Marele Ecran: 2-3 întrebări pentru '23 (V)

miercuri, 25 ianuarie 2023

2-3 întrebări pentru '23 (V)

Nu e o observație nouă, nici măcar una deșteaptă: presa culturală locală a dispărut aproape complet din peisaj (sigur, tendința nu e doar locală) însă pare bizar ca tocmai în an de Capitală Europeană a Culturii să nu fie măcar o fițuică, o țidulă, ceva. Mi-am propus să vorbesc cu patru jurnaliști specializați pe cultură (doi încă activi). Discuția cu Otilia Ghițescu s-a ramificat și s-a extins în toate direcțiile, așa că în episodul de azi a mai fost loc doar pentru Zoltan Varga (și el încă prezent pe ogorul cultural), pentru a nu ieși un material-fluviu despre cultură pe care nu-l citește nimeni până la capăt. Mai ales că, la capăt, s-ar putea să prinzi și un curcubeu.

Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, poate un rateu mai mare al orașului care merită semnalat?

Otilia Ghițescu: Regretul meu e că nu știm să fim o comunitate și nu ne ajutăm între noi decât foarte rar. Au existat tabere, diferențele s-au adâncit. Pe undeva, unele lucruri s-au mai învățat. Ideea ar fi să nu ne batem capul cu ce face celălalt și nici să ne punem bețe în roate.

Pare că nu știm să ne adunăm pentru un scop comun. Pe de altă parte, nu știu dacă ne-a zis cineva care-i scopul ăla comun. “Timișoara Capitală Culturală” e prea general.

M.E. Unde crezi că e sursa asta a divizării?

Otilia Ghițescu: Multe vin de la bani și de la felul în care unii reușesc să scrie proiecte și să ia finanțări. Și mai e o discuție: în general se câștigă bani cu proiecte care sună foarte bine dar în urma cărora nu rămâne mare lucru. Ne întrebăm cui se adresează? Are nevoie comunitatea de proiectele alea? Nu ne gândim atât de des la asta pentru că ne vedem fiecare de treabă.

Dacă iei evenimente din ultimii ani care au recurență și știi sigur că se întâmplă, nu sunt așa multe. Sau facem ateliere, discuții, la care mergem tot noi. Nu s-a reușit să se iasă către public. La mine în cartier, în Piața Doina, tantile de la mine din bloc ar trebui să știe că odată la două săptămâni, la punctul termic care, apropo, e amenajat de FITT, se întâmplă ceva la ele în zonă. Nu știu, vin niște copii și cântă la vioară.

Nu s-a creat o obișnuință a omului că și la el în cartier se poate întâmpla ceva. Asta mi se pare marea nereușită a perioadei premergătoare. Nu toată lumea trebuie să vină în centru să se apropie de cultură. Nici nu-i fezabil, ce să căutăm toti în centru? Câtă lume crezi că știe că se întâmplă Capitala Culturală...

M.E...sau ce înseamnă asta pentru ei? De exemplu pentru tantile din Piața Doina?

Otilia Ghițescu: Nimic. Nici nu cred că au auzit.

M.E. De fapt asta ar fi o mare provocare: să însemne ceva și pentru ele.

Otilia Ghițescu: Aici cred că am greșit toti. Am vorbit de chestii foarte mari. “Shine your light”. Am devenit deja cinică la faza asta. A lumina orașul înseamnă a fi parte din el, dar trebuie să funcționeze din ambele părți. De exemplu, să existe niște oameni care vin în școală să explice niste lucruri. Cred că am pornit târziu pentru asta. Da, mai există locuri gen Faber sau cinema Victoria unde se mișcă lucruri, dar ce crezi că o să se întâmple cultural în Fratelia sau Ronaț? Ce au făcut cu punctele astea termice renovate? Cel de la mine din cartier e refăcut din septembrie 2019. Nu cred că au fost 20 de evenimente cu totul. Am văzut niște ateliere de desenat pentru copii. De acolo începe, de undeva de jos.

M.E.: S-a vorbit de o anumită efervescență și autenticitate a ceea ce se întâmpla cultural în anii ’90, început de ani 2000...

Otilia Ghițescu: A dispărut. Uite, nu mai avem cluburi, nu avem locuri de concerte. În mod normal, după ce s-a anunțat că Timișoara a câștigat titlul, lucrurile astea ar fi trebuit să crească. Paradoxal, avem mai puține. Timișoreanul oricum nu e obișnuit să plătească bilet. Dacă e ceva gratis, e plin. “Pe bilet” se mai gândește. Asta iar vine din educație.

M.E. E și un soi de inerție a orașului?

Otilia Ghițescu: Clar, Timișoara funcționează într-un soi de inerție. Spiritul ăla al orașului există dacă mergi și te întâlnești cu prietenii. Avem discuții minunate la un vin, dar cred că am intrat într-o zonă de confort. Mergem pe afară la concerte, dar acasă parcă nu-l mai vedem ca pe un loc unde s-ar putea întâmpla chestii mari. Asta dincolo de patriotismul local, dincolo de “orașul premierelor”, „leagănul rockului bănățean”, „orașul Revoluției”, „orașul multi-culti”... Trăim în continuare din gloria de altădată. Nu ar trebui oare să ne adaptăm și la secolul 21?

În 2021 trebuia să înceapă Capitala Culturală. Ok, a venit pandemia. Dar gândește-te așa: în martie 2020 ce lucrări mari de infrastructură aveai pornite în oraș?

M.E.: Cinematografele?

Otilia Ghițescu: Da, dar erau în faza de proiectare, oricum nu s-ar fi terminat în 2021. Devansarea asta a proiectului ne-a dat ocazia să ne mai curățăm de țărână și să putem ieși la stradă. Nu-i nouă haina, dar măcar îi curată.

M.E.: Apropo, cu ce crezi că vom rămâne sau ar fi fain să rămânem după 2023?

Otilia Ghițescu: Cu cinematografele o să rămânem, ce va mai fi gata. De exemplu, Timiș, unde s-a lucrat bine. La Multiplexity, care e de fapt “Mikloși”, aseară s-a făcut probă de lumină pentru exterior. Dar acolo s-a schimbat pavajul în curte și s-au pus niște bănci. Sper ca undeva în capul comunității ăsteia, așa fragmentată cum e ea, o să cadă o fisă: hai să încercăm să facem din anul ăsta ceva ce n-am făcut încă. Eu cred că am putea construi pentru ce vine după.

Altfel, o să rămânem în memoria colectivă cu prima expoziție Brâncuși în România din ultimii 50 de ani. Că vor aduce “Măiastra” de la Tate, că niște lucrări care n-au părăsit niciodată Centre Pompidou vor fi la Timișoara pentru prima dată.

Eventual am putea învăța să fim mai cooperanți, să fim mai puțin egoiști – fiecare pe tarlaua lui – și poate de la anu’ să înțelegem că este loc pentru toată lumea. Și să înțelegem că pe cultură nimeni nu deține adevărul absolut. Cultura nu se adresează doar elitelor. Trebuie să te duci către om.

M.E. Cultură e și pleșcăvița și langoșii din Badea Cârțan, nu doar Brâncuși.

Otilia Ghițescu: Tocmai s-a închis langoșeria din Bălcescu. Asta vreau să zic: nu neapărat că proiectul de capitală este un eșec, dar uneori în viață pălăria ți-e mare sau ți-e mică. Nu s-a găsit altă mărime, na!

Poate că și Comisia Europeană ar trebui să regândească treaba asta. Tu ce ai știut că s-a întâmplat la Novi Sad? ( orașul Novi Sad din Serbia a fost Capitală Culturală Europeană în 2022, n.n. ).

Capitală Culturală nu înseamnă că trebuie să-ți vină marii artiști. Capitala Culturala înseamnă încercarea acelui oraș de a coborî cultura în stradă. Nu desconsider pe cineva care nu merge la teatru - poate are alte probleme în viață, alt background. Cum îi transmiți că poate trăi emoțiile unui act artistic pe înțelesul lui, fără să se simtă privit de sus? Ăla ar fi rolul unei Capitale Culturale, într-adevăr pe lângă câteva evenimente marcante. Ajungem tot la comunitate, cartiere...

M.E.: La firul ierbii

Otilia Ghițescu: Ăla-i. Sper să facem ceva în direcția asta mai departe, fără greutatea titlului de capitală culturală, care cred că pe undeva este și timorant. Așteptările sunt foarte mari, nu știu exact ale cui. Ale noastre între noi. “Oare celorlalți le iese bine anul ăsta?”. Sună rău. Operatorii culturali care au făcut treabă până acum, fac și după 2023 încolo. Acolo vrem să ne vedem mulți.

M.E.: Tu ai niște așteptări personale?

Otilia Ghițescu: Sincer, vreau să mă bucur de ce se întâmplă anul ăsta. Și aș vrea să am de ce să mă bucur, că programul e deocamdată puțin vag. Am constatat că peste vară e destul de gol. Ceea ce e în nota obișnuită a anilor culturali de până acum.

Ce aștept cel mai mult: expoziția Brauner și Cargo X de la Rimini Protocol, o trupă de teatru mișto din Germania. Dar vreau să mă pot bucura de ele. Toamna trecută erau 4-5 chestii care se întâmplau în același timp iar peste vară nu s-a întâmplat nimic timp de o lună. Nu e normal să nu fie o planificare.

M.E.: Vezi vreun titlu de film pentru povestea asta cu Capitala?

Otilia Ghițescu: “Un tramvai numit dorință”. E cu premiere, cu tramvaie, cu nici bun nici rău.

M.E.: Personal, am resimțit lipsa presei culturale în anii ăștia. De ce nu mai avem presă culturală locală?

Otilia Ghițescu: Pentru că presa e înnebunită acum să facă click-uri. Oamenii ar vrea să citească și lucruri pozitive, doar că ți se bagă pe gât scandal, clickbait, clickbait. Pe print nu mai avem nimic în oraș. Ziarul Renașterea? Atunci nu mai bine punem un accident, o înjurătură între doi politicieni?

Deși, contrar aparanțelor, sunt articole despre cultură care se citesc foarte bine. De exemplu, am fost la un tur ghidat de Heritage of Timișoara în Elisabetin. Știu zona din copilărie și poveștile bunicului despre vechile clădiri așa că pentru mine a fost mai degrabă o călătorie în timpul meu personal. Așa am și redat-o în articol, că noi de fapt avem un oraș frumos care așteaptă să-l redescoperim și îl redescoperim de fiecare dată altfel. Se citesc materialele personal făcute, nu comunicate.

Doar că nu prea mai avem timp ca ziariști. Și nici nu mai suntem mulți care știm să scriem despre cultură. Apoi, suntem foarte puțini care mergem la evenimente. Îți trebuie, pe lângă vocabular, dorința de a vedea lucrurile. Din punctul ăsta de vedere sunt fraieră, dar cred că îți faci viața mai trăibilă dacă găsești lucruri frumoase în ce faci. Citisem zilele trecute: “good things come to you if you choose not be a miserable cow”.

M.E.: Sau ca în A fost sau n-a fost: “Domnilor, uitați-vă ce frumos ninge afară!”

Otilia Ghițescu: Da, pentru că ne așteptăm în viață să ni se întâmple lucruri mărețe și atunci le ratăm pe alea mici de fiecare zi.

M.E.: În frenezia de evenimente care se anunță, cum le vei acoperi? Cum faci selecția la care mergi?

Otilia Ghițescu: Sincer, voi merge în primul rând la evenimentele pe care cred că am să le înțeleg. Nu trebuie neapărat să spunem noi cât suntem de deștepți, lasă-l pe celălalt să descopere cât ești de fain.

M.E.: Mi-a povestit Simona Donici că acum ceva ani au fost niște cursuri, ateliere de pregătire a unor tineri de la Jurnalistică pentru a scrie despre zona culturală. Unde sunt acei tineri acum?

Otilia Ghițescu: Habar n-am, probabil lucrează într-o corporație, la call-center. Pentru că din jurnalismul cultural nu se câștigă bani.

După ce am închis reportofonul, Otilia m-a condus până la stradă. Ploaia tocmai se oprise. Otilia dorea să vadă cerul convinsă că, pe așa o vreme, de obicei apare și un curcubeu, undeva. Am tras concluzia: “tu vrei să vezi curcubeul de la capătul anului cultural!”

Otilia Ghițescu: jurnalist (RFI România), călător și cititor. "Probabil că dacă aș fi descoperit mai repede cât de fain e radioul aș fi făcut asta mai demult. Așa, doar învăț să spun ce văd și cu vorbele altora”.

Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, poate un rateu mai mare al orașului care merită semnalat?

Zoltan Varga: Principalul meu regret este că în cursa asta nebună pentru Capitala Culturală Europeană, pe lângă cei îndreptățiți (adică indivizii care fac parte într-un fel sau altul din bula culturală locală), s-au implicat și omuleții politici. Care au devenit peste noapte experți culturali. Și care ne-au servit multiple nuanțe ale limbajului de lemn de genul: „...drept rezultat direct al dezbaterilor din cadrul conferinței de management și marketing cultural, reprezentanți ai instituțiilor de cultură subordonate administrației locale și centrale, ai administrației publice și ai universităților din Timișoara au semnat, o declarație comună, pentru a sprijini relansarea activităților culturale din Timiș într-o manieră convergentă și integratoare“.

Ar mai fi și alte regrete dar, pe scurt, ideea este că ne lipsește infrastructura pentru muzică „modernă“. N-avem săli de concerte la nivelul anilor noștri. N-avem un loc mișto în care să se cânte. Drept urmare, multe acțiuni culturale sunt organizate în restaurante sau pub-uri. Cu ospătărițe care aleargă cu tăvi pline de mâncare prin fața artiștilor sau cu inegalabilul sunet al expresorului de cafea care pornește exact în momentul ăla când în sală se petrece un moment sentimental. Cred că o capitală culturală europeană ar merita ceva mai mult la acest capitol.

M.E. Cu ce crezi că vom rămâne sau ar fi fain să rămânem după 2023?

Zoltan Varga: Sunt mai mult decât convins că în 2023 Timișoara va bifa cu success „nșpe“ mii de acțiuni culturale. Vom și rămâne cu ceva, dar nu fac profeții. Probabil „după 2023“ viața culturală a Timișoarei va reveni la „normalitatea“ de dinaintea pandemiei. Cu bune și rele. Ș-atunci vom reveni la discuții, colocvii, dialoguri, dezbateri și șuete despre relansarea sectorului cultural.

M.E.: Tu ai niște așteptări personale?

Zoltan Varga: Așteptări personale pentru 2023...să vină Nick Cave și Bjork în noua sală de 15.000 de locuri a orașului nostru. Dincolo de science-fiction, e clar că vom avea mii de acțiuni culturale din toate domeniile. Printre acestea se vor număra și câteva evenimente cu adevărat remarcabile, dar care vor trece oarecum neobservate.

M.E.: Fiind unul din ultimii care mai scrii despre ce se întamplă în oras pe partea de muzică, de ce crezi că nu mai exista presă culturală locală (dincolo de ce se întâmplă la nivel național, galactic...), mai ales în anul asta? Cum o să mai ajungă informația la public în frenezia de evenimente care se anunță, fără acoperirea asta mediată a unei prese specializate? Sau cum o să filtrezi chiar tu ce anume merită semnalat? Știu că sunt 3 in 1, dar n-am reușit să pun o singură întrebare pe subiectul ăsta încâlcit.

Zoltan Varga: De ce nu mai scrie nimeni despre muzică în orașul ăsta? E o întrebare-capcană la care chiar nu dețin un răspuns elocvent. Sper totuși ca presa culturală să strălucească în orașul care are motto-ul Shine your light. Unii preferă să publice articole comprehensive despre ce culoare a avut rochia solistei care tocmai a cântat pe scenă și ce a băut înainte de performance. Alții se lansează în cronici interminabile despre teambuilding-uri și alte Romina VTM. Alții preferă cultura reală. Este spațiu pentru fiecare.

Nu m-ai întrebat, dar simt nevoit să răspund. De ce fac chestia asta? Pentru că dincolo de toate obstacolele cu care ne confruntăm zi de zi, rămâne bucuria de a activa într-un domeniu magic. Chiar dacă nu reușești să schimbi lumea, ai satisfacția de a oferi o analiză lucidă asupra evenimentelor în epoca fast-forward în care trăim. Nu e ușor să rămâi imparțial. Uneori se lasă cu sacrificii și nemulțumiri. Doar că...la sfârșitul zilei, după ce tragi linie, te pătrunde un sentiment de bucurie. Ești inundat de o energie pozitivă. Și chestia asta valorează mai mult decât un diamant Koh-i-Noor.

Zoltan Varga a prins pasiunea pentru muzică dinainte de 1989, pe cand la modă erau magnetofoanele Kashtan sau casetofoanele deck. În 1996 și-a început cariera de DJ la primul radio privat din Timișoara, Radio Vest. Din 1999 a fost redactor muzical la diverse publicații locale și a editat blogul de recenzii muzicale DeAscultat. Sub numele Zoleevee mixează în cluburi și la festivaluri din țară.

Consemnate și editate de Lucian Mircu.