joi, 21 mai 2026
Cannes 2026 (2)
În a doua depeșă de la Cannes, "omul nostru" Kinostetic a prins net fix cât să scrie despre trei filme. Trei, Doamne, dar ce regizori: Laszlo Nemes, Nicholas Winding Refn și James Gray! Pare însă că nicicare nu e revelația așteptată :((
Moulin
László Nemes face un film foarte „László Nemes” și luminează
întunericul din spatele operațiunilor Rezistenței Franceze, cu un mare accent
pe anxietatea de zi cu zi a membrilor și pe frica de a nu fi prinși de Gestapo.
Totul se transformă într-un joc de-a șoarecele și pisica.
În iunie 1943, Jean Moulin, liderul Rezistenței Franceze,
este arestat în timp ce încerca să reunifice forțele „Armatei Secrete”.
Interogat de Klaus Barbie, șeful Gestapoului din Lyon, Moulin este atras într-o
confruntare necruțătoare.
Cât de interesant mai poate fi un film în 2026 despre Al
Doilea Război Mondial, mai ales după The Zone of Interest? Știu, știu,
subiectele sunt diferite, dar cred că, dacă nu ai un dialog cu zilele noastre,
degeaba folosești WW2 ca fundal. Filmul are momente interesante, bine
construite, chiar tensionate sau unice, dar este prea mult film între fiecare
moment ca să poată avea un impact real.
Mai ușor este să vă uitați la Army of Shadows al lui
Jean-Pierre Melville, care atacă același subiect, dar în cel mai bun mod. Este
încă relevant ca film și ca portretizare a subiectului, cinematografia este
incredibilă și se vede că László a „împrumutat” din el.
Her Private Hell
Nu sunt fan Refn dar mă bazam pe el să vină cu un film
ciudat la Cannes, mai ales că nu a mai făcut unul de fix 10 ani. Booooy oh boy,
mai bine nu venea.
Când o ceață misterioasă învăluie o metropolă futuristă,
dezlănțuind o entitate, o tânără cu probleme își caută tatăl. Căutarea ei se
ciocnește cu cea a unui soldat american aflat într-o odisee chinuitoare pentru
a-și salva fiica din iad.
Ca în Pusher sau Only God Forgives, stilul lui
Refn era mereu în scaunul șoferului, iar povestea sau temele uitate undeva în
portbagaj. Totuși, asta nu înseamnă că nu aduceau o violență viscerală și
foarte eye-candy, eerie.
Din păcate, Her Private Hell is my hell și de
mult nu am mai văzut un film atât de penibil, incoerent și șocant de lipsit de
orice stil. În mare parte, filmul este făcut din mai multe viniete pe care
încearcă cumva să le lege. Fete care latră, dansatoare ciudate, lynch-iene,
care ies din ceață și o încercare ratată de a-și regăsi stilul.
Din păcate, căutările lui trebuiau să continue, pentru că
tot ce a apărut pe ecran, pe lângă faptul că este lazy, se simte și
foarte plastic, de parcă Refn a rugat frumos ChatGPT să-i facă un scenariu de
tip Refn. O replică descrie cel mai bine filmul: „How can you be so hot yet
so unfuckable?”. Voiam ca tot glow-ul neon al filmului să mă orbească și
să-mi oprească suferința.
Paper Tiger
Nu credeam că o să zic asta, dar ce bine a intrat un film
american foarte clasic la Cannes. Asta nu înseamnă că e bun. Paper Tiger
(regia: James Gray) este un thriller parcă scos din 2008, la cum e făcut, dar
cu bad guys ruși à la anii ’90. Problema este că suntem în 2026.
Nu prea ai ce să zici despre filmul ăsta fără spoilere. Practic
este scos la suprafață întreg sistemul corupt american. Problemele sistemice pleacă
de la planul personal până la cel municipal și apoi național etc. Working class
se coalizează cu lumea criminală pentru că... sunt interese mai mari la mijloc.
O dramă fix mid, care ar fi beneficiat dacă era pe
ecran doar duo-ul Adam Driver – Miles Teller. Oh well...
Corespondență Kinostetic de la ediția 79 a Festivalului de la Cannes - 21 mai 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.