sâmbătă, 29 septembrie 2018

A doua venire a Ioanei Iacob în cinema

Pe Ioana Iacob nu o găsești pe Facebook. Actrița din Timișoara recunoaște că e mai leneșă cu tehnica și acum nici nu o să-și mai facă cont. Știe că și-ar pierde timpul citind ce zic unii, alții. Știe că s-ar putea să o influențeze, să o deprime, ok, poate să o și bucure. Mulți o ceartă: "Nu se poate. Ești actriță, trebuie să ai Facebook". Au fost multe situații în care oamenii auziseră de colegii ei, dar nu știau de ea, doar pentru că nu avea cont. Totuși Ioana nu simte că a pierdut ceva pe plan profesional. Chiar dacă știe lumea de tine, tot trebuie să dai o probă, să faci ceva. Născută în 1980, este actriță la Teatrul German din Timișoara. În cinema, a apărut în două filme de Radu Gabrea (Cocoșul Decapitat, Mănuși Roșii). Dintr-un anumit punct de vedere, zice că e relativ necunoscută. Lucrul ăsta e pe cale să se schimbe. Ioana joacă rolul principal în noul film de Radu Jude, lansat ieri în cinematografe, așa că am întrebat-o despre toată experiența cu "Barbarii" - prescurtarea de la Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (aici e interviul cu Radu Jude despre film).

                                                              Fotografii de Silviu Ghetie

Lucian Mircu: Încep cu o întrebare, poate, clișeu. Cum te-ai pregătit pentru rol? Mă interesează mai întâi cum te-ai documentat, apoi pregătit pentru filmări, mai ales că ai avut mult text si greu.

Ioana Iacob: Citisem scenariul înainte de casting. Mi-l trimisese Radu să mă pot pregăti. De la început am fost curioasă de subiect, de personaj. Clar nu cunoșteam detaliile acelui eveniment (masacrul de la Odessa din 1941 n.n.), așa că am luat-o de-a fir a păr. Am zis, dacă eu pretind că scot cuvintele alea pe gură, ar trebui să fiu documentată și să îmi asum ce spun. Am citit exact ce spune personajul meu, studiile unor istorici: Denis Deletant, Raul Hilberg. Am încercat să le acopăr în timpul dintre casting și filmări, care n-a fost scurt. Apoi am fost în permanentă legătură cu Radu. Îmi trimitea filme, documentare. M-am pus pe text, văzând că e destul de stufos, ca să fie ultimul lucru care să-mi pună probleme la filmări. Am ajuns la București cu el învățat.






Ați făcut și repetiții înainte? De exemplu, cu Alexandru Dabija?

Am avut vreo 2 săptămâni de repetiții înainte de filmări, la București. De obicei nu apuci să repeți așa mult înainte. Cu Dabija am repetat și înainte, la Sibiu. Ne-am întâlnit acolo și am repetat toate scenele noastre. La București am trecut prin toate scenele cu Radu și ceilalți actorii. Pe majoritatea nu îi cunoșteam. Doar pe Dabija îl cunoșteam, cu care lucrasem în teatru ca regizor, de trei ori. Și acum ne-am întâlnit în filmul lui Radu ca parteneri. 

Și nu a fost un pic ciudat?

Nu. M-am raportat la el ca la orice partener de joc. A fost doar amuzant că ne-am întâlnit în postura asta. Chiar e un actor foarte bun. Mi-a plăcut în toate filmele lui Radu. E foarte viu.

Deci erai fană Radu Jude?

Da. Îi văzusem toate filmele. Nu îl cunoșteam personal. La Timișoara ne-am cunoscut când a venit la Teatrul Național și a făcut două piese. Mergea mult la teatru și a venit la spectacolele noastre, la Teatrul German. Așa a ajuns să mă invite la casting.

Am avut ușor senzația de la filmele lui Woody Allen, în care și personajele feminine vorbesc ca el. Cum e să joci parțial alter ego-ul lui Radu Jude? 

Radu zice: "nu-s eu; de aia am și vrut să fie o femeie, să fie clar că nu e vorba despre mine". 

Cât este din Ioana în Mariana?

Este, să știi. Adică nu am avut de compus nu știu ce alt personaj. Sunt eu. Chiar am venit cu mine, cu firescul meu. Tot ce am încercat să fac a fost să gândesc ce spun, să îmi asum, să fie corect. Nu am avut de căutat în alte părți, alt personaj departe de mine. E destul de personal, cred. Așa l-am luat. 

Duelurile verbale cu Dabija sunt mișto. Dar nu ai simțit în niciun moment că ar fi artificial textul?

E un text care curge la un anumit nivel, între niște oameni cu un background, care nu vorbesc despre lucruri mărunte. Dar mi se pare asumată chestia asta. Nu m-a deranjat deloc, nu am resimțit-o ca artificială. Sunt oameni care vorbesc așa. Mai ai discuții din astea.

Cum e să lucrezi cu Jude? (regizorul a vorbit aici despre colaborarea cu Ioana Iacob)

A fost o experiență extrem de bogată pentru mine. Și pe plan profesional și personal. Asta am mai spus-o dar, în fine, nu știu de câte ori poți spune altfel același lucru. E un om și un regizor generos. E foarte acolo. Și relaxat, și amuzant și cu un instinct extraordinar. Când lucram, simțea imediat când era bine, tonul scenei. Și eu eram de acord cu el. M-am simțit foarte în largul meu la filmări. Asta pentru că o făcea el să fie așa. A creat cumva acel environment ca să pot merge înainte.  











E un rol în care mi s-a părut că ești all in. Te-a schimbat în vreun fel experiența?

Cred că am învățat multe despre cinema. Nu pot spune că sunt așa o cunoscătoare, dar (Radu Jude n.n.) are niște perspective interesante. Faptul că încearcă să deconstruiască genul ăsta de cinema magic. Ți se arată tot mecanismul: vezi microfoane, oamenii din spatele camerei, echipa. Ca în teatru când vezi reflectoarele. Vrea să scoată în evidență faptul că trebuie să privim cu creierul, nu cu sufletul. Să fii atent la ce se spune și ce subiecte atinge filmul, nu să te lași furat de imagini. Pe parcurs, foarte multe personaje se uită direct în cameră.    

Mie mi-a plăcut scena cu monteuza Dana Bunescu, e foarte savuroasă. Mi se pare că sunt niște replici de la ea, exact cum vorbește Dana. 

Radu are grijă să nu-ți pună vorbe în gură, care nu sunt ale tale. 

A fost loc de improvizație?

Au fost tot felul de intervenții și din partea lui Jude care, cred că la fiecare scenă, mai venea cu câte o idee sau un text în plus. "Aruncă cu florile după ea", a fost spontană. A fost loc de improvizație, de retușuri și de schimbări. E un organism viu, foarte normal și firesc așa. 

Apropo de organism, cum a fost să filmezi scenele de nuditate? Chiar dacă aici nuditatea nu este neapărat erotică.

În general nu am o problemă cu asta. Am fost protejați. S-a creat o atmosferă intimă. N-a fost niciun om care nu trebuia să fie acolo. Și nu mi s-a părut că a fost gratuit. Dacă mi s-ar fi părut, aș fi avut o problemă. Plus că în momentul când ai de jucat scena aia, care nu e chiar una simplă, uiți. Propria ta nuditate devine secundară. Te concentrezi să știi ce vorbești, alta-i miza. Nu ești atât de înghețat în propria ta nuditate, cel puțin așa a fost la mine. Dar sunt anumite situații în care nu ești așa confortabil cu asta. Bine, confortabil nu știu pentru cine poate fi.







Cel mai greu moment din experiența cu "Barbarii"? 

Poate procesul ăsta de documentare a fost cel mai dur. M-am ocupat de aceste crime ale istoriei și de Holocaust. La un moment dat, când te uiți toată ziua la asta, e destul de deprimant să vezi ce suntem în stare să ne facem și că s-ar putea repeta oricând, mai ales în contextul Europei de astăzi și al țărilor din jurul nostru. Mi se pare că e la limită totul. Te gândești că asta a fost demult. Pe dracu, poate oricând să se întoarcă. E înfricoșător. Poate au fost grele și primele zile de filmare, când nu cunoșteam echipa și am fost un pic crispată, până am intrat în flow. După aia a decurs totul minunat.

Și un moment frumos de la filmări?

Au fost multe. Scena aia când începe să plouă e una din preferatele mele. În scenariu nu trebuia să plouă și începusem să filmăm scena pe soare. La un moment dat a venit o mega-furtună. Fanfara cânta în ploaie. Ilinca (Manolache) îi dirija. Totul a căpătat o notă suprarealistă…Unul din figurație a zis: "Eu plec". Eu aveam în text să-l întreb "De ce?". Normal că era total inutil să-l întreb de ce pleacă când ploua în halul ăla. Știu că Radu tot timpul spunea: "nu vă opriți până nu spun stop, chiar dacă greșiți". Am continuat și s-a improvizat. Nu știu cât am mai fi putut continua, dar la un moment dat a zis stop. A fost amuzantă scena și a păstrat-o. 








Actorii din Timișoara nu prea prind roluri în cinema (în film îi puteți vedea alături de Ioana și pe colegii ei, Claudia Ieremia, Ion Rizea, Rareș Hontzu, Andrea Tokai). Ce ai vrea sa se întâmple în cariera ta după acest film?

Să mai am parte de proiecte din astea interesante. Îmi doresc să fac film. Până acum a fost destul de rar filmul în viața mea. Nu aș renunța la teatru în nici un caz. Mi se pare important să le faci pe amândouă. Ca actor e un pic ciudat: nu tu inițiezi proiectele, prin natura meseriei tale. În “Barbari” am bifat toate elementele care mi le doream: un personaj interesant, un regizor extraordinar și un subiect despre care mi se pare important să vorbesc. Mai rar se adună toate. Asta e ideal: să lucrez cu oameni interesanți. Dar degeaba vrei să joci cutare rol, dacă nu ești distribuit.  

De ce iubești cinemaul?

Din interior, din punctul de vedere al actorului, îmi place foarte mult intimitatea pe care o crează cinemaul. Jocul actorului e redus. Când ai un cadru pe tine trebuie să fii foarte atent la ce se întâmplă în interiorul tău, inclusiv la ce te gândești, pentru că se vede tot. E ca o lupă. Cinemaul are puterea asta să transmită și un gând al actorului. Ceea ce în teatru e mai dificil, din cauza distanței, dar și acolo trebuie să fii atent să nu gândești paralel. E dualitatea asta între ce e afară și ce e înăuntrul tău. În film, trebuie să fii mai concentrat ca la teatru, că nu filmezi cronologic. Presiunea e mare, pentru că sunt anumiți timpi pe care trebuie să îi respecți. E multă lume pe platou de care tre să ții cont. Sau ai o locație doar ziua aia. Trebuie să fii la un nivel când începi să filmezi, ceea ce te ține acolo, sus.  

Și ca spectator?

Ai o frântură de ceva foarte real pe de o parte, dar care poate fi și super-construit. E un amalgam de senzații și forțe care se adună, mult mai variat decât în teatru.

Cum e să te vezi acolo pe ecran?

Îngrozitor (râde. n.n.). Știu că pentru mulți actori e la fel. Nu-mi place să mă văd. La "Barbarii", Jude mă chema la montaj. El, după filmări, monta. Mă chema să îmi arate niște chestii, să vorbim. A fost foarte benefic. La început îmi venea să mă dau cu capul de pereți. După ce am depășit momentul, am început să mă uit obiectiv și m-am bucurat. Am văzut de trei ori filmul, dar nu mai rezist să intru în sală la toate proiecțiile. Pentru că și observ tot felul de greșeli. În teatru nu am asta, nu mă văd (râde). 

În teatru, zicea și Sandu Dabija, mai poți schimba la următorul spectacol. În film, aia e!

Exact.




De ce ar trebui să vină lumea la filmul vostru? Care, apropo, la Timișoara intră în două multiplexuri, o ocazie destul de rară.

În primul rând, cred că e important să vorbim de subiect. Și nu doar noi românii. Oricum, filmul trece peste granițe. Am avut experiențe la festivaluri din alte țări și oamenii mi-au zis că s-au regăsit. Exact același lucru se întâmplă și în țările lor. Apoi, e un regizor important. Filmul e și amuzant, educativ, plus muzică, discuții intelectuale, e și nuditate. Mi se pare foarte bogat și deștept făcut. 

*
Produs de Ada Solomon, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari a intrat în cinematografe din 28 septembrie. Fotografiile de mai sus sunt făcute de Silviu Ghetie și ne-au fost puse la dispoziție de Radu Jude (le mulțumim)

joi, 27 septembrie 2018

Radu Jude, despre "barbari"

foto: Adi Tudose
     
Titlul ultimului film de Radu Jude e așa de lung că nici nu încape pe pagina cu programul Cinema City. La proiecția în avanpremieră de la Timișoara, la Sala Mare a Teatrului Național, unii spectatori au ieșit enervați, alții încurcați, unii încântați. S-a întâmplat chiar ca unii spectatori să izbucnească în aplauze la o replică acidă legată de Biserica Ortodoxă. Evident, e un film (nu-mi vine alt termen) provocator. Nicio surpriză, după Aferim!, Inimi cicatrizate și Țara moartă. Radu Jude nu se mai gândește la filmele lui, odată ce sunt gata. Se desprinde complet. E modul lui de a supraviețui (și ritmului în care face filme, unul-două pe an). Așa că l-am întrebat mai puțin despre noul său film, și mai mult despre critici, trolli, actori și legătura lui cu Timișoara.

Lucian Mircu: Sunt tot felul de referiri în film, chiar directe, la BOR și Coaliția pentru Familie. Cum crezi că pică lansarea filmului în contextul ăsta teribil de tensionat cu referendumul, într-o societate oricum foarte divizată?


Radu Jude: Pică foarte bine, pentru că poate fi discutat și în acest context. Chiar trebuie discutat și în acest context. Cred că acest referendum e un fel de întoarcere, dacă nu la politicile, atunci la mentalitățile de la sfîrșitul anilor '30 și asta e partea oribilă. Nu că rezultatul nu modifică mare lucru sau că problema de armonizare logică între Constituție și Codul Civil nu e una care poate fi pusă – domnul Andrei Vieru îl invocă chiar pe Gottlob Frege în sprijinul referendumului, ca și cum nu ura, disprețul sau frica față de o minoritate l-a provocat, ci insatisfacția logicienilor față de definiția din Constituție (o fi singura definiție cu probleme sau logicienii le iau pe rînd?). Domnul Vieru ar fi putut totuși aminti și o altă problemă de logică care îl neliniștea pe Frege și căreia îi găsise o soluție demnă de un mare logician: „looking forward to the eventual enactment of what he considered timely „laws against the Jews”, he [Frege] stressed the importance of not forgetting to impose a „distinguishing mark” that would make it possible „to be able to recognize a Jew”” (Dan Nicolaescu mi-a trimis acest citat din Heidegger and the Jews: the Black Notebooks de Donattella di Cesare, îi mulțumesc).

L.M. Ți s-a întâmplat ca pe lângă comentariile uneori ultragiate, din spatele calculatoarelor, vizavi de filmele tale, să fii luat la rost și față în față?

R. J. Sigur, au fost cîteva discuții mai aprinse la diverse prezentări ale ultimelor filme, dar nimic care să merite povestit.



 







L.M. În distribuție sunt mulți actori din Timișoara. În afară de cele două piese pe care le-ai montat aici, te simți legat într-un fel de Timișoara?

R.J. Da, m-am simțit foarte bine acolo cînd am lucrat la teatru. Și sînt cîteva persoane pe care mi-ar plăcea să le văd mai des, Florin Iepan, de pildă, cu care am discutat mult despre acest proiect – Florin a făcut un documentar despre masacrul de la Odessa și m-au ajutat mult discuțiile cu el.

L.M. Ai văzut Timișoara și din afară dar și dinăuntru. Cum ți se pare povestea asta cu Capitala Culturală?

R.J. Mi se pare o șansă pentru Timișoara, dar nu știu foarte multe lucruri. Am văzut că există niște scandaluri, dar n-am urmărit atent. Ar fi păcat să fie un fiasco.

L.M. Cum ai lucrat cu Ioana Iacob (actriță la Teatrul German din Timișoara)?

R.J. Am lucrat foarte bine, dar am lucrat bine cu mai toți actorii. Ioana e foarte serioasă, profesionistă și are o perspectivă rațională asupra propriei arte, adică nu pare să considere că a fi actriță e ceva special și inefabil, cee ce face să fie foarte ușor de lucrat cu ea. În plus, așa cum a observat Cristina Iliescu, regizoarea secundă a filmului, reușește să aibă un nivel de energie ridicat chiar și după multe ore de filmare – ceea ce e foarte rar. La toate astea se adaugă talentul ei, desigur, iar timișorenii au ocazia să o vadă la Teatrul German în cîteva spectacole foarte bune.

L.M. Din câte am văzut, sunt și replici adăugate față de scenariu, de exemplu în scena cu Dana Bunescu (monteur, care de data asta joacă în film). A fost loc de improvizație la filmări?

R.J. Puțin. De fapt, eu nu prea am cunoscut actori care să improvizeze bine, sau nu știu eu să îi pun în situația în care ei să poată face asta. Singurii pe care i-am văzut improvizînd bine sînt Sandu Dabija, care e extraordinar cînd improvizează, și, într-o mai mică măsură, Șerban Pavlu. Repet, e posibil să nu îi fi întîlnit eu pe cei buni la improvizație.

L.M. Îți este indiferent cum vei intra în istoria filmului...? Glumesc. Dar în ce măsură te intersează ce au criticii de zis?

Nu mă pot raporta la o categorie anume: „criticii” nu înseamnă nimic, așa cum „scriitorii” sau „cineaștii” nu înseamnă nimic. Mă interesează acei critici care sînt inteligenți, pasionați, cultivați și curajoși în gîndire, iar ei sînt foarte puțini. În rest, consider că Godard a rezolvat de mult problema, cînd a spus că a face critică sau a face filme e același lucru, înseamnă să faci cinema. Uite, l-am descoperit recent pe Thom Andersen, nu doar ca cineast, ci și în calitate de critic. E foarte bun. Sau, în fine, pentru mine e foarte stimulativ. 






L.M. Unele voci din critică spun că filmele tale sunt tot mai radicale, mai politice, și că de la Aferim încoace ți-ai pierdut din umor, din ludic și dragostea de personaje. Nu te întreb la ce lucrezi acum, dar ce urmează (ca direcție, preocupări, teme)?

R.J. E posibil ca „unele voci din critică” să aibă dreptate, dar, vorba lui Noica, „au numai dreptate”. Direcție, preocupări, teme? Sînt foarte multe și unele destul de confuze, așa că îți răspund la ce nu mă întrebi: acum lucrez la un film după Tipografic majuscul, piesa Gianinei Cărbunariu.

L.M. Întrebare pe care o fur de la revista mea preferată de film, Little White Lies: de ce iubești cinemaul?

R.J. Nu aș folosi cuvîntul „iubire”. Mă interesează cinema-ul pentru că e un foarte bun instrument pentru a vedea lumea mai bine, pentru a o studia.

*

Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari intră de mâine, 28 septembrie, în ambele multiplexuri Cinema City din Timișoara. Și în toată țara. Fotografiile de Silviu Ghetie de la fimări ne-au fost puse la dispoziție prin amabilitatea regizorului.







marți, 18 septembrie 2018

Povestea Unui Pierde-Vară, premiera la Timișoara



Realizatorii succesului de box-office din 2016 “Două lozuri” revin din 21 septembrie în cinematografe și promit o porție sănătoasă de zâmbete. 
Pelicula are premiera la Timișoara, sâmbătă, 22 septembrie, de la ora 20.40, la Cinema City Shopping City.  Actorul Alexandru Papadopol, regizorul Paul Negoescu, producătorul Radu Stancu și directorul de imagine Ana Drăghici vor fi prezenti la premieră.
Petru (Alexandru Papadopol) este un profesor de matematică ce trăiește complicate relații amoroase cu diferite femei.  Înconjurat de doi prieteni haioși și atoatecunoscători, el mai are o problemă serioasă: îl enervează porumbeii care nu-l lasă să doarmă. 
Petru este un personaj foarte comod. Printre altele, un somn liniștit îi este foarte necesar. Asta e, apanajul confortului. Evident că porumbeii, care fac zgomot noaptea, sunt enervanți. Nu-i așa că joc un personaj foarte interesant? Un bărbat de 40 de ani indecis, prins între admirația pentru studente și o relație serioasă și posibil complicată. Hmm? Ce să aleg, oare? Voi ce ziceți?”, spune Alexandru Papadopol

Iată posterul cu Papi și porumbeii, care parcă e pozat în Timișoara 'la porumbei'. Apropo, asta e varianta modificată de noi, pentru că părea să plouă în ziua avanpremierei de la Ceau, Cinema! Am fost la fel de nehotărâți ca protagonistul filmului, dar până la urmă am luat decizia bună și am făcut deschiderea la Grădină, cu peste 500 de spectatori. Alexandru Papadopol n-a putut ajunge în vară, dar ajunge sâmbătă.
Autor al scenariului și cel care semnează regia, Paul Negoescu a mai cochetat în trecut cu ideea de maturizare târzie a bărbatului în primul său film, “O lună în Thailanda”. “Am ales să fac o comedie pentru că personajul principal e, în cazul ăsta, mai în vârstă cu vreo 10 ani decât personajul din “O lună în Thailanda” și pentru că mi s-a părut că, cu cât e mai în vârstă, cu atât devine mai amuzant și mai trist în același timp. Iar contrastul ăsta între amuzant și trist mi-a permis să fac o comedie în care probabil se vor regăsi destui spectatori. Și, firesc, multe din situațiile din film au fost inspirate din situații întâlnite de mine sau povestite de alții”, spune Paul Negoescu.
Nicoleta Lefter este Irina, iubita oficială a lui Petru. “O femeie matură și care știe ce vrea de la viață. Sau nu? Deciziile ei nu sunt cele mai bune. Cred că eu aș fi procedat un pic altfel, în viața reală. Irinei, însă, îi e frică. Ea pare o femeie puternică, dar e, de fapt, extrem de fragilă”, spune actrița despre personaj.
Apărută de nicăieri în viata lui Petru, Sînziana (Crina Semciuc) este o tânără cam indecisă, venită din provincie. “Atmosfera a fost una foarte plăcută la filmari pentru că Paul a reușit să ne transmită din calmul și buna lui dispoziție. Este un sentiment foarte plăcut când iți place echipa, îți place scenariul și îmi amintesc cu mare drag de zilele pe care le-am petrecut pe platoul de filmare la “Povestea unui-pierde vară.”, spune Crina Semciuc.