miercuri, 1 februarie 2023

2-3 întrebări pentru '23 (VI)

A fost o vreme la Timișoara când jurnaliștii "pe cultură" erau citiți și respectați. A fost o vreme când aveau unde să scrie și unde să-și realizeze emisiunile. Simona Donici (Mona pentru prieteni) și Andreea Medinschi au făcut ani buni jurnalism cultural la Timișoara. Au rămas oarecum în zonă (Zonă?) și au o privire mai cuprinzătoare atât asupra subiectului cât și a obiectului muncii. Le-am rugat să răspundă la cele 2-3 întrebări și am primit, în schimb, două sinteze lucide asupra momentului capital în care ne găsim. Vorba călăuzei, ai grijă ce-ți dorești... 




Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, poate un rateu mai mare al orașului care merită semnalat? Sperând că odată cu eșecurile vin poate și lecțiile...

Simona Donici: Am multe  regrete și, privind în urmă, din ziua în care ne-am întâlnit în Sala 2 TNT să înființăm Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și până astăzi, când mă întâlnesc cu întrebarea ta, văd un șir prea lung de rateuri. Dacă e să le semnalez doar pe cele care mi se par uriașe, aș începe cu faptul că nu s-au concentrat resursele spre adevăratele nevoi culturale ale Timișoarei, ale comunității. Spre exemplu, către identificarea, recuperarea, crearea, convertirea unor noi spații pentru evenimente culturale. Nu doar că nu avem o sală polivalentă pentru evenimente cu adevărat mari, precum concertele și festivalurile pentru care  mergem la Budapesta, Beograd sau chiar la Debrecen, de exemplu, dar nu avem  săli nici pentru  teatru, pentru alte arte performative. 

Suntem în anul Capitalei Culturale așa cum eram si în anul 1963 sau în 1983: cu teatre care își împart, jumi’-juma’, scenele și se luptă pentru fiecare sfert de zi de repetiție la scenă. Nu pot să nu mă gândesc cum ar fi fost dacă banii cheltuiți să se mute niște instituții cu birouri în clădiri mari și luxoase sau banii îngropați în incubatoare în care nu se întâmplă mare lucru ar fi fost investiți în spațiul Cinema Arta iar Teatrul Maghiar ar fi avut deja acolo, în Iosefin, o sală de arte performative și un teatru de vară, dacă ar exista deja și noua sală a Teatrului German, dacă ar mai fi fost pregătite, în acest timp, alte spații de joc, o infrastructură necesară și suficientă pentru acest an. Singurele săli mai mari de spectacole ne sunt, practic, cvasiinaccesibile, pentru că, în mod firesc, ele sunt exploatate de cei care le dețin și care, la rândul lor, le partajează între ei și le sunt insuficiente.

Alte rateuri sunt generate de evoluția acelei asociații, schimbările haotice, timpii pierduți pe nu știu ce pseudoproiecte, protocoale de colaborare, vizite de lucru cu destinații exotice din care nu s-a ales nimic pentru Timișoara, marile și micile războieli de orgolii și ”lupte intestine”. Ani importanți risipiți și o impredictibilitate care a făcut să ratăm oportunități culturale extraordinare, pentru că artiștii importanți și evenimentele mari se antamează cu câțiva ani înainte, cu bugete clare pentru onorarii și producție, iar noi în acest moment nu ne știm clar nici măcar bugetele pentru anul acesta. 

În plus, probabil pentru a mai dilua nemulțumirea/dezamăgirea publicului față de acest proiect, în anii  ”de pregătire” s-au deschis robinetele la ”cultură moca”, tot felul de acțiuni cu acces gratis. Sigur că există zone defavorizate în care se impune o altă strategie, duc și eu spectacole gratis unor oameni care altminteri nu ar ajunge niciodată la teatru; dar s-au bugetat tot felul de acțiuni mai mici sau mai mari, cu câțiva lei sau cu sute de mii de euro, toate prin centru, să vadă lumea, să nu plătească pentru ele și să spună că ”măcar se face ceva”, chiar dacă nu a rămas nimic după ele. Mi-amintesc cum, în fața unei alimentări, patru tineri cu un microfon și o boxă hârâită citeau prost ceva dintr-o piesă de teatru și nici măcar un om nu s-a oprit să-i asculte, nici măcar o foaie de hârtie lipită să explice ce se întâmplă nu aveau, îmi amintesc și de tuburile acelea de beton împrăștiate prin oraș, de tot felul de nimicuri dubioase cu titluri pompoase pe care s-au aruncat bani. ”Cultura moca” e o practică foarte păguboasă pe termen lung, omul trebuie să plătească bilet la evenimente culturale, să investească în reflexul său de spectator, doar astfel construim mecanisme corecte și funcționale pe piața culturală. 

Uite, încă ceva: în decembrie am putut vedea la Timișoara, timp de două zile, un performance al unuia dintre cei mai importanți regizori ai lumii, o instalație teatrală fascinantă. Am fost la două reprezentații succesive, în sală au fost 10 -16 oameni, era un eveniment finanțat din bani publici. Câteva zile mai târziu, în aceeași sală colinda Hrușcă, în turneu privat, bilete scumpe, era arhiplină sala, până sub streașină, n-aveai loc s-arunci un ler. Zic că n-ar trebui să ne-mbătăm cu apă: și asta e Timișoara, nu văd să răzbată capitala culturală și în zona aia.

Cred însă că cea mai mare ratare este pierderea sensului comunitar al proiectului. Cum spuneam, mă număr printre fondatorii asociației, însă de câțiva ani nu mai sunt nici membru al ei. Așa că spun asta  pe jumătate dinăuntrul poveștii, pe jumătate dinafară: orașul ăsta are un potențial  de inteligență creativă fenomenal, care s-a risipit, are artiști grozavi care au intrat în joc cu entuziasm și cu o solidaritate prețioasă, pe care echipa care a gestionat proiectul a reușit să-i îndepărteze, să-i  frustreze și să dilueze acest sentiment comunitar atât de necesar. Sigur că vidul creat de plecarea lor a fost umplut, într-o semnificativă măsură, de oportuniști, e un fenomen previzibil. Dar tot orașul ăsta s-a dovedit, adesea, în zona lui culturală, foarte meschin, vanitos, provincial, obtuz. Timișoara este un oraș de orașe (chiar de Orașe paralele, cum se vede în proiectul imersiv al echipei Peca-Mărgineanu la Teatrul Maghiar) și toate aceste orașe ar fi trebuit integrate în Capitala Culturală, asta ar fi fost prima misiune a celor care au gestionat proiectul. Foarte târziu s-au repornit motoarele în direcția bună, s-au recuperat multe lucruri, sincope au mai fost și în perioada recentă, dar cred că nimeni, nicio echipă, nu ar fi putut face minuni în acest timp. Nu cred că cei doi ani de amânare au rezolvat foarte multe, tot flic-flacuri facem și tot după ureche cântăm aria generală, în buna tradiție a românismului, cu note de bănățenism fălos.

M.E.: Cu ce crezi ca vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

Simona Donici: Sper, adică îmi doresc tare mult, că anul acesta și tot ce oferă el în plan cultural să restaureze relația dintre public și comunitatea artistică a orașului, pe care meschinele confiscări ale proiectului, dar și anii de pandemie și contextul mai larg, au destructurat-o. Sper să se păstreze un apetit cultural crescut la nivelul publicului general, sper să rămânem cu spectatori care au reflexul de a intra într-o sală de spectacol, care știu să-și aleagă evenimentul ce li se potrivește și știu că merită să plătească biletul pentru el. 

Sper, de asemenea, să ne alegem cu administrații mult mai conștiente că investiția în cultură este esențială și profitabilă, că ea se reflectă direct în calitatea vieții orașului/regiunii/cartierelor/oamenilor, sper deci la bugete corecte, consistente, și la o sinceră disponibilitate față de un domeniu până nu demult considerat mai degrabă deranjant și dispensabil. 

Aș vrea să avem acces și susținere pentru a amplifica vizibilitatea noastră culturală în străinătate, să avem resurse pentru turnee importante ale Teatrului Maghiar, care nu au fost niciodată considerate o oportunitate sau o prioritate pentru oraș. 

Mi-ar plăcea să rămânem cu aerul de oraș fain, prietenos și interesant, care are mai mereu ceva deștept de arătat și de povestit. Mi-aș dori să rămânem și cu o zonă a culturii independente mult mai puternică și mai bine antrenată, sper să crească mai ales organizațiile mici și medii în acest context, pentru că diversitatea lor răspunde sănătos nevoilor unui public la rându-i foarte divers. Observ că sunt 4-5 proiecte mai mari care și-au asigurat direct accesul la resurse și absorb enorm din ele, iar proiectele mici și multe se luptă pentru firimiturile de la ”masa bogaților”. Disproporția asta va avea, sunt convinsă, un efect negativ, căci se limitează diversitatea opțiunilor culturale, publicul general este alcătuit din publicuri cu nevoi și alegeri diferite, și multe dintre acestea se vor pierde. 

În plus, văd prea multe proiecte care atrag finanțări pentru că sunt bine scrise, autorii lor folosesc cu multă iscusință noua limbă de lemn, sunt foarte eficienți în ”implementarea” birocratică, dar proiectele sunt pe hârtie și nu rămâne nimic în urma lor. Ar fi grozav dacă exercițiul acestui an ne-ar învăța pe toți, și pe cei care fac proiecte, și pe cei care le aleg, și pe cei care gestionează fondurile, și pe cei care consumă aceste ”produse culturale”, să discernem și să cernem ce este cultură, în toate splendida ei diversitate, și ce doar profită și imită cultura. 

Este pregătit pentru acest an un calendar opulent, se vor petrece sute de evenimente, multe dintre ele captivante, vin artiști extraordinari în Timișoara, mi-e greu să cred că cineva care se vrea parte a acestei experiențe nu-și găsește ceva care să-l încânte. Dar Capitala Culturală Europeană înseamnă, sau ar trebui să însemne, mult mai mult decât un program de evenimente cu artiști care vin, prestează și pleacă; sper deci să rămânem cu o cultură comunitară puternică, cu 500 000 de timișoreni care consumă cultură așa cum consumă…nu știu, curent electric, ciocolată sau pastă de dinți,  oameni care înainte nu veneau la evenimente artistice pentru că nu simțeau că li se adresează, iar acum vin, pentru că e capitala lor culturală, oameni care se uită curioși la culturile celorlalți, ale celor diferiți de ei, și pe care le refuzau sau ignorau înainte; plus de 10 ori mai mulți vizitatori decât localnici, atrași de atmosfera unui oraș pe care capitală nu-l face un titlu, ci îl fac oamenii săi, comunitatea asta artiști-public. 

Bun, m-a luat valul, întrebarea era ce ar fi fain să rămână, da? Rămânem cu  cinematografele refăcute și asta e minunat, dar cred că s-ar fi făcut și dacă nu eram capitală culturală. Rămânem însă și cu niște structuri și mecanisme de finanțare  a culturii pe care nu le-am fi avut fără să fim Capitală Culturală Europeană. 

M.E.: Ai niste așteptări personale? Sau lucrezi la ceva / ai ceva în plan pentru anul acesta?

Simona Donici: Am multe așteptări, iar la unele dintre ele îmi răspund singură, lucrând pentru ele. Lucrez pentru TESZT Festival, ultima săptămână din mai, de la care toată lumea așteaptă minuni și le și primește, va fi o ediție și mai bună, am izbutit, împreună cu colegii mei, o selecție foarte, foarte interesantă de spectacole care nu au mai fost în România, experiențe intense, într-un concept puternic. Rămân cu frustrarea că, din lipsă de spații suficient de ample și de dotări, a trebuit din nou să renunțăm la câteva evenimente excepționale. Vom juca în spațiile noastre, în spații (re)inventate pentru TESZT și în locuri total neașteptate pentru teatru.

În celălalt plan al vieții mele teatrale, adică ăla unde sunt…independentă, mă dau peste cap, fac șpagate, înghesui caravane de cămile pe gaura acului lăsată pentru ăștia ca noi. Compania independentă Arte-Factum va face 50 (și ceva!) de evenimente în anul acesta, am început cu monodrama "Arta pârțului", după "Jurnalul unui geniu" de Salvador Dali, la finisajul expoziției "Totalitatea formelor", în Galeria Subterană a Casei Artelor; continuă stagiunea Nocturnalii, vom avea expoziții de etnosculptură în stradă, premiere de teatru, concerte și…mistere capitale. Suntem foarte norocoși să  avem două spații  splendide pentru spectacolele noastre, Studioul Franciscan și Curtea Franciscană, în care am fost primiți, cu extraordinară  generozitate, de Centrul de Cultură și Artă al Județului Timiș. Sunt spații nonteatrale, reconfigurate ca spații de teatru și, în ultimii 6 ani, am jucat acolo zeci de spectacole, pentru sute de spectatori. Mai avem și kibbutzul #artefactum, din zona Lahováry, care se va deschide pentru artiști și public în alt fel decât tot ce am făcut până acum.

Mai vreau să spun că, în 19-20 februarie, noi vom deschide o capitală culturală timișoreană la Budapesta, la invitația  Institutului Cultural Român din Ungaria, cu expoziția de etnosculptură "Înainte de Brâncuși", a lui Mihai Donici, și cu un recital de flaut susținut de Vlad A. Colar care va cânta și o piesă intitulată Flauros, a compozitorului timișorean Gabriel Mălănciou, inspirată și dedicată acestor etnosculpturi. Vom închide expoziția de la Budapesta în 23 martie, cu monodrama "Marmeladov", jucată de actorul Levente Kocsárdi, iar a doua zi vom duce și capitala, și expoziția, și teatrul nostru la ICR Szeged.

Dar mai important decât orice este că abia aștept să văd ce au pregătit ceilalți, să fim cât mai des împreună, unii la evenimentele celorlalți, să le caut pe acelea care nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost Capitala Culturală.

M.E.: Ce titlu de film crezi că s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala?

Simona Donici: Primul răspuns ar fi fost, în glumă, un colaj între "Călăuza" (ai grijă ce-ți dorești!) și "Câteva zile din viața lui Oblomov". Dar dacă mă gândesc mai bine, cred că aș propune un scurtmetraj al unuia dintre regizorii mei favoriți, Adrian Sitaru, un artist pe care eu îl admir foarte tare. Filmul se numește "Excursie" și e acolo un băiețel care se pregătește pentru venirea extratereștrilor și își filmează lumea, să le-o arate, și le-o explică, uite-așa: ”cățel. Prietenul omului”.

M.E.: De ce nu mai există presă culturală locală? (dincolo de starea deplorabilă a presei românești în general). Tocmai în anul de capitală culturala nu avem nimic serios care sa reflecte ce se întamplă aici. O țidulă, ceva, orice...

Simona Donici: Păi, n-aș trece ”dincolo de starea deplorabilă a presei românești în general”, ca să răspund la întrebarea ta, căci tocmai aici e primul răspuns. Redacțiile acelea cu 30-40 de jurnaliști care scriu ”pe domeniu” și se specializează nu mai există, sunt istorie. Astăzi, un site de știri e ”ținut” de 3-6 oameni care scriu tot și mai ales scriu repede, goana asta după click-uri omoară și cele mai bune intenții jurnalistice. Cine mai are timp să caute trei surse, să verifice, să se documenteze într-o arhivă sau într-o bibliotecă? Să fim serioși. Zice un politician ceva, pac, la gazetă!, în timp real, gata, am dat primii un porumbel în exclusivitate. Scrie careva, cu un dram de notorietate, ceva pe facebook? Copy-paste pe site, gata articolul, clickbait, clickbait! Cred că jumătate dintre ”articole” sunt luate de-a gata de pe facebook. 

Să știi că nici în vremurile când mai aveam cât de cât ”presă culturală locală”, nu era simplu. Pagina de cultură era ținută, de fapt, că dădea bine, dădea un aer de respectabilitate publicației, dar cum apărea vreun incendiu, o crimă, un accident sau ceva meci de fotbal, cultura zbura din sumar. Era o luptă de gherilă să primești ”600 tipo”, adică 20 de rânduri dactilografiate pentru o premieră de teatru. 

Când a venit studentul Ionuț Mareș în practică la redacția mea, l-au repartizat să scrie despre accidente rutiere, ce dacă el citea Dilema! Ca să te formezi ca jurnalist cultural e nevoie de timp, de răbdare, de ani în care nu câștigi bani, cine mai are astăzi timp?  Nu știu ce mai e acum la facultatea de jurnalism din Timișoara, nici cine mai predă acolo, sunt convinsă că au și acum studenți talentați, culți și deștepți ca Mareșalul (Ionuț e jurnalist și critic de film, locuiește în București, n.n.), nu știu pe unde ajung după licență, probabil pe la corporații, pe unde se câștigă ceva bani. 

Mai există și astăzi, în Timișoara, jurnaliști buni, onești, iscusiți, care scriu cu pasiune știri culturale, dar și ei trebuie să scrie de toate, repede, și să facă norma de click-uri. Meseria de jurnalist te înghite, te devorează, îți ia tot, îți dă ceva. Asta nu s-a schimbat. Sigur, mai apar și ceva reviste culturale, dar cele mai multe sunt tributare unei culturi de gașcă, noi și ai noștri, citești mereu despre aceiași scriitori, aceiași regizori, actori, aceleași companii, scris în același fel, chiar și fotografiile sunt ca un album de familie, pentru publicul larg e o cruntă plicticoșenie. Totuși, în anii de când ne tot pregătim să fim capitală culturală europeană, am văzut că s-au finanțat tot felul de proiecte de ”jurnalism cultural”, ”ateliere de jurnalism”, ”școală de jurnalism” etc, asta e bine, eu tot aștept să văd jurnaliștii și criticii care ies din proiectele astea, abia-i aștept, zău.

Simona Donici este critic de teatru și a lucrat mulți ani în redacții din Timișoara. În prezent este consultant artistic la Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely", coselecționer și curator al festivalului TESZT și este co-fondatoare a companiei independente Arte-Factum.




Marele Ecran: Capitala stă să înceapă. Care e principalul tău regret acum, la început de 2023?

Andreea Medinschi: Cu riscul de a supăra foarte multă lume, o spun a nu știu câta oară: Timișoara nu este un oraș cultural. Nu are tradiția Iașului sau efervescența continuă a Clujului. Cu toată bucuria și speranța pe care mi le-am impus ca fiind adevărate după câștigarea acestui titlu, am un foarte mare regret. Și anume faptul că acest proiect nu a reușit nici până acum să fie unul asumat de oraș. Și nu mă refer aici la administrație, la oficialități sau la actanții culturali -Doamne, cât urăsc cuvântul ăsta!-, ci la timișoreanul de rând, la receptorul demersurilor artistice de orice fel.

M.E.: Care ar fi fost atitudinea ideală a cetățeanului urbei?

Andreea Medinschi: Nu cred că există o atitudine ideală față de un astfel de proiect. Mi-ar fi plăcut însă mult să descopăr că el scoate la iveală un soi de solidaritate între timișoreni: „E proiectul orașului nostru, hai să-l facem să fie...fruncea. Mi-ar fi plăcut să nu mă lovesc de manifestări (pe alocuri) zgomotoase de intoleranță, cu iz pregnant de rasism și xenofobie. Să descopăr mai multe minți deschise față de evenimente care poate ne scot din zona de confort. Să fim în stare să lăsăm naibii găștile politice și să ne bucurăm de ceea ce ni se întâmplă...once in a lifetime.

M.E.: Pentru tine ce înseamnă 2023?

Andreea Medinschi: Pentru mine e un an de suflet. Și chiar nu e un clișeu ceea ce spun. E un an în care, la Casa Artelor/Direcția Județeană pentru Cultură Timiș, instituția în care muncesc de ceva vreme, se întâmplă un proiect la care eu țin enorm. Din februarie 2023, până în februarie 2024, galeria Pygmalion va găzdui 12 expoziții ale unor maeștri ai Timișoarei, artiști esențiali pentru oraș, creatori care nu mai sunt printre noi. Vă dau doar câteva exemple: Octavian Maxim (cu Max începem anul), Leon și Xenia Vreme, Vasile Lucaciu, Diodor Dure și Victor Gaga, Magda Ziman. Acestea sunt numele care acoperă primele 6 luni din acest cultural 2023.

Pentru mine, proiectul acesta e extrem de personal. Dacă pentru colegii mei e un exercițiu de memorie culturală atât de necesar, pentru mine e cumva...alinarea mai multor doruri: de copilăria în care alături de acești artiști am trăit farmecul taberelor de creație în care mergeam împreună cu părinții mei, de orele nesfârșite în care atelierele multora îmi erau casă bună, de vernisajele prelungite până la ore mici la care stăteam gură cască și ascultam discuțiile lor... de oameni mari.

M.E.: De ce nu mai există presă culturală în Timișoara?

Andreea Medinschi: Pentru că nu e timp. Pentru că e nevoie de credibilitatea celui care semnează. Credibilitate care, ce să vezi, tot în timp se câștigă. Or atunci când știrile trebuie să curgă și online-ul presează, redacțiile în care, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, există doar câțiva oameni, nu își mai permit să piardă click-uri pentru că 50% din redacție scrie o cronică teatrală sau o recenzie de carte. Au trecut vremurile în care, pe holul de lângă secretariatul Teatrului Național exista un panou pe care erau decupate și prinse în piuneze cronicile scrise de Simona Donici sau de Ildi Achimescu, articole pe care toți actorii le așteptau cu nerăbdare și le citeau cu mare curiozitate. În contextul acesta, mă înclin în fața celor foarte câțiva (sic!) care mai își fac vreme din când în când să scrie și despre muzică, artă plastică sau teatru așa... ca un jurnalist cultural și nu ca unul... de pe economic

M.E.: Care e titlul de film care s-ar potrivi cel mai bine cu 2023?

Andreea Medinschi: Sper din tot sufletul să fie La vita e bella și nu The End of Days.

M.E.: Cu ce ai vrea să rămâi în 2024?

Andreea Medinschi: Cu șfungul de acum și cu glicemia în limite normale.

Andreea Medinschi a realizat timp de 17 ani mai multe emisiuni culturale longevive la televiziuni locale din Timișoara: Analog, DIGI și TVR Timișoara. Din 2016 este consilier pe comunicare la Casa Artelor (Direcția Județeană pentru Cultură Timiș). 

Interviuri consemnate de Lucian Mircu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.