joi, 6 decembrie 2012

„Ciudăţenia” lui Andrei Tarkovski

Zilele Tarkovski la Bucureşti, eveniment iniţiat şi organizat de criticul de film Elena Dulgheru, i-au adus în România pe Marina Tarkovskaia şi Aleksandr Gordon, sora şi, respectiv, cumnatul fost coleg de facultate ai cineastului, pe Layla Alexander-Garett, traducătoarea personală a lui Tarkovski pe platoul de la filmare pentru Sacrificiul (Suedia, 1986), şi pe criticul de film Dmitri Salînski. Autor al unor cărţi despre realizatorul Călăuzei, Dmitri Salînski – „specialist în hermeneutica cinematografică a lui Tarkovski” (Elena Dulgheru) – a oferit miercuri, în cadrul unui simpozion şi ca răspuns la întrebări din public, o scurtă analiză a stilului regizorului rus, analiză din care Marele Ecran a selectat pentru pasionaţii de cinema câteva idei extrem de provocatoare. Editura Arca Învierii a lansat cu ocazia evenimentului de la Bucureşti şi în traducerea Elenei Dulgheru cartea „Canonul lui Tarkovski”, de Dmitri Salînski     




.... despre „profesorii” din cinematografie ai lui Tarkovski

Dmitri Salînski: Foarte puternică a fost influenţa lui Dovjenko, din câte înţeleg eu. Tarkovski singur scria despre asta şi vorbea de cât de mult îi plăcea Dovjenko. Dar el nu seamănă cu Dovjenko. El este altfel. Problema de ce este el altfel are legătură chiar cu problema decupajului, a montajului. Vorbesc asta bazându-mă pe textele lui.

El scria şi spunea că lumea este creată de Dumnezeu şi trebuie să fie reprezentată în toată plenitudinea şi exactitatea sa. Şi nu doar în exactităţile ce ţin de obiectele din această lume materială, dar şi în exactitatea curgerii timpului.

Spunea că, atunci când un artist devine foarte subiectiv, face o greşeală, pentru că el creează o lume a sa proprie, iar asta nu este corect, deoarece el trebuie să reprezinte lumea creată de Dumnezeu. Dar trebuie să înţelegem că întotdeauna există o diferenţă între ceea ce spune cineva şi ceea ce face. Şi, mai mult decât atât, între ceea ce face şi motivaţiile lui profunde. La Tarkovski, această contradicţie constă în faptul că el şi-a bazat concepţia pe una simbolistă, care chiar era foarte subiectivă, deşi spunea că este împotriva simbolismului.

.... despre montajul din filmele sale

Dmitri Salînski: În ceea ce priveşte montajul, există o noţiune, şi anume montajul rus. Este deja o expresie internaţională. Se are în vedere montajul din cadre scurte al lui Eisenstein, Pudovkin, din anii 1920. Se considera că ideea se creează din juxtapunerea de cadre scurte. Această teorie a fost fondată de Lev Kuleşov. Aşa cum înţeleg eu acum, în momentul de faţă, teoria se baza pe conştiinţa revoluţionară, care se baza la rândul său pe faptul că lumea înconjurătoare nu are nicio valoare şi că importantă e doar voinţa noastră şi capacitatea noastră de a distruge lumea asta, de a o sfărâma. Ţineţi minte versurile din Internaţionala (Socialistă), care spun să distrugem lumea aceasta pentru a crea o lume nouă. 

Concepţia de montaj a lui Tarkovski se opune direct acestei ideologii. Tarkovski credea, dimpotrivă, că lumea reală este plină de semnificaţii şi astfel datoria noastră  nu este de a o distruge pentru a o reconstrui ulterior, ci de a o arăta în toată amplitudinea de sensuri. Astfel, ea (n.r. - concepţia lui Tarkovski) este contrarevoluţionară, în sens politic. De aceea, din punct de vedere al montajului, apar cadre lungi şi tot de aceea nu există contradicţii violente între cadre, între imagini juxtapuse. Şi este important că sensul unui fragment de film nu rezultă din contradicţia, din impactul unor cadre de sensuri diferite, cum se întâmplă la Kuleşov şi la restul generaţiei, ci acest sens este intrinsec fiecărui cadru, el există şi trăieşte acolo.



... despre ritmul din filmele lui Tarkovski

Dmitri Salînski: Acest lucru este mult mai complicat decât se obişnuieşte să se vorbească, pentru că ritmul este legat de ideea de mişcare, iar estetica lui Tarkovski este în afara mişcării, se bazează pe staticitate şi contemplaţie. De aceea, ritmul ca atare îi era străin. Ritmul rezulta nu din lipirea de cadre, ci din evenimentele petrecute în cadru. Prin urmare, trebuie să contemplăm acest cadru şi să intrăm în empatie cu ritmul interior al său. Şi astfel, nu montajul ne determină să intrăm în acest ritm, ci intrăm în mod organic.

... despre cineaştii care au încercat să-i valorizeze poetica
... despre (im)posibila asemănare a stilului lui Sokurov cu cel al lui Tarkovski

Dmitri Salînski: Concepţia cinematografică a lui Tarkovski este foarte legată de concepţia lui filosofică. Sunt două feţe ale aceleaşi medalii. Când le rupi, e rău. De aceea, atunci când cineaşti din întreaga lume, nu doar ruşi, încearcă să imite ceea ce a făcut Tarkovski şi cred că fac ceva deosebit, nu e bine. Ei se gândesc că e bine, dar iese rău, pentru că s-au rupt cele două feţe ale medaliei. Epigonii unor regizori ca Scorsese, Chaplin sau Fellini sunt mai buni decât epigonii lui Tarkovski, pentru că anumite stiluri suportă reproducerea cantitativă, altele nu. Sunt multe paradoxuri aici, sunt multe lucruri pe care nu le putem înţelege ad litteram, ci doar indirect.

În privinţa lui Sokurov – primul său film, Vocea solitară a unui om (n.r. - 1978), este cu totul genial, dar e altceva decât ce a făcut Tarkovski, este altă estetică, cu toate că, în aparenţă, cele două sunt foarte asemănătoare. Sokurov a făcut foarte multe filme, în jur de 50-60. Există specialişti care descoperă în aceste fime o influenţă directă a lui Tarkovski, lucru cu care eu nu sunt de acord. Aceste filme sunt deja plictisitoare. Unicitatea lui Tarkovski, „ciudăţenia” lui, este că toate cadrele sunt pline de emoţie, de pasiune, de răutate, dar şi bunătate, de toate sentimentele, ceea ce creează o tensiune interioră foarte puternică şi de aceea nu sunt plictisitoare.

Am studiat la masa de montaj filmul Solaris de zeci de ori, fiecare cadru.  Şi vreau să mărturisesc că a 10-a sau a 20-a vizionare a aceluiaşi cadru îmi crea un interes la fel de mare ca şi cum l-aş fi văzut prima dată. Atât de multă tensiune şi bogăţie există în ele, cu toate că sunt cadre foarte simple. Alţii nu au aşa ceva. Nu ştim cum putem explica acest lucru, este o enigmă.

a consemnat Ionuţ Mareş
 

2 comentarii:

  1. Genial creator de film...cu el am trait emotia cinematografica a calitatii, in anii grei, urati, saraci si ciudati ai comunismului. L-am venerat, respectat, adulat......fara a-l cunoaste. Oricand as revedea din filmele sale de prestigiu.....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si eu as revedea oricand filmele sale. Si cred ca putem trai emotia cinematografica a calitatii indiferent de anii in care ne ducem viata, dar, aveti dreptate, o lume ca cea creata de Tarkovski era cu atat mai semnificativa ca reper pentru sufletele oamenilor in acei ani ai comunismului

      Ștergere