duminică, 18 iunie 2023
Parfumuri de TIFF
CRONICĂ DE RĂZVAN BĂLOI
Am pierdut șirul edițiilor de
TIFF de la care cinefilul pasionat din Timișoara (și vechi voluntar Ceau,
Cinema!) ne-a trimis impresii. Răzvan a ajuns duminică seara la Cluj în mijlocul unui oraș care miroase a
TIFF și a tei. Cu simțurile olfactiv și cinefil excitate, a surprins câteva note de parfum din ce a emanat dinspre ecran.
Mangal (CARVÃO, r. CAROLINA MARKOWICZ, Brazilia). Duhnind a mangal, a tensiune în creștere, a foc care arde neîntrerupt,
atât în cuptoarele de cărbune, cât și în piepturile
protagoniștilor, filmul e dureros de franc, dezvăluind treptat, dincolo de primul strat, mirosul adevărat al fiecărui personaj. O asistentă medicală ascunde un mafiot în sânul
unei familii obișnuite din Brazilia. Scuza perfectă pentru ca familia să nu-și
mai ascundă secretele și, la fel ca în serialul Ozark, să devină ea însăși mafiotă.
Black Stone
(Piatra neagră, r. SPIROS JACOVIDES, Grecia) Doi tineri sapă, cu mult curaj, după funcționarii-fantomă
din sistemul social grecesc. Așa ajung în proximitatea doamnei Haroula al cărei
fiu, asistent social, e de negăsit. Mai dramatic, dispărutul e acuzat de fraudă.
Urmează o comedie docudramatică pe alocuri intoxicantă. La duioșenia doamnei
Haroula se adaugă un șofer de taxi de culoare, atenian pur-sânge, un moșulică
simpatic și o vecină darnică dar prea băgăcioasă.
S-a furat o
bombă (r. ION POPESCU-GOPO). În 1962, Iurie Darie, Florin Piersic, Puiu Călinescu și Draga Olteanu erau
la început de carieră. Între timp s-a făcut centenarul de la nașterea regizorului,
care a dat și numele oscarurilor autohtone. Până acum vreo doi ani am fi râs cu
poftă la această parodie a cursei înarmării atomice, dar în contextul nostru geopolitic
tema e din nou actuală și parcă nu mai e așa de râs.
Al Treilea
Război Mondial (r. HOUMAN SEYYEDI, Iran) din fericire nu a început. Asta nu e așa clar
pentru pentru zilierul Shakib și iubita lui surdo-mută, prostituata Ladan. Se simt
miresmele luptei de clasă dar și a curajului de a aborda un subiect ca
prostituția într-o țară dogmatică. Corigența la materia istorie (recentă) nu e
sigur că nu se va transforma în repetență.
Mi-e silă de
mine (SYK PIKE, r. KRISTOFFER BORGLI, Norvegia) răstoarnă imaginea idilică despre Scandinavia,
unde trăiesc “cei mai fericiți oameni din lume” și totul e “perfect,
sofisticat și artistic”. Dar
narcisismul e la nivel de artă, arta e la nivel de furt, furtul e sofisticat și
aproape perfect. Furtul de mobilă de lux și transformarea acestuia în artă e o referință
la un caz real din Norvegia. Nevoile obsesive și ale personajelor sunt ușor de
recunoscut în jurul nostru, dar și în adâncurile fiecăruia.
La Asfințit
(SUNDOWN, r. MICHEL FRANCO, Mexic) îl avem și pe regizor pe scenă pentru a
explica (dacă mai e ceva de explicat) ce rămâne după magistrala intrepretare a
lui Tim Roth, actorul de serviciu al filmelor-cult din ultimii 30 de ani. Nu e Pulp
Fiction sau El Mariachi și nici nu se vrea un film violent însă,
fiind vorba despre Mexic, violența apare aproape natural, dezvăluirile sunt
revelate pe rând, tensiunea crește și miroase a nesiguranță. Mai sigură decât
încăpățânarea unui om de a-și trăi apusul pe o plajă e poate doar criza vârstei
de mijloc prin care trece.
Barbarii (LA BARBARIE, r. ANDREW SALA,
Franța) suntem noi toți (dacă ne plac clișeele). Un film din
Argentina aduce - evident- miasme de pampas, vite și (eventual) naziști
refugiați. Poate și un pic de barbarie. De la familia care muncește de zor la o
fermă de vite angus (dar și sabotează vânzările patronului), la oamenii care
cumpără carnea. Aroma de telenovelă sud-americană nu vine de la vitele care mor
pe capete sufocate pentru sabotaj, ci din misterul paternității celui mai mic
dintre barbari.
Criticul (EL
CRÍTICO, r. JAVIER MORALES PEREZ, Spania) din mine se simte bine la următoarea peliculă ce
aduce în egală măsură un iz de nostalgie, îmbibat cu rebeliune și un strop de impostură
în persoana criticului de film Carlos Boyero. Timp de peste 40 de ani s-a
încăpățânat să nu-l guste pe Almodovar sau filmele asiatice. Refuzând
modernismul, criticul rezistă totuși în prezent, provocând în continuare pasiuni
și conflicte. Un pic confuz dacă îi place sau nu noul val românesc, mă resemnez
cu ideea că e mai bine să fii criticat de Boyero, decât să nu fii deloc băgat
în seamă de acesta.
Unchiul (STRIC, R. DAVID
KAPAC, Serbia) e croat și îmi servește primul șoc la
acest TIFF. Mă întreb cu ce am greșit de suntem pedepsiți să revedem în buclă un
Crăciun trăit parcă la nesfârșit de o familie prinsă în anii ’80. Adevărul se
dezvăluie treptat: totul e putred, duhnește a psihoză, a curcani
crocanți și a tensiune incomodă.
Fiica mâniei
(LA HIJA DE TODAS LAS RABIAS, r. LAURA BAUMEISTER DE MONTIS, Nicaragua) are doar 11 ani, dar pare mult mai matură
într-un univers distopic, cu miros rânced de gunoaie. Mama ei ar vinde orice
pentru supraviețuire, chiar și niște pui de cățel. Nu știm dacă și pe fiică-sa
– pentru moment o depune la un centru de reciclare militarizat unde va găsi în
sfârșit un prieten, bolnav de la mercurul reciclat, care o ajută să iasă din
protecția iluzorie a centrului, spre a ajunge în adevărata iluzie, cea a lumii
din care a plecat.
Catedral (THE
CATHEDRAL, r. DENIS DOBROVODAE, Slovacia) Cu o încăpățânare ieșită din comun, Justo, un
simplu agricultor cu vocație divină, pornește construcția unei catedrale lângă
Madrid din materiale recilclate sau căpătate. Demersul faraonic, demn de un
Gaudi contemporan, se întinde pe mai bine de 60 de ani, însă neavând proiect
sau autorizație de construire, fără o intervenție (divină), aceasta riscă să
intre într-un proces de demolare.
E nevoie de 3000 de piese (HÁROMEZER
SZÁMOZOTT DARAB, r. ÁDÁM CSÁSZI, Ungaria) pentru a reconstitui o casă țigănească pe scena celui mai prestigios
teatru din Berlin. O trupă formată din țigani își spune povestea și se
străduiește să rămână pe linia dintre realitate și ficțiune. Șocant pe alocuri,
mirosim că urmărim viețile unor oameni nefericiți, exploatați până și de
regizor. Filmul e făcut după o piesă care chiar s-a jucat pe scena din Berlin și
a dat șansa celei mai mari minorități din Europa să iasă din stereotipuri. (Corespondență de Răzvan Băloi)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.