulți oameni vara asta, timișoreni și oameni veniți din țară, și majoritatea spun același lucru: “păcat de Proclamația de la Timișoara”. Dacă aveam acel punct 8, lucrurile puteau sta cu totul diferit în politica românească și în societate. Asta dincolo de orice aparențe sau bifurcații ar avea speța asta.

De exemplu, ni s-au făcut niște măsurători cu sonometru. Dar ele nu au fost făcute din curtea reclamantului, a “beneficiarului”, cum scrie în acte. Am și cerut dreptul la replică unui ziar care continuă să împrăștie informații false despre situația asta. Nu mi-au răspuns nimic până astăzi. E ca și cum l-ai inunda pe vecinul de deasupra. Limita admisă e de 50 de decibeli, asta înseamnă sunetul ploii sau o conversație normală între doi oameni. Măsurătorile noastre sunt în marja de eroare. Uneori vorbim mai încet, alteori mai tare.

 

                                         Curtea și terasa teatrului Auăleu

Uite și tu cât spațiu este. Terasa asta are mai mult de 500 de metri pătrați și are câteva mese. Când am avut control anul trecut de la Garda de Mediu, se uitau prin toți copacii să vadă unde sunt boxele și dacă vin cabluri din casă. Ei nu înțelegeau cum poți deranja fonic. De obicei muzica deranjează, de la cluburile care se aud în tot orașul. Lumea știe că aici nu e un spațiu de party. În grădina asta nu a fost niciodată niciun eveniment, deși publicul ne cerea asta: De ce nu jucați aici, ce fain ar fi?” Mai ales după pandemie.

Poate depune mărturie toată lumea din orașul ăsta că aici nu a fost muzică ni-cio-da-tă! Ce facem? Ne supărăm pe oamenii care vorbesc, care râd? Îi amendăm pe ăia care râd prea tare? Hai să zicem că noi doi râdem acum de 60 de decibeli…Am tot zis: noi nu suntem morți, orașul ăsta e viu. Avem nevoie să stăm, să râdem, nu cred că deranjează atât de tare.

Măsurătorile astea nu se fac că ai pus un aparat lângă gard și “gata!, ai trecut de 50 de decibeli”. Ele se fac și la sursă, la mine. Că poate latră câinii. Avem aici, în curtea din spatele nostru, patru câini. Când încep să latre este dezastru.

Se vede că avocații pe care i-a luat au construit chestia asta pas cu pas. Vara trecută am avut aproape 40 de controale în mai puțin de trei săptămâni. Majoritatea de la Poliția Locală. Tot veneau și tot dădeau din umeri.

Printre altele, suntem acuzați că am funcționat fără autorizație anul trecut. Până înainte de pandemie regula era că autorizațiile de funcționare se reavizează de către primărie până la finalul lunii februarie. Anul trecut, primarul Dominic Fritz a prelungit, mai ales pentru a sprijini HORECA, perioada de autorizare până la 1 iunie. Noi le-am depus cândva în martie pentru că au cerut și altfel de acte, deci trebuia refăcută documentația. Așteptam să ne vină autorizația la finalul lunii mai, așa cum ni s-a spus. Între timp a venit Poliția Locală: “nu aveți autorizație”. Noi le-am spus: “vedeți că este un HCL dat de primar, abia după 1 iunie e o problemă”. Ne-au dat direct amendă. Ca o întâmplare, a doua zi am și primit autorizația. Tot a doua zi, seara, la zece, a venit iar Poliția să ne dea amendă și nu le venea să creadă. Zic: “Dar voi nu comunicați? Poliția Locală e subordonată Primăriei”.

Ultima dată a venit Poliția națională, cu zece mașini. Înăuntru au intrat zece polițiști, nu știu câți erau afară. Ei au venit doar să verifice autorizația. Și i-am întrebat de față cu lumea: “Este nevoie să vină zece mașini să verifice o autorizație? Aia se poate face cu un telefon la Primărie.” Toți oamenii care erau atunci la Scârț au plecat instant. Aveau impresia că a fost o crimă sau ceva. Chestia asta costă, să muți zece mașini. Le-am și zis: “mie mi-au spart mașina aici în fața casei de  cinci ori. Nici n-are rost să vă chem, că mașina e goală. Nu mi-au furat nimic. Paguba e doar că a trebuit să-mi schimb încuietorile. Poate după colț unul îi dă cu poșeta în cap unei babe…și voi veniți zece oameni să verificați o autorizație?”

                                  "O Noapte Furtunoasă" (1 aprilie 2022), foto: Ionuț Suciu

La fel a fost episodul de 1 aprilie, când am jucat prima dată după doi ani. Poliția ne-a spus că a sunat cineva că e scandal. Există o scenă în “O noapte furtunoasă” - îmi pare rău, așa e scrisă piesa - în care Rică sare pe geam și Zița urlă “Poliția!”. Am ieșit din spectacol și i-am întâmpinat pe cei doi polițiști: “E un spectacol de teatru, poftiți în sală!”. Au început și spectatorii să strige la ei. Ei, nu, “amendă!”.

Scrie clar pe amendă: pentru spectacolul “O noapte furtunoasă”, pentru că e gălăgie. Le-am spus că e HCL că până la ora zece seara e permis. Era nouă şi jumătate. Oricum, vai și amar, parcă suntem înainte de ’89, auzi cum sună: e permis până la 22:00, mâine-poimâine poate nu mai avem voie să purtăm părul lung, vom căuta frecvența Europa Liberă. Trăim într-o capitală a culturii, n-ai cum să-mi dai amendă că un actor spune o replică mai tare.

N-am avut cu cine discuta, erau chitiți pe amendă. Bineînțeles, am anulat-o în instanță. Cred că a durat câteva minute. Chestiile astea de ce nu le pedepsește nimeni? A râs o țară întreagă. Mie îmi scriu oameni din țară, muzicieni, actori: “Ce faceți acolo la Timișoara? Cum poate fi asta Capitală?” Nu știu ce să le spun.

Mă simt și prost, nici nu vreau să fiu victimă. Vreau să-mi văd de treabă, asta mă doare. Mă supără că mă întreabă lumea pe stradă cum mă poate ajuta, dacă am nevoie de bani pentru avocați sau orice altceva. Le mulțumesc în gând dar nu e despre asta, sunt obișnuit cu greutăți, mai ales după doi ani pandemici, dar în halul ăsta nu am fost atacat niciodată, nu doresc nimănui să guste din senzație. Și apar articole de presă unde (Popa`s, n.n.) ne denigrează pe noi și implicit publicul nostru. Pentru că spune “pseudo-arta gălăgioasă”, “așa-zisul teatru”. Spune: “când a apărut poliția, ei se făceau că aplaudă”.

Deci noi am mimat, suntem de fapt niște scandalagii și ne place să urlăm, că de-aia am făcut un muzeu. Apropo, despre muzeu nu se pomenește. Dar dacă te uiți pe Tripadvisor, ai să vezi că e pe locul întâi la trafic. Uită-te pe ce loc e Muzeul Popa`s. Frumusețea e că flyer-ele celor două muzee stau unul lângă altul la infocentrul turistic.


                                                               Muzeul Consumatorului Comunist

M.E. Crezi că și muzeul poate fi o cauză a conflictului?

O.M. Nu știu, nu a fost exprimată niciodată, dar încerc să înțeleg și eu de unde atâta putere să lupți, să faci ditamai plângerea. Adică noi toți suntem nebuni: “teatrul nu există”, “publicul nostru se preface că aplaudă”, “în Primărie sunt idioți”. Inițial, a dat în judecată Primăria. Cine mai râmâne?

M.E. Toți avem imaginea aceea a vecinului deranjat de gălăgie, poate chiar noi am fost vecinul acela la un moment dat care a făcut reclamație…

O.M. I-am spus-o și ultima oară când m-am întâlnit cu el: “dacă vreodată vă deranjăm cu ceva, sunați-mă”. Cred că a fost acum zece ani, că după aceea mi-a închis telefonul. Până să chemăm Poliția, așa e normal: “Vecinu`, las-o mai încet!”

A declarat în presă: “vreau liniște, nimic altceva.” Atunci de ce chemi Garda Forestieră? Au venit un domn și o doamnă în urma unei acuzații că facem trafic cu lemne. Tăiasem doi copaci bătrâni aici în curte, m-a durut inima pentru ei, dar efectiv picau. După ce au văzut locul, cei doi inspectori s-au uitat unul la altul, și-au făcut cruce și au plecat. Auziți cum sună, trafic cu lemn”, bat în lemn.

Cea mai gravă mi s-a părut când a venit Poliția Criminalistică. Când au început controalele eram la o filmare în Bulgaria. Mă tot sunau de la bar: “unde e actul cutare?”. Venise un echipaj de la Criminalistică, cu mănuși albe, cum vezi în filme. Luau probe de pe butucii tăiați în curte. Asta e iar o procedură care costă mulți bani. Christine (Cizmaș n.n.) i-a întrebat cum e posibil așa ceva. I-a răspuns un polițist: “nu știu, doamnă, specialitatea mea sunt violurile și crimele”.

În mod normal, dacă suni a doua sau a treia oară și nu se dovedește, primești amendă tu, ca reclamant. Că nu poți face ce vrei cu Poliția. Din nefericire pentru acest oraș nu s-a întâmplat așa. Știți de ce? De frică.

M.E. Ai o dovadă cine a fost reclamantul?

O.M. Se știe, sunt făcute programat. Care-i mecanismul? Tu faci o reclamație, orice organ trebuie să vină și să răspundă reclamației. Cum a fost și cu Garda de Mediu. Acuzațiile erau că este mizerie, că înăuntru avem 200 de locuri peste cele 70 autorizate și că facem zgomot. Am numărat cu doamna inspector: erau vreo 60 de scaune, era curat și nu aveam instalație de muzică. Ea înțelege că este un abuz, se întoarce și formulează un răspuns. Între timp mai vin Pompierii sau Poliția, care îți mai dă o amendă. Avocații lui iau toate astea și zic, “tre` să îi închidem pe ăștia, că uite ce zic actele”. Construiesc un caz.

M.E. Dar ți-a confirmat cineva, măcar neoficial, că vecinul ți-a făcut reclamațiile?

O.M. Cum să nu. Aș zice că jumătate din organele astea de control mai fuseseră la noi de-a lungul anilor. Știau că sunt trimiși să dea amendă. Știau la ce vin. Mi-au zis: noi nu venim decât dacă suntem trimiși. N-au cum să vină toți deodată în trei săptămâni. Nu știu cum se numește asta în termeni legislativi, dar eu, dacă aș vrea să fac asta, nu cred că aș putea.

Sigur, dacă suni la 112 că e bătaie, vine. Dar ca Poliție, când vezi că sunt 50 de oameni la un spectacol și toți zic “dom’le e spectacol”, tu n-ai atâta discernământ? Până unde să mergi să te încăpățânezi să-mi dai amenda aia. Eu îi zic: “e nefondată, o anulez în instanță. N-ai cum să-i dai amendă Ziței”. Mi-e rușine mie să apar cu ea în mână. Asta e problema mea: sunt în centrul unui scandal pe care nu l-am generat și în care mă fac de râs, noi toți ne facem de râs, îmi consumă timp și nervi, trebuie să stau cu avocați. Nu-ți imaginezi câte mesaje am primit după ce am făcut chestia asta publică. Oameni care voiau să ajute: “Semnăm o petiție?”, “Și ce scriem în petiție? Ne vrem înapoi orașul-bun comun?” Se simte că avem suportul orașului, dar nu vreau deloc să fiu o victimă, nici a politicului, pentru că nu m-am băgat eu în război.

După aceea vin acuzele pe aceeași goarnă de media că noi defăimăm. Nici măcar nu i-am pomenit numele, n-am făcut nicio referire la opera lui. Pentru mine contează că un om face asta. Cu atât mai mult că e artist și că are un muzeu. Am văzut și un titlu: “lupta dintre artiști”. Da, aici stau în două case doi artiști și amândoi artiștii au niște muzee. Noi am putea vorbi și peste gard, să zică “Liniște!” Uite, noi atâta ne învecinăm, unde e gardul ăla, nu e nicio masă lângă. (Ovidiu arată spre o porțiune de gard de vreo 10 metri lățime, pe la jumătatea grădinii, n.n.). Dar între noi și el mai este o casă. Casa lui nu e lipită de a noastră, doar curtea lui se învecinează cu noi.

M.E. De ce nu ați vorbit despre presiunile la care ați fost supuși în toată perioada asta?

O.M. Nu voiam să fac un scandal din asta, să spun în fiecare zi “a venit și azi Poliția”. Nu voiam să fac un serial. Am vorbit doar după ce am fost dați în judecată, erau toate acuzațiile adunate laolaltă și a început toată tărășenia.

Dar e o vendetă și faţă de Primărie. Suntem acuzați toți. Noi suntem “prietenii primarului Fritz”. Cu primarul m-am salutat de trei ori, când a venit după spectacole să ne felicite. Noi suntem “progresiști”. Nici nu știam exact ce e aia, dar m-am uitat în DEX - nu sunt progresist. Eu cred că teatrul trebuie să fie apolitic. Așa l-am ținut și așa va muri, când va muri. Primăria a fost vizată în primă instanță. Ei au explicat clar că autorizația noastră e în regulă, n-au cum   s-o anuleze doar că zice cineva să ne anuleze dreptul de a lucra și de a funcționa.

M.E. Vecinii de pe celelalte părți? 

O.M. N-au nicio treabă. Suntem prieteni cu vecina de aici. Ne dăm chestii peste gard, iar casa cealaltă e prea departe.

M.E. Când s-au accelerat lucrurile?

O.M. Anul trecut.

M.E. Adică în pandemie, când activitatea era oricum restrânsă…

O.M. Da. Dar uite și tu, sunt cinci mese și cinci hamace.

M.E. Situația de acum te-a inspirat în vreun fel? Ai pus-o în arta voastră? Mă gândeam dacă ai metabolizat cumva...

O.M. Da, chiar de dimineață mă uitam pe un text început acum câțiva ani, “Adio Katharsis”. E un cabaret sarcastic despre închiderea unui teatru. Un spectator reclamă condițiile în care se țin spectacolele. Și vine Protecția Spectatorului și face inspecție cum se stă pe scaun, dacă actorii au dicție, dacă știu să cânte, dacă arată ok, dacă știu textele. Mă gândeam să-l facem acum, contextul e superb.

E clar că tot ce trăiesc mă face să scriu ce scriu, nu-s ficțiuni. Mă interesează realitățile noastre imediate de aici. Noi nu facem spectacole despre războiul din Ucraina sau despre situația rasială din America. Noi avem niște probleme locale care pot genera comedii și tragedii de nota zece, de nu găsești locuri la spectacole.

                      
"Grand Hostel Timișoara" (octombrie 2022)

Cred foarte tare în funcția asta a teatrului în comunitate. Teatrul este un serviciu public. Mi-au spus mai mulți oameni de teatru: “voi faceți teatru comunitar fără să știți”. Grand Hostel Timișoara” e cu dedicație pentru oraș, cu bune și rele, hai să ne asumăm niște lucruri. Că mai și înghițim în sec, că mai râdem unii de alții, dar așa stau lucrurile și noi le știm. Noi știm că la ăla îi spune Mâini Murdare chiar dacă pe firmă scrie altceva. Oricum toți mâncăm acolo, dimineața la 5, când venim de undeva, odată la cinci ani măcar. Hai s-o zicem pe-a dreaptă, că la anul vin turiștii.

M-am uitat săptămâna trecută care e prima imagine când ieși din Gara de Nord, prima imagine a unui oraș. Când ieși și vezi bulevardul, vezi clădirea lui László Székely, o ruină. Dacă vii de la aeroport și vezi cum arată intrarea te iei cu mâinile de cap. Și stai de te ia dracu. Noi știm ce înseamnă puhoi de turiști. Luni am avut la muzeu peste 100 de persoane, și locali și străini, și grupuri de 40, și cupluri care se țin de mână. Cum facem cu orașul?

Țin minte că mă uitam în copilărie la un serial, “Dr. Quinn”, că n-aveai altele, și într-un episod se pregăteau să vină ceva personalități în sătucul lor. Și-au dat seama că n-au spital, hotel și nici nu mai aveau timp să le facă. Au pus niște fațade false pe care scria “Spital”, “Hotel”. Când era să vină, s-au gândit, “băi, e un fake, dacă vrea unul să intre”? La fel, când venea Ceaușescu să vadă eoliana -  “o băgăm în priză și se învârte, dă-o naibii, cumva o rezolvăm”.

Avem o ocazie unică. Dacă peste 100 de ani strănepoții noștri vor avea materia Istorie, generația noastră are două momente remarcabile: 1989 și 2023. Cu ‘89 nu mai avem ce face. Putem doar să regretăm ce n-am fost în stare să facem atunci, dar de 2023 știm mult înainte de 2021. Am mai avut doi ani sabatici în care să transformăm orașul ăsta fiecare cum poate. De la cel mai mic, până la Centrul de Proiecte, Primărie, Consiliu și așa mai departe. Toți știm că facem asta și am fost la o mie de întâlniri, de la început până la ultimele consultări legate de cinematografe. Noi suntem cei mai mici: avem 50 de locuri, cea mai mică sală din România, nu din oraș. Dar n-o să mă duc la niciunul să îi dau în cap. Trebuie să îi ajut pe toți cu puținul pe care îl știu, cu orice. Avem reflectoare împrumutate în instituții. Ne trezim acum, cu două luni înainte, în situația asta absurdă în care cineva vine și îți zice: "nu, tu nu ai voie să exiști, pentru că așa vreau eu".

M.E. Ce îți spune asta despre Timișoara?

O.M. Este evident că se poate abuza de legiuitori. Poliția vine cu legea în mână. De ce vine Poliția de 18 ori și zice “da, nu e nimic”. Îl întreb: “Bună ziua, domnu` polițist, da` pentru ce ați venit? Ați mai fost și tot noi suntem. Trei oameni care beau o cafea și noi care jucăm un spectacol”.

M.E. E ușor distopic, dincolo de tot ce trăim geopolitic. Cum arată Capitala Culturală în mediul ăsta?

O.M. Rău. Dacă justiția ne închide pe noi, va arăta foarte rău. Numai în Rusia am mai auzit de teatre închise din cauza lucrurilor pe care le spuneau pe scenă, în rest n-am mai auzit așa ceva. Să fii Capitală Europeană a Culturii și să închizi chiar atunci un teatru și un muzeu, mi se pare suprarealist. Nu știu cine va putea explica asta, eu nu.


                                                         "Grand Hostel Timișoara" (Christine Cizmaș, Jasmina Mitrici), foto: Oana Stoian


M.E. Dincolo de situația voastră, cum vezi contextul mai larg?

O.M. În 2007 am stat trei luni în Sibiu și nu știam mare lucru despre capitale culturale. Țin minte că am citit că numărul de unități de cazare s-a dublat atunci. După doi ani mă întâlnesc cu o prietenă care făcuse un hostel cu dedicație, pe care îl închisese. Câțiva ani mai târziu, din 80, să zicem, au rămas 50. Acum dacă mergi vara în Sibiu nu găsești cazare.

Când au fost discuțiile preliminare pentru aderarea” la titlul de capitală, s-a făcut o scurtă radiografie a actorilor culturali din oraș și eram cam 40. După ce s-a anunțat intenția și am câștigat titlul, numărul asociațiilor, la fel ca unitățile de cazare din Sibiu, s-a dublat. Acum publicul de aici știe operatorii vechi din oraș. Văd că apar tot felul de event-uri pe care nu știu de unde să le iau. Lumea nu știe unde să meargă, e o frenezie. Zicea și Dan Perjovschi: “nu mai ziceți că nu se întâmplă nimic în Timișoara, uite, e Beta, Art Encounters, cinema-ul e plin, cântă nu știu cine”. Da, se fac. Pe mine mă interesează 2024, mă interesează cum pleacă oamenii care vin în oraș. Au unde să mănânce? Avem restaurante suficiente?

Știi războiul ăsta love-hate Cluj-Timișoara, e așa, un respect reciproc…Simt că ne lipsește un eveniment major cum la Cluj sunt Untold, Electric și TIFF, care să atragă public din țară. La noi din păcate nu există festivaluri la care să vină puhoaie la aeroport și la gară, cu ghiozdane în spate și să te trezești, nu cu 500.000, da’ cu 50.000 într-un weekend.

Mi-e frică de ce se va întâmpla cu toată rețeaua de spații care se renovează. Noi ani în șir nu am avut săli de cinema. Acum se renovează cinci, Multiplexity, Casa de Cultură, mai sunt spațiile de la tramvaie. E fain că la cinema Victoria merge lumea, dar e sală mică, 190 de locuri. Mă întreb cum se va umple cinematograful Dacia, 400 de locuri, toate deodată. Pentru că nu vor mai fi toți 80 de operatori, nu vor mai fi aceiași bani. Vor rămâne în aceste spații cei 40 de la început, poate 50. Indiferent de cine va fi primar, Primăria tot va aloca bani pentru cultură, dar nu vei mai avea finanțări din afară.

Poate mai reușim să mai creștem niște public. Poate mai vine mama și a doua oară la cinema, că filmele nu-s proaste. Rămâne infrastructura asta pe care, dacă n-o facem bine acum, n-o va mai remodela nimeni în timpul generației noastre. Și trebuie să le ținem pline. De-aia nici nu vreau să mă mut într-o sală de 100 sau 200 de locuri. Dimensiunea noastră este asta, pentru că funcționăm fără reclamă. Nu avem bani de reclamă, afișajul A.D.P. (Administrarea Domeniului Public, n.n.) e foarte scump.

Nouă ce ne rămâne? Ne rămân cinemaurile în care trebuie să investim și pe care trebuie să le subvenționăm la fel ca pe teatre. Și mai este o problemă foarte delicată, cea a muzicii. Nu avem în Timișoara un club. Ca norocul, se mai țin concerte la Casa Tineretului, au și utilat-o cum trebuie.

Timișoara nu poate fi inclusă într-un circuit de concerte al trupelor: Viena - Budapesta - Cluj - București. Băieții care fac concerte la Cluj aveau, înainte de pandemie, 340 de concerte pe an. Punkereală, rockereală, tot ce vrei, aproape zilnic. La noi nu vin. Atunci, tu nu poți să crești.

Se făcuse un recensământ: sunt 40 de trupe în oraș. Foarte fain, dar unde cântă? Tu la tine în oraș nu poți să faci un concert. Timișoara, 2023. Interese imobiliare, megalopolisul crește. Nu-i datoria Primăriei să facă asta, dar poate facilita. Sală multifuncțională în Timișoara e doar Sala 2 (a Teatrului Național Timișoara, n.n.), unde poți muta gradenele, poți face cinema, poți face și un concert, că de aia se cheamă multi.

M.E. Ce ar putea să iasă bine din povestea asta cu Capitala?

O.M. Sunt două lucruri majore care ar putea să iasă bine. Unul, exact ce vorbeam, e infrastructura, a cărei lipsă am tot deplâns-o anii ăștia. Dar trebuie să avem grijă cu ce umplem infrastructura, adică și de operatori. Mie îmi e clar că vor rămâne Plai, Ceau, Cinema! etcetera, care au fost și înainte să se știe că Timişoara o să fie Capitală. 

A doua provocare: cum aducem publicul în sală? Mă bucur că cinema Victoria e plin, sper să rămână așa câte zile o avea. Dar îmi e frică când vor fi cinci cinematografe. Și la TIFF am văzut săli goale sau pe sfert pline. Mie mi-e frică de sălile goale. Cel mai important lucru e că noi trebuie să creștem constant numărul oamenilor care vin la show-uri, concerte, teatru, cinema, să devină o obișnuință. Depinde de ce le oferi și în ce condiții.

Cele mai mari nume care au cântat în Timișoara au fost Lepa Brena în `88 și Shakira în 2000 și ceva. Vorbesc de mișcări mari de mase, nu de jazz, unde e bine acoperit. Pe lângă oamenii culți care citesc poezie, avem nevoie și de o cultură de masă.

Problema noastră e că acum suntem puși în fața a două capitale. Există două programe paralele. Există programul Centrului de Proiecte (al Primăriei Timișoara, n.n.) și partea finanțată de către Consiliul Județean. Ei deschid capitala la 1 ianuarie și Primăria deschide în februarie. Din start e clar că sunt două chestii diferite și vedem zilnic că se bat cap în cap în presă. Nici nu vreau să mă gândesc cum vor fi programările de evenimente. Fiecare cum îl taie capul.

Pentru festivalul de teatru Antagon am cerut într-un an Parcul Botanic și, când am ajuns acolo, mai erau două festivaluri. “Dă mai încet ca să jucăm și noi o oră”. Când am făcut spectacolul Lumina Libertății” în Piața Libertății, în Piața Victoriei erau Zilele Maghiare, iar în Piața Unirii cântau Zdob și Zdub.

M.E. Ar trebui o agendă culturală?

O.M. Nu știu, nu e treaba mea. Să își asume fiecare cât poate. Eu pot să îmi asum doar acest loc, să fie spectacolele vizibile, scaunele pregătite, berile reci: „bine ați venit, muzeul e jos”. În rest, să mă duc la o întâlnire când îmi cere cineva opinia. Orașul are foarte multe probleme privind cultura, ele nu se discută până la capăt. De-abia acum au loc consultări. Dar noi am pierdut un timp. Nu ni-l va da nimeni înapoi.

Prima înfățișare în procesul intentat teatrului Auăleu de Ștefan Popa Popa’s va fi la Tribunalul Timiș în data de 8 decembrie 2022. Cu 23 de zile înainte de 2023.  

Interviul a fost editat pentru claritate, consemnat de Lucian Mircu.


                                                         

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.