luni, 5 septembrie 2011
Luni, marti, miercuri...
LUNI
Venise spre lumea artei putin intimidat, dar hotarat sa-si faca drum. Nu era un naiv. Stia ca un actor trebuie sa pandeasca intamplarea care sa-i dea rolul, regizorul care "sa creada in el", cronicarul care sa-l semnaleze. Tot asa cum stia ca scriitorul se desavarseste in colaborarea dintre talentul sau si timp, ca soarta manuscrisului lui depinde de atentia unui redactor, de bunavointa unui sef de sectie, de capriciile unui director de editura, de "luminile criticii". Presupunea ca nu-i va fi lesne sa se afirme nici in teatru, nici in literatura si ca va avea de intampinat multe dificultati. Dar nu banuia ca va avea de luptat cu un front de adversitati si ca, pe masura ce va depasi obstacolele, ostilitatea va creste. Isi inchipuise, desigur, ca o vocatie suscita rivalitati si provoaca dusmanii. Pastra insa iluzia ca de vreme ce avusese succes pe scena si cronica dramatica il mentionase elogios, de vreme ce cartea lui se tiparise si fusese consemnata cu interes, lucrurile vor merge mai usor.
A inteles iute ca se inselase. A descoperit rapid ca alta era calea reusitei. Nu avea nici un rost sa incerce sa intre pe poarta cea mare. Era infinit mai usor de patruns prin usa de serviciu, adica sa faca scandal, sa protesteze, sa revendice, aliindu-se cu unul dintre clanuri si devenind "mardeiasul de serviciu". A invatat vertiginos alfabetul lucrurilor: producea teama si forta pretuirea. Curand dupa aceea a devenit un "nume" si s-a integrat perfect in profesiune. Acum avea un grup care sa-l sustina si sa-l apere, sa-l impuna. Numai ca in acest cerc restrans, unde intalnea aceiasi oameni, aceleasi idei, aceleasi preocupari, care avea aceleasi cunostinte, aceleasi obiceiuri si aceleasi manii, preocupat sa castige mai curand in lupta cu ceilalti decat cu sine, puterea sa de creatie a inceput sa se stinga ca o flacara prost aprinsa, iar darurile lui sa se atrofieze. La bilanturile de fine de an era, de regula, citat, aparea la televiziune, i se editasera cartile; facea filme. In secret, il mina insa o nemultumire, caci pe el insusi nu se putea minti: intrase in aristocratia puterii, dar nu si in cea a harului, castigase autoritatea, dar isi pierduse talentul.
Nu-l acuz si nu-l condamn; pentru rechizitoriu, contez pentru ceilalti, pentru pedeapsa pe propriile lui ranchiune. Dar nu pot cu niciun chip sa-i absolv pe cei care l-au impins pe aceasta cale si i-au asigurat un esec aurit.
In anii debutului meu, cand un tanar se ridica, auzeai adesea pe cei "stapani pe situatie" vorbind astfel: -"Ai observat ca pustiul incepe sa se afirme? Atentie!" -"Nu pricep ce mai astepti! Taie-i craca azi ca pe urma..." Ieri eram un adolescent cu multe candori. Azi cunosc culisele, manevrele, combinatiile, micile comploturi si marele interese, metodele de persuasiune ale curteanului si tehnica loviturii de stat in lumea artei. Dar ieri ca si astazi ma intreb: de ce noi, care traim din dorinta de a ne exprima, de a comunica, de a ne darui suntem uneori incapabili sa intelegem pe aproapele nostru, artistul. De ce noi care socotim, cu o sinceritate fara fisura, ca-i loc pe acest larg pamant pentru toti oamenii, refuzam uneori putina zare tocmai talentului. De ce? Ar deveni oare cerul mai mic?


Categorii:
Filme in carti,
Omagiu
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.