Marele Ecran: Ceau, Cinema! Din spatele scenelor

sâmbătă, 24 iunie 2023

Ceau, Cinema! Din spatele scenelor

Ceau, Cinema! m-a ars, a dat cu mine de pâmânt, mi-a luat foarte multe și mi-a dat înapoi enorm. În primul rând, o direcție. Un teren de joacă fantastic. Mi-a dat ocazia să trăiesc mai multe vieți. Să fiu un soldat al cinemaului, vorba lui Werner Herzog. Iar anul acesta mi-a dat ocazia să scriu și povestea celor nouă ani care au trecut, incluzând bineînțeles și vocea colegilor, a invitaților și a unor spectatori fideli. La început trebuia să fie o cărticică-album cu fotografii și postere de festival care să însoțească expoziția noastră aniversară (6-16 iulie). M-am întins la povești, ca de obicei. Una din ele, mai jos, de la ediția a șaptea, în primul an de pandemie, când cele mai multe festivaluri au închis taraba.

În primul lockdown ne întreba lumea pe toate canalele, mai faceți Ceau, Cinema?. Nu aveam răspuns. Aveam sute de întrebări. În culise, schițam scenarii în funcție de informațiile (contradictorii) care apăreau.

Când scenariile se schimbă de la o zi la alta, n-ai alt scenariu. Îndoiala poate fi îndepărtată doar prin acțiune. Ne aruncam așadar în necunoscut, sperând că ne va prinde cineva, ca întotdeauna.

Ne-am decis să facem o ediție limitată, redusă la esența festivalului: filme în aer liber, oameni împreună în fața marelui ecran demonstrând că viața bate covidu'. Ceau, Cinema! 2020 nu va fi experiența intensă cu care v-am obişnuit, dar încearcă să ofere câteva raze de speranță din proiector.

Grădina de Vară cu 150 de locuri în loc de 700? Îți venea să plângi doar imaginându-ți priveliștea. Poate pare frivol că plângeam după un festival în timp ce planeta întreagă intrase în carantină. Dar cum poți combate plânsul? Poate cu un pic de râs sănătos și eliberator. C'est pas fini la comédie.

Ploaia trebuia să ne ocolească. Cel puțin asta ziceau patru aplicații meteo, radare și specialiști consultați. La ediția a șaptea nu aveam plan B, planul mutăm la interior. De aceea sfătuisem oamenii să își ia pelerine și umbrele în caz că vine doar o ploicică trecătoare.

Când plecam de la Arta așa arăta. Picura timid. Dar cerul nu avea vești bune. Nori grei, apropiați de sol, se deplasau rapid ca într-un film cu tornade. N-aveam timp să-i studiez. Între momentul în care porneam mașina și, opt minute mai târziu, când parcam lângă Catedrală - se dezlănțuise potopul.

Tocmai atunci îmi suna telefonul. Bănuiam că nu poate fi decât omul care de cinci ani stă loial în umbra proiectorului: Aici plouă rău. Ce fac?, m-a întrebat Toma. Literalmente țin de cort și arunc apa de pe el.

Am fost măcar prevăzători să împrumutăm un cort de protecție pentru echipamentul de proiecție.

La intrare, m-am intersectat cu oameni care treceau prin fluxul de ieșire, marcat regulamentar. La cât de hotărât ploua, eram convins că lumea va pleca. Dar au rămas mulți, în jur de o sută. Ploua semi-torențial, dar cei cu umbrele și pelerine rămâneau pe scaune. Iar spectatorii neechipați de ploaie s-au strâns sub copertina fostului bar. Câțiva, sub copacii din stânga amfiteatrului.

Publicul rămânea pe poziții, văzând că nici noi nu stingeam proiectorul. Curios lucru, puteai simți în spațiu un fel de energie care ne leagă. Ne uitam unii la alții și știam că suntem parte din ceva mai mare. Câtă vreme nu ajungea apa la echipament eram înțeleși tacit că rămânem.

Ajuta și hotărârea echipei tehnice. Toma scutură periodic cortul de apa adunată. Frații Bogdan și Radu Racz și-au acoperit difuzoarele cu prelate și se bucură și ei de film, la adăpostul iluzoriu al copacilor.

Ajuta desigur și filmul (Enorme, de Sophie Letourneur). Începutul comediei e burlesc, treptat se transformă în ceva foarte delicat. O mărturie deloc pompoasă despre triumful vieții, în momente de caznă. Imposibil să nu te atingă.

Spectatorii s-au strâns într-un grup mai compact de umbrele colorate. Ploaia ba se intensifica, ba scădea, dar nu se oprea aproape deloc.

În ciuda condițiilor mai adverse ca de obicei, simțeam că această experiență completează istoria festivalului. Prima proiecție pe ploaie. Ne amintea că suntem acolo ca să ne dăm curaj unii altora. În cele mai întunecate momente, suntem refugiu unii pentru ceilalți. Nu acesta e rolul artei? În anul distanțării, iată, nu suntem complet singuri. Rămâneam în jur de 60-70 până la capăt.

Momentul l-a impresionat și pe tânărul coleg Oti: Uneori satisfacțiile festivalului sunt enorme. N-am văzut în cei 23 de ani de viață atâția oameni care să stea la un eveniment sub umbrele, mai ales la o proiecție de film și cred că imaginile de atunci spun totul.

Da, hai să punem stop-cadru pe imagine:

Suntem murați până la piele, cu tot cu pelerine. Suntem plouați - doar pe dinafară. Pe dinăuntru suntem calzi. Pentru moment uităm de criza sanitară, de frici, ne bucurăm de viață. La final aplaudăm. Aplaudăm nu doar filmul, ci și spectatorii. Devotamentul lor incredibil față de cinema.

Era una din cele mai încurajatoare experiențe din acel an crunt. Uneori, filmul ne poate salva viața, nu-i așa?

Fragment din cartea în curs de apariție "Ceau, Cinema! Din spatele scenelor"