miercuri, 17 mai 2023

10 ani: Ceau, Vesna!

Vesna nu vorbește mult, probabil e cea mai tăcută persoană din echipa Ceau, Cinema! (a nu se înțelege timidă: Vesna îți va zice întotdeauna exact ce gândește). Dar dacă spune că face ceva, poți conta că așa va fi. Chiar dacă vine ruperea de nori. Vesna Stepanov-Roșca lucrează la Teatrul Maghiar „Csiky Gergely” din Timișoara și e multitasking ninja la Festivalul TESZT. A venit prima dată la Ceau, Cinema! convinsă de soț și a rămas. A tăiat lubeniță, a șters scaune, a gestionat situații de tot felul, și în prezent se ocupă de Departamentul Guests. 

                                                Foto: Zorislav Stojanovic
     

Care e ediția ta preferată? Sau poate ai un moment preferat?

Vesna Roșca- Stepanov: De fiecare dată când începe festivalul am certitudinea că asta va fi cea mai faină. Țin minte cu drag proiecțiile sold-out „Planeta Petrila” și „Superhombre” de la Grădina de vară.

Care a fost cea mai grea clipă pentru tine în acești (aproape) zece ani?

Vesna: A fost greu când am avut o rupere de nori în curtea fostului cinema Arta și a trebuit să adunăm foarte repede toată aparatura după lăsarea întunericului (în condițiile în care exista o singură sursă de lumină și un singur loc de depozitare), iar a doua zi am stat efectiv lângă vidanjă să aspire bălțile pentru următoarea proiecție. Mă bucur că am depășit etapa de locații improvizate, unde trebuia făcut totul de la zero în lipsa unui cinema adevărat.

Care e momentul pe care l-ai ratat în festival dar ai fi vrut să-l trăiești?

Vesna: De fiecare dată ratăm multe filme din cauza programului încărcat - încerc să le recuperez cumva ulterior. Am ratat Testimonial de Răzvan Georgescu.

Eșecul (greșeala) din care ai învățat cel mai mult?

Vesna: Nu te baza 100% pe nimeni, always have a back-up plan - asta e o lecție pentru toți organizatorii care lucrează cu finanțatori, prestatori și voluntari. Adică și cea mai perfectă planificare se duce dracului din cauza unui detaliu. Ceau! mi-a perfectat abilitatea de a găsi soluții ingenioase rapid pe plan profesional, dar schimbarea cea mai importantă este că mi-a sporit (și îmi întreține) entuziasmul și încrederea pe care o am în timișoreni de a face lucruri valoroase. 

Care au fost marile obstacole dar și marile recompense din acești ani?

Vesna: Lipsa spațiilor potrivite, lipsa finanțării previzibile și constante, numărul redus al colaboratori stabili și de încredere pe termen lung - acestea sunt obstacolele cu care ne întâlnim constant, la fel ca și alți organizatori de evenimente. Însă bucuria principală e spiritul de echipă și atmosfera bună creată de Ceau! - care este, foarte important, un eveniment creat local, „de la firul tulpinii de lubeniță”. A pornit dintr-un entuziasm al câtorva oameni și din nevoia existentă printre timișoreni de a avea acces la mai multe filme non-mainstream, cum e și normal într-un oraș care nu mai avea cinematografe de stat. Ar trebui să continue pentru că Timișoara merită să aibă Ceau! - un festival cu o identitate clară, cu o linie curatorială excepțională și o aplecare evidentă spre climatul creativ local.

Ce înseamnă pentru tine, personal? 

Vesna: E întâmplarea din an care îmi oferă un imbold să keep going în sfera culturală. E o idee în care cred și pentru care fac echipă cu soțul meu și prietenii noștri – care, deși au personalități diferite și meserii diferite (și uneori păreri foarte diferite) – își pun la bătaie timpul și entuziasmul pentru festival.



consemnat de Lucian Mircu




miercuri, 10 mai 2023

10 ani: Ceau, Anca!

La prima vedere, poate părea bizar ca soțul să îi ia interviu soției. Dar soția e și (co)fondatoare a Asociației Marele Ecran. Anca Mircu s-a alăturat cot la cot, din al doilea an, nebuniei începute în 2014 și treptat a devenit o piesă de bază în mecanismul din culisele Ceau, Cinema! Practic s-a îmbolnăvit și ea de festival, vrând nevrând. De-a lungul anilor, a tradus texte, a comunicat cu invitați și sponsori, a book-uit avioane, a gestionat cineshop-ul, a cărat, a măturat sau, mai elegant spus, „logistică”. Din 2017 a ghidat echipa de voluntari. Și s-a lăsat ghidată, în tot acest timp, de prietenie.


Care e ediția ta preferată de Ceau, Cinema? Sau poate ai un moment preferat?
 
Anca Mircu: Pentru mine nu există termenul ăsta… „ediția preferată”. E ca și cum m-ar pune cineva să aleg între 10 destinații turistice de vis. Le-aș alege pe toate, pe rând. Dar pot să mă refer la cea de-a doua ediție, ca fiind cea mai memorabilă. Cea în care am plonjat direct în acțiune, fără să știu ce înseamnă, fără să prevăd tăvălugul care te ia pe sus, te lovește de toți pereții și nu te lasă decât după patru zile, lat de oboseală și plin de o euforie tâmpă. La prima ediție, ne-am jucat cu toții de-a proiecțiile, apoi a venit acțiunea, odată cu ediția a doua. Eram în postura de prospătă mămică, ușor desprinsă de realitatea socială, dar cu o mare dorință de a-mi ajuta prietenii. Nu voi uita prima proiecție de la Gottlob, uimirea de a vedea oameni care au venit din Timișoara pentru a vedea un film acolo. Furnicarul de voluntari care se înghesuiau în spațiul mic din lobby-ul cinematografului. Mâinile veșnic lipicioase de la zeama de lubeniță. Porumbul „împrumutat” de selecționerul festivalului de pe câmpul din apropiere și copt de cei mai buni prieteni veniți special din oraș, ca să ne gătească (Cristi, Corina, Nata, Florin). Aferim văzut în aer liber pe stadionul din sat, un „acoustic session” original cântat de Tudor Sîrb & friends și noaptea dormită la cort. Mai e și concertul Blazzaj și… daa…. de fiecare când aud Bella Ciao îmi stă un nod în gât.
 
Care a fost pentru tine clipa cea mai grea din acești (aproape) 10 ani?
 
Anca: Momentul cel mai tensionat, dar cel mai plin de sens, din care am ieșit terfelită și stoarsă de energie, dar mândră, a fost la „cincinal”, când, cu două săptămâni înainte de festival, am preluat full-time job-ul de coordonator de voluntari, ca urmare a retragerii subite a colegei noastre care se ocupase până atunci. Fusesem adjunct de coordonator, ce-i drept, cu sarcini de tot felul în cadrul echipei, dar mai degrabă centrate pe treburi administrative și rezolvarea problemelor on the spot. În lipsă de altă opțiune, iată-mă pusă în situația de a structura o echipă în 14 zile și de a-mi face 30 de noi prieteni. Pentru că așa funcționez mai bine. Treaba o transform în pasiune și colegii în prieteni. De exemplu, Iulia e una dintre colegele-prietene ale festivalului. Ne-am susținut mereu și am reușit să ducem cincinalul la capăt.
 
Care e momentul pe care l-ai ratat în festival dar ai fi dorit să fii acolo să-l trăiești?
 
Anca: A fi într-o echipă de organizare înseamnă să fii mai mult în spatele scenei, cu mâna pe telefoane, scaune, mături sau unde-o fi nevoie. Dar nu regret deloc că nu am prins momentele de prim-plan, ca să le zic așa. Pentru că am avut norocul să nu ratez momentele speciale din planul secund, cele de care îți amintești toată viața cu un zâmbet neghiob, momente de frică, neputință sau groază trăite lângă acești prieteni ai mei, voluntarii. Ba da, poate regret totuși serile în care nu am fost în stare să mă târăsc la o băută scurtă cu echipa, la finalul unei zile.
 
Ce film din program n-ai văzut încă dar ai vrea să recuperezi?
 
Anca: Ce am vrut să văd, am văzut. Aș revedea, însă, pe repeat toate after-movie-urile Ceau, Cinema!
 
Eșecul ("greșeala") din care ai învățat cel mai mult?
 
Anca: De epuizare, am ajuns de câteva ori în pragul leșinului. Am văzut cum e și m-am învățat să nu mai fac. Au mai fost lecții de învățat. Toți oamenii pe care i-am cunoscut n-au avut cum să nu mă impresioneze și să nu mă facă să iau de la fiecare ceva bun. De la colegii mei de echipă, cu care am împărțit cele mai intense clipe, la tehnicienii care au salvat situații de criză în ultima clipă, la prietenii de la Ovride care ne-au dat cafele cu nemiluita, la publicul care a sărit să ajute cu căratul scaunelor când am mutat proiecțiile de afară înăuntru, la fetele neobosite de la Ambasada, la oamenii de pe stradă care au reacționat fain când le-am spus să intre să se răcorească la un film, la Vasi de la Gottlob care ne-a adus cea mai dulce lubeniță, la doamna de la ceasornicărie care a făcut cea mai cool creastă punk colegului nostru Oti, la fanii numărul unu’ din public, care ocupă mereu locurile din față, Călin și Adrian. Toți oamenii ăștia m-au tatuat pe viață. Cele mai adânci urme bune le-au lăsat prietenii din echipa de voluntari. Lăsând la o parte ajutorul obiectiv la realizarea festivalului, m-au ajutat pe mine, Anca, să fiu un om mai bun.  
 
 

consemnat de Lucian Mircu

miercuri, 3 mai 2023

10 ani: Ceau, Ionuț!

Ionuț Mareș s-a alăturat echipei Ceau, Cinema! de la ediția a doua. Adică de când avem secțiune competițională, prima lui responsabilitate. Însă numele său nu e legat doar de selecţie. Treptat, a preluat și el tot mai multe sarcini, de la Q&A-uri şi până la aproape tot ce are legătură cu textele: comunicate, sinopsisuri, caietele-program. Iar anul trecut a preluat și coordonarea departamentului tehnic. Nu e chiar fișa postului de selecționer. Așa e când ți se bagă Ceau, Cinema! pe sub piele. Ionuț e exemplul cel mai clar a ceea ce înseamnă să te îmbolnăvești de acest festival, cu bune și rele. Scrie în mai multe locuri (mai ales pentru Ziarul Metropolis și Films in Frame) și colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. Implicat până peste cap e doar la Ceau, Cinema!




Care e ediția ta preferată de Ceau, Cinema? Sau poate ai o amintire preferată?

Ionuț Mareș: Greu de ales o ediţie preferată. Memoria începe să amestece anii între ei şi, inevitabil, reţine mai ales ediţiile recente. M-au emoţionat mereu imaginile cu publicul care intră în săli sau la Grădina de Vară şi, la final, iese schimbat. La fel şi acele (mult prea) scurte discuţii cu spectatorii, între proiecţii, despre un film sau altul. Memorabile au fost şi întâlnirile cu numeroşii invitaţi - de la aşteptatul lor la aeroport şi mesele cu ei, până la plimbatul prin oraş, între spaţiile festivalului, şi sesiunile de întrebări şi răspunsuri.

 

Foarte dragi îmi sunt şi amintirile despre când reuşeam să ne intersectăm noi, membrii echipei, şi să ne agităm pentru câte o problemă (cel mai des) sau să luăm un scurt moment de respiro (prea rar). Dar, uite, am totuşi un răspuns mai clar: ediţia din 2022 îmi va rămâne cu siguranţă în minte mult timp, pentru că atunci mi-am văzut visul cu ochii - proiecţii într-un cinematograf modernizat (Victoria) şi spaţii unde am putut asigura condiţii tehnice aşa cum trebuie să fie. E o senzaţie de neegalat - o "răzbunare" pentru suferinţele la acest capitol din toţi anii de până atunci.

Care a fost pentru tine clipa cea mai grea din acești ani?

Ionuț: Sigur, dificultăţile financiare cvasi-permanente (chiar şi pentru un „festival de buzunar") - care te limitează, dar care uneori te fac să fii mai creativ - au fost o sursă puternică de stres, de uzură, de descurajare. Am suferit cel mai mult (şi i-am făcut, din păcate, şi pe colegi să simtă asta) din cauza condiţiilor tehnice improprii de proiecţie (adică în tot felul de spaţii necorespunzătoare şi fără proiector DCP). Greu să le explici asta distribuitorilor din străinătate de la care ceri filme. Şi a fost o sursă de stânjeneală în faţa invitaţilor şi a publicului, chiar dacă toată lumea a fost mereu generoasă şi înţelegătoare. Nu o să uit anul în care Vlad Ivanov a fost în juriu şi, după primul film din competiţie, la sala Teatrului Maghiar - proiecţie execrabilă din cauză că proiectorul nu era potrivit, iar imaginea era prea întunecată -, a venit la mine şi mi-a spus discret şi foarte elegant că filmul nu s-a văzut prea bine. Îmi venea să intru în pământ de ruşine, cum se zice. Ştiam că nu fusese ok, pentru că am suferit în cabină toată proiecţia. Din fericire, proiectorul a fost înlocuit, iar următoarele filme s-au putut vedea puţin mai bine.   

Un coşmar recurent e că nu vine nimeni la proiecţie sau vine doar o mână de oameni. Groaza se amplifică atunci când ştii că ai şi un invitat. În realitate, nu s-a întâmplat niciodată asta (deşi au fost şi câteva proiecţii, programate în timpul zilei, cu doar 15-20 spectatori de-a lungul celor nouă ani). Cu toate acestea, mi-e imposibil să controlez panica asta. Dar am învăţat până la urmă să nu subestimez publicul - va fi până la urmă acolo, dacă ai făcut tot ce ţi-a stat în puteri. 

Momentul pe care l-ai ratat în festival dar ai fi vrut să fii acolo?

Ionuț: Pentru că sunt agitat şi alerg mereu dintr-o parte în alta, nu am ratat prea multe momente importante dintre cele în care nu aveam o responsabilitate directă. Totuşi, în 2022, de exemplu, nu am reuşit să ajung în Piaţa Traian şi, pentru că în paralel eram cu alţi invitaţi, am ratat şi discuţiile de la Film Bănăţene. Şi cred că au mai fost câteva momente din astea de-a lungul anilor. Însă cel mai mult regret că, în anii de dinainte ca pandemia să ne arunce în online, nu puteam participa la şedinteţele colegilor de la Timişoara, cele de dinaintea festivalului. Aşa că doar mă gândeam la ele, de la distanţa la care e Bucureştiul.

Ce film din program n-ai văzut încă dar vrei să-l recuperezi?

Ionuț: În primii ani, când mă ocupam în special de selecţia filmelor de competiţie, iar pentru restul programului mai mult te secondam pe tine, posibil să fi fost câteva filme pe care nu le-am văzut înainte de festival. Ulterior, cred că s-a mai întâmplat asta doar cu unele titluri de la Filme Bănăţene.

Ce te-a învățat experiența de festival?

Ionuț: M-a învăţat ce înseamnă să lucrez într-o echipă unită şi în cel mai prietenos mediu. Nu e deloc puţin lucru, ba chiar e o raritate ce merită preţuită în agitaţia permanentă în care ne trăim vieţile.

De ce a pornit Ceau, Cinema? De ce ar trebui sa continue?

Ionuț: Nu ştiu dacă eu sunt cel mai în măsură să spun de ce a pornit Ceau, Cinema! Dar ce pot să zic este că a acoperit, atât cât a putut, un gol în Timişoara ultimilor zece ani - a ţinut în viaţă o mică flacără a cinefiliei (într-un peisaj dezolant, fără nicio sală de cinema arthouse) şi a pledat mereu pentru nevoia unor cinematografe pentru filmele de autor. Obiectiv, aparent, atins (evident, cu ajutorul multor altor organizaţii, persoane, evenimente, instituţii). Sigur, odată cu redeschiderea unor foste cinematografe, între timp modernizate, şi rolul festivalului se schimbă. Ediţia a zecea, din 2023, e prima în acest nou context şi urmează să vedem şi noi cum ne repoziţionăm. E un moment de cotitură, pentru că ridică inevitabil întrebarea dacă un festival îşi mai are rostul. Aşa că nu ştiu dacă formula "trebuie să continue" este cea potrivită - va continua atât timp cât noi, cei care îl facem şi cei din echipa extinsă, vom avea energia şi dorinţa de a merge mai departe.

Ce înseamnă Ceau, Cinema! pentru tine?

Ionuț: Cel mai drag festival de film pentru care am lucrat vreodată şi sunt sigur că va şi rămâne aşa. Adrenalina pe care ți-o oferă îți dă dependență. Apoi, înseamnă menţinerea legăturii cu Timişoara şi cu oamenii dragi de acolo. Contrar aparențelor, organizarea unui festival înseamnă doar într-o foarte mică măsură a vedea şi selecta filme. Ceau, Cinema! e și o lecţie de viaţă: nişte activităţi banale şi deloc atractive - zeci de telefoane, sute de mailuri, aplicaţii de finanţare, contracte, avize, oferte, stres - duc în final la nişte momente pe care noi le considerăm magice. Acele întâlniri unice ale spectatorilor cu filmele şi cu cineaştii. Întâlniri care ne dau tuturor măcar iluzia că viaţa poate fi uneori suportabilă.  

 

consemnat de Lucian Mircu