luni, 12 septembrie 2011
Nu trageti in Arbitri!
rating: colectabil
Dacă aţi urmărit meciul România-Franţa poate aţi observat, în afară de muşuroaiele de cîrtiţă şi noua versiune a imnului de stat, capul pleşuv al arbitrului de centru, Howard Webb. Englezul este unul dintre subiecţii documentarului Arbitrii (Les Arbitres) realizat de belgianul Yves Hinant pe durata campionatului Euro 2008 (Austria & Elveţia). Webb a reuşit să facă două meciuri bune şi să îşi asigure „iubirea veşnică” a poporului polonez, acordînd în minutul 90+2 un penalty discutabil. Ameninţările cu moartea (de la ultimul suporter si pana la primul-ministru al Poloniei) au fost întărite de vizite făcute familiei sale de necunoscuţi (poate vă amintiţi de cele 14.000 de mailuri trimise de tiffosi români lui Urs Meier –atenţie, nu erau scrisori de admiraţie).
Nu aveaţi nevoie de Arbitrii ca să ştiţi că fotbalul stîrneşte pasiuni iraţionale. Documentarul merită văzut insa pentru profunzimea –uneori la limita bunei-cuviinţe- cu care pătrunde în intimitatea arbitrilor. Echipa de filmare şi-a băgat nasul în vestiarul lor, în camerele de hotel, înainte şi după meci. A tras cu urechea la ce vorbesc între ei (prin castile pe care sigur le-ati observat) în focul partidei. Filmînd chiar la arbitri acasă, s-a văzut că familiile lor trăiesc meciul la fel de intens ca şi familia unui fotbalist, doar că văd un cu totul alt meci.
Senzaţia că arbitrii formează şi ei o echipă e subliniată de miza turneului. Asemeni jucătorilor, visează să ajungă şi ei în fazele superioare ale Euro 2008 (şi asemeni lui Tamaş & Mutu se gîndesc cu jind la berea de după meci). O eroare gravă a triourilor de arbitri e taxată cu trimiterea lor acasă. Uneori, e doar chestie de noroc. Mejuto Gonzales e probabil singurul spaniol care nu s-a bucurat de victoria ţării sale in sferturi. Dacă ar fi pierdut ai lui, ar fi fost favorit pentru arbitrarea finalei: „Era ultima şansă pentru mine să ajung atît de sus”. Privindu-l apoi în barul de cartier unde a vizionat Spania-Germania, realizezi că trăieşte aceeasi drama cu a unui mare jucător care s-a retras inainte sa-si joace finala de vis.
„Campionul” arbitrilor este de această dată fercheşul Roberto Rosetti. Înainte sa intre in arena, R.R. îşi sărută apăsat confraţii şi îi pune să se ţină de mînă, ceea ce pentru cineva din afară poate părea teatral, ca să nu zic gay. Religiozitatea ritualului seamănă cu pregătirile pe care le fac preoţii în spatele altarului, înainte de slujbă. Şi dacă fotbalul este o religie, atunci trebuie recunoscut şi rolul arbitrilor în oficierea cultului.
Recomand Arbitrii tuturor microbiştilor care ştiu 127 de înjurături numai pentru tuşier. Îi vor privi altfel pe "fluieraşi". Dacă nu l-aţi observat pe centralul Webb în meciul de pe National Arena, e de bine. Pentru că un arbitru bun trebuie să fie invizibil. Înţelegi asta vazand bucuria lui Rosetti in vestiar imediat după finală, cand un oficial îi spune că „nimeni n-a discutat despre arbitraj”. Presiunile care apasă umerii „omului de la mijloc” sunt uriaşe. Dar în timp, te obişnuieşti. La fel ca Webb (de profesie poliţist) care nu s-a lăsat intimidat de ameninţări. Între timp a stabilit un record, arbitrînd în acelaşi an finala Ligii Campionilor şi a Campionatului Mondial. Meciul de la Bucureşti nu cred că va intra în cv-ul său.
In alte roluri: Michel Platini, Pierluigi Colina, Massimo Busacca, Peter Frojdfelt.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.