vineri, 9 septembrie 2011

Spinal Tap feat. Scor-zay-zee

2 x ROCKUMENTARY


Termenul mockumentary* a inceput sa fie popularizat de regizorul Rob Reiner, care il folosea pentru a-si descrie opera de capatai. This is Spinal Tap (1984) documenteaza turneul american al unei (fictive) trupe britanice de heavy-metal. Desi situatiile sunt de cele mai multe ori absurde, e ceva in aerul eroilor care ii face -in mod inexplicabil- plauzibili. Bine, poate ca nu si atunci cand vorbesc despre decesele in circumstante bizare ale bateristilor formatiei ("mistere pe care chiar si politia ar prefera sa le lase nerezolvate").

Ceea ce face ca TIST sa fie nealterat de timp (27 de ani dupa lansare) e perfectiunea studiilor de personaj: impresarul Ian Faith (Tony Hendra), basistul mereu relaxat, Derek Smalls (Harry Shearer), chitaristul melancolic, Nigel Tufnel (Christopher Guest, singurul actor pe jumate britanic, restul din "trupa" fiind americani) si vocalul pletos, St. Hubbins (Michael McKean). In prietenia dintre ultimii doi, intarita de o colaborare creativa care o parodiaza pe a Beatles-ilor Macca si Lennon, se interpune -cine altcineva?- o femeie (June Chadwick) pe post de Yoko Ono. Dezastrul si dezbinarea pandesc la colt si cand acestea chiar se materializeaza, nu sunt cu nimic mai putin dramatice decat orice alta catastrofa la care va puteti gandi din lumea rock-ului, de la destramarea Joy Division pana la revenirea lui Axl Rose.



Spinal Tap a prins atat de tare ca falsii rockeri au inceput sa aiba concerte (pentru mai multa autenticitate, un album fusese lansat odata cu filmul, Smell The Glove, compus si produs chiar de membrii "formatiei"). In 1992, un album le-a fost produs de respectabilul T-Bone Burnett. Legenda lor e mai vie ca niciodata, mai ales dupa concertele reale din 2009 de pe Wembley si de la festivalul Glastonbury. Turneul lor american din acelasi an s-a chemat "One Night Only World Tour". E o curioasa demonstratie ca dictonul "Viata bate filmul" are si revers.

Unul din milioanele care au crezut ca trupa e reala a fost insusi Ozzy Osbourne, pentru ca -potrivit acestuia- multe scene care apar in film s-au intamplat pe bune. Membrii trupei Kings Of Leon pretind ca au vizionat colectiv filmul de 61 de ori. Nu stiu cat va mai rezista rock-ul ca si gen muzical, dar This is Spinal Tap ii va supravietui cu certitudine.

O surpriza aproape la fel de placuta din zona "mockumentar"-ului de improvizatie mi-a provocat-o Le Donk & Scor-zay-zee. Filmul din 2007 al lui Shane Meadows e aceeasi Marie (la nivel conceptual) dar cu alta palarie fata de TISP. Palaria e hip-hop, iar jumatate din eroi sunt persoane reale.

Scor-zay-zee, rapper aspirant din Nottingham, are ca mentor/impresar un ratat in muzica (si nu numai) - Le Donk (consacratul Paddy Considine). Scor-zay-zee viseaza sa cante in fata unui stadion plin, ceea ce se va si intampla pe Old Trafford in deschidere la "Arctical"(sic) Monkeys (!!!). Pastrand proportiile, imaginati-va ca vedeti un documentar despre impresarul Costi Ionita, care ii promite lui Fernando de Caransebes ca se va produce in deschidere la Tom Jones (daca e curios cineva sa filmeze treaba asta rog sa fiu contactat).

Le Donk & Scor-zay-zee a fost filmat cu 48.000 de lire in 5 zile (regizorul a castigat pariul cu "Five Day Feature", initial vroia sa filmeze ceva in stil Dogma 95, ca o relaxare dupa lungmetrajul This is England) . Cea mai mare parte a dialogului e improvizata. Si o mare parte din el e amuzant. Ma rog, bun pentru o seara in care vreti ceva, asa... mai freestyle...



*mockumentary: gen de film sau show de televiziune in care evenimente fictive sunt prezentate in stilul unui documentar, asa-zis real.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.