duminică, 24 mai 2026
Cannes 2026 (3)
În a patra zi la Cannes, cu câte patru filme topite unul după celălalt, era inevitabil ca experiența de "prea mult" să îl ajungă pe Kinostetic, așa cum și recunoaște în relatarea de mai jos. A apucat totuși să scrie și despre Minotaur, câștigătorul Grand Prix la ceremonia de aseară. Sigur, pentru noi, marea știre este legată de Fjord. Iar corespondentul nostru va putea să își treacă în palmares că a văzut premiera mondială a filmului recompensat cu al doilea Palme D'Or pentru Cristian Mungiu, care intră astfel într-un club foarte select alături de Coppola, Haneke, Loach, Ostlund și frații Dardenne.
Noul film al lui Andrey Zvyagintsev, funcționează ca un soft
remake contemporan al filmului The Unfaithful Wife al lui Claude
Chabrol, dar reinterpretat într-o cheie mult mai rece, mai modernă și cu un
twist care schimbă sensul întregii povești.
Când Gleb, un director de companie de succes, se trezește
asediat de presiunile corporatiste, de instabilitatea unei lumi aflate în
derivă și de descoperirea aventurii soției sale, prăbușirea vieții sale atent
ordonate accelerează inevitabil spre violență.
Minotaur încearcă, cu o atenție aproape jurnalistică,
să „documenteze” ruptura unei familii rusești contemporane. Scenariul inspirat
din filmul lui Chabrol este adus în prezent, însă punctele esențiale ale
originalului rămân intacte, ca niște checkpointuri narative inevitabile către
tragedie. Totuși, adevărata forță a filmului - și motivul pentru care devine
atât de relevant - nu stă în povestea de adulter, ci în contextul în care
aceasta se desfășoară: o Rusie modernă, aflată în plin război cu Ucraina.
Adulterul funcționează mai degrabă ca un paravan narativ, o
scuză pentru ca filmul să exploreze ceva mult mai amplu: anxietatea colectivă
și degradarea morală produse de război. De la „Z”-urile desenate aleatoriu pe
mașini, veteranii mutilați întorși de pe front, graffiti-urile anti-război
șterse rapid de autorități sau presiunea constantă exercitată de sistem asupra
oamenilor obișnuiți pentru a-i transforma, direct sau indirect, în complici ai
invaziei, Minotaur construiește imaginea unei societăți fragmentate atât
politic, cât și moral.
Deși tema războiului rămâne extrem de relevantă din punct de
vedere socio-politic, din păcate, modul în care filmul o integrează, riscă să cadă
în desuet. Dinamica geopolitică actuală se schimbă cu o viteză tot mai mare,
iar succesiunea constantă de crize transformă prezentul într-un spațiu
instabil, unde anxietățile vechi sunt rapid înlocuite de altele noi. În acest
context, există riscul ca Minotaur să rămână puternic ancorat într-un
moment istoric foarte precis, iar componenta sa politică să capete, odată cu
trecerea timpului, un caracter mai degrabă contextual decât universal.
Viața bate filmul! Pedro Almodóvar s-a întors cu probabil
cel mai „almodovarian” film pe care-l putea face. Inspirat dintr-un short story
scris pentru ultima sa carte, filmul are toate elementele unui clasic Pedro: o
poveste în mai multe straturi meta, centrată pe un regizor cu mommy issues
dar și pe o solidaritate feminină construită în jurul unor tristeți colective.
După moartea mamei sale, în decembrie, regizoarea de
publicitate Elsa se cufundă în muncă pentru a face față durerii. Când un atac
de panică o obligă să ia o pauză, decide să călătorească în Lanzarote împreună
cu prietena ei, Patricia. Povestea acestor femei merge în paralel cu cea a unui
scenarist și regizor de film, explorând felul în care viața și ficțiunea devin
inseparabile - uneori dureros de mult.
Filmul este, practic, unul cu vampiri fără să existe vreun
vampir propriu-zis. Se concentrează pe tortura interioară a regizorului, aflat
în căutarea unui nou subiect de adaptare, pentru a-și demonstra lui însuși - și
celorlalți - că încă mai poate crea ceva relevant. Subiectul trebuie,
bineînțeles, să fie la îndemână, iar astfel regizorul începe să se inspire din
poveștile intime pe care oamenii din jurul lui i le destăinuie. De aici
pornește o discuție foarte interesantă: unde se termină „inspirat din fapte
reale” și unde începe exploatarea experiențelor personale ale celor apropiați?
Care este linia etică dintre artă și încălcarea confidențialității?
Mi-aș fi dorit ca Almodóvar să mai aibă foamea aceea de a
scrie și regiza pe care o avea în tinerețe sau măcar în Pain and Glory
(ultimul lui film cu adevărat mare și, hot take, preferatul meu). Tot
autobiografic lucra și acolo, în aceeași direcție cu Amarga Navidad, așa
că cele două ar putea funcționa ca un double feature. Diferența este că
aici parcă nu mai există suficienți „cărbuni” care să țină motorul pornit.
În anumite momente, filmul pare o auto-satiră a propriei
sale cariere: „ți-ai făcut deja capodoperele, acum doar trăiești din ele”. Aici
cred că Almodóvar ar fi putut merge mult mai agresiv cu autocritica. Pentru că,
la fel ca personajul care îl reprezintă în primul strat meta - scriitorul - îi
este teamă să recunoască, să conștientizeze sau să-și asume anumite defecte mai
profunde. Pedro își permite mici înțepături la adresa propriei stagnări, dar
evită lucrurile cu adevărat incomode, cele care chiar l-ar putea răni sau
destabiliza artistic.
Kokurojo
Când am văzut că maestrul horror thriller-elor japoneze Kioshy
Kurosawa va avea premiera la Cannes, am făcut tot posibilul să-l prind. Am
primit cu plăcere exact ce așteptam: un slow burn bizar, polițienesc mascat într-un
“film cu samurai” din Japonia secolului al XVI-lea.
Asediat în castelul său, lordul Murashige Araki, se
confruntă cu crime misterioase și se aliază cu strategul încarcerat Kanbei
Kuroda pentru a descoperi adevărul.
Filmul vorbește despre putere și despre ce înseamnă să o
deții într-o perioadă istorică violentă și instabilă. Toți oamenii din castel
știu că sunt condamnați, iar tensiunea vine tocmai din felul în care fiecare
încearcă să-și conserve onoarea, influența sau supraviețuirea înainte de
inevitabilul dezastru. Kurosawa transformă castelul într-un labirint paranoic,
fiecare conversație pare să ascundă o trădare și fiecare personaj pare deja
bântuit de propria moarte.
Din păcate, acesta a fost al patrulea film văzut
back-to-back, începând de la 8:40 dimineața. Kokurojo îți cere răbdare
și concentrare totală, iar în starea în care eram nu cred că am reușit să intru
complet pe frecvența lui. Nu m-ar mira ca, la o revizionare, să ajung la
concluzia că este cel mai bun film pe care l-am văzut la Cannes.
Aici apare și una dintre problemele filmului. Deși atmosfera
este excelent construită, ritmul devine uneori atât de reținut încât misterul
începe să scadă din tensiune. Secvențe întregi repetă aceeași idee emoțională
sau tematică fără să adauge suficient combustibil dramatic.
Corespondență de Kinostetic - Festivalul de la Cannes, 23 mai 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.