marți, 30 octombrie 2012

Coordonata: După Dealuri

CRONICUŢE LA CALD

Coordonata Skyfall şi După dealuri. Două filme care n-au nimic în comun. În afară de data de lansare în România, de durată (peste 2 h) şi de faptul că eroii lor sunt orfani. Şi totuşi le voi trata laolaltă. Pentru că le-am văzut ieri, unul după altul. Şi pentru că vreau să vă spun degrabă de ce e bine să mergeţi la unul şi de ce să-l evitaţi pe celălalt.



Aparent, Skyfall este despre reînvierea lui 007 ("What's your hobby, mr. Bond?" "Resurection"). Mă tem că e despre moartea lui James Bond.

"Vedeţi, domnule Bond, după atîta alergătură şi luptă, totul e fără rost" îi spune "tipul rău" (jucat de Bardem) aproape de deznodămînt. Măcar de-ar fi fost "alergătură şi luptă", să ştim o treabă. Este aşa în primul sfert de oră al filmului, care începe furtunos (aşa cum ne-a obişnuit în ultimele episoade) în mijlocul unei misiuni în Turcia; aţi observat că mai nou filmele de "acţiune" încep în forţă, chiar înainte de generic?

Dealtfel, genericul e singurul lucru cu cap şi coadă din filmul ăsta (ar mai fi varanul acela din Macao, dar suspectez că e creat digital).

Inacţiunea de după "moartea" lui Bond se încearcă a fi surmontată prin varietatea de locuri turistice (cea mai ieftină formă de turism - cineturismul) prin care ne plimbă franciza: Shanghai, Macao, Istanbul, munţii Scoţiei. În ciuda peisajelor exotice, tot se văd cele două burţi masive de la jumătatea filmului. Se văd şi bubele din scenariu, cu twist-uri atît de bombastice că dau în ridicol.

Replicile sunt previzibile, atunci cînd nu sunt redundante (de genul, M/ Judy Dench privind peste sicriele subalternilor ei mormăie: "îl voi găsi pe cel care a făcut asta"; chiar era necesar? oare nu era EVIDENT că n-o să plece acum la pescuit?). Skyfall nu are umor, nu are glamour şi nu mai are nimic british în afară de actori.

By the way...

Să mă scuze doamnele şi domnişoarele dar, aici, Daniel Craig (impecabil în Casino Royale) s-a transformat definitiv în robot. Un Arnold Schwarzeneger fără accent austriac. Am numărat 3 grimase (pe post de zîmbet) tot filmul şi apoi o repriză de plîns (!?!) la final. O fi avut un scurtcircuit.



Lady Judy Dench şi Javier Bardem sunt singurii actori din filmul ăsta, dar se pierd în mulţimea de clone şi roboţi (să mă ierte şi Ralph Fiennes, dar e pur decorativ).

Efectul cel mai pervers al globalizării seriei Bond este că nici dacă pui un regizor care ştie să facă filme adevărate nu mai e vreo diferenţă. Sam Mendes nu şi-a lăsat deloc amprenta. E o misiune şi pentru el, ca oricare alta din industrie. Ca piesa aia lui Adele: la comandă...

Problema lui Bond e că l-au batman-izat, superman-izat (e chiar o secvenţă antologică în care "zboară" agăţat de lift "în poziţia Christopher Reeves"; amîndoi sunt orfani, atîta că James n-are costum din spandex şi nu-i alergic la kriptonită, deşi îşi găseşte nişte aşchii de uraniu prin corp). Creatorii au uitat că Bond nu e supraom, e cel mult un super-agent. Din dorinţa de a-l face invulnerabil, au sacrificat orice dîră de umanitate din acest personaj, altădată şarmant. L-au aneantizat.

Skyfall este tentativa de reîmprospătare a francizei, în care M (Dench) predă ştafeta noului M (Fiennes), iar Bond e reconfirmat în funcţie. Deci, reboot. Restart franciză. Veţi auzi probabil o mulţime de cronici laudative. Iar lumea se calcă zilele astea în picioare să-l vadă pe agentul zero...Pentru mine însă, ultimul Bond s-ar putea să fie chiar ultimul.

 

După Dealuri durează 150 de minute. Par mult mai puţine. Are atîta "acţiune", se întîmplă atîtea lucruri...Ca să vă daţi seama în ce hal m-a ţinut cu sufletul la gură vă mărturisesc că n-am putut să-mi mănînc nachos-urile. Nici nu le-am atins.

Asta e ceva, în condiţiile în care ştiam cum se termină povestea.
Ştim toţi cum se termină.

Filmul începe cu o tînără văzută din spate care îşi face loc prin mulţimea ce tocmai coborîse din tren. Tînăra merge în sens opus mulţimii, are calea ei. Îngustă. Ajunge la capătul trenului fără să-şi găsească prietena după care a venit. Apoi o vede. Dincolo de linii, pe peron. Îi strigă "Stai acolo!". Un tren se apropie pe linia dintre cele două. Se aude un ţiuit de avertisment de la locomotivă. Dar fata de pe peron sare liniile într-un suflet şi îşi strînge în braţe prietena, cu o secundă înainte de trecerea în viteză a locomotivei.

Acest mic moment anticipează raportul pe muchie dintre cele două, felul în care va decurge relaţia lor şi finalul tragic al poveştii.

Alina (Cristina Flutur), băieţoasă şi impulsivă, s-a întors din Germania (unde lucrează) ca să o ia cu ea pe vechea prietenă (iubită?) alături de care a crescut la casa de copii. Voichiţa (Cosmina Stratan), docilă şi frumuşică, a apucat "altă cale" şi acum "iubeşte mai mult pe altcineva". E măicuţă la mănăstirea din deal.



Cele două prietene ar fi trebuit să plece în cîteva zile. Dar Alina are o criză (declanşată pare-se de refuzul Voichiţei de a o urma) şi e internată la psihiatrie, ratînd plecarea spre vaporul unde erau aşteptate să lucreze ca ospătăriţe.

La După Dealuri am apreciat în primul rînd subtilitatea cu care regizorul spune povestea. Cristian Mungiu nu e interesat dacă "a fost sau n-a fost"...exorcizare. E cinema, nu documentar. El compune din mici sugestii, detalii, contextul larg al dramei de la Tanacu aka Mănăstirea Dealu Nou.

Alina a fost victima unui şir de bune intenţii: de la sora Voichiţa care vrea s-o îngrijească "pentru că e un pic tulburată şi aici la mănăstire îşi va găsi liniştea", la asistenta medicală care le recomandă maicilor s-o ia de la psihiatrie şi "să se roage pentru ea", la medicul psihiatru care recomandă  "Haloperidol şi Psaltire", la preotul mănăstirii (dealtfel smerit) care îşi asumă de unul singur oficierea Sfîntului Maslu ca "s-o scape de cel rău", la maicile care o leagă şi îi pun căluş "ca să nu se mai zbată în timpul slujbei că îşi face rău" şi pînă la medicul de pe Salvare, care îi face cinci injecţii de adrenalină deşi era deja...moartă.

"-Ce i-aţi făcut, criminalelor?!"
"-Dar noi i-am vrut numai binele"

Bune intenţii şi ignoranţă. O combinaţie catastrofală. Instituţiile  (poliţie, spital, Biserică) şi societatea întreagă par minate de această bombă cu ceas. Cauzele mici, personale, se suprapun peste cauzele mari, sociale. Din această perspectivă, filmul lui Mungiu este o pledoarie indirectă pentru educaţie. Mi-a amintit un aforism celebru: "Dacă ai impresia ca educaţia e scumpă, atunci încearcă să vezi cît costă ignoranţa". După Dealuri este şi o oglindă a dezrădăcinării românilor din ultimii ani.




Regizorul nu caută vinovaţi. Poate că nici nu a fost scopul său să răspundă la întrebarea care a stat pe buzele tuturor în 2005: cum a fost posibil aşa ceva? Totuşi, o face. O face prin însăşi distanţa pe care o ia faţă de poveste. El dă zoom out. În cele mai multe mîini, atîtea planuri intercalate (relaţia dintre Alina şi Voichiţa, raporturile din cadrul obştii mănăstireşti, contactele cu diversele "instituţii", secvenţele cu familia adoptivă etc), s-ar sfărîma ca la o jonglerie ratată cu farfurii chinezeşti. Dar strunite de Mungiu ele nu sunt construcţii artificiale. Dimpotrivă, toate fac clic în poveste, în mod natural.

Nici nu mă aşteptam să alunece înspre senzaţional. Senzaţională e poate doar discreţia cu care a reuşit să-l prezinte pe controversatul preot de la Tanacu (jucat de Valeriu Andriuţă, pe care Adina l-a prins pe un hol la Cannes) şi nu mai puţin controversatul act de exorcizare. O mică secvenţă în faţa altarului, între două plimbări ale unui corp pe targa improvizată ("aia nu-i cruce măi omule, crucea e ceva sfînt" îi spune preotul poliţistului la anchetă, care observase că targa de care o legaseră pe Alina are formă de cruce).

Pe zăpada albă se profilează un grup de siluete negre în mişcare, dinspre chilii spre biserica "neterminată". Maicile sunt filmate de la depărtare din faţa şi, o zi mai tîrziu, din spatele bisericii. E ca şi cum regizorul ar fi vrut să păstreze o parte din...Taină.



Povestea e văzută din perspectiva Voichiţei, la fel cum în 432 o vedeam din a Aneimaria Marinca. E o secvenţă cînd Voichiţa, ruptă între "noua ei familie" şi vechea companioană, urcă pe deal spre locul ei secret de refugiu. Pentru o clipă vedem soarele portocaliu, la asfinţit. E filmată din spate, cu camera în mişcare (deja vu din 432). Ajunge în vîrf şi pentru o clipă se întoarce din profil. O bucată din soarele acela "arde" acum în ochii ei.

Prin După Dealuri, cinemaul românesc reintroduce poezia în limbajul filmic. Asta nu înseamnă că filmul e lipsit de umor. În scena în care maicile "o ajută" pe Alina să se pregătească temeinic pentru spovedanie, bifînd păcate din Îndreptar, avem un veritabil studiu de personaje. Maicile citesc păcatele şi apoi privesc curioase şi nerăbdătoare spre Alina să vadă dacă a avut "şi păcatul acesta". E mica lor distracţie, indiscreţie...laică. Un substitut de televizor.

Dincolo de toate discuţiile cu aromă local-românească, mai apare o temă importantă. Singurătatea. Cele două orfane, acum adulte, au nostalgia familiei. Nu întîmplător, la mănăstire, maica stareţă şi preotul sunt numiţi de restul obştii cu apelativele "mami" şi "tati". Alina nu vrea să o audă pe Voichiţa spunîndu-le aşa, pentru că e o trădare a "familiei" pe care au avut-o ele în cămin, cînd au avut grijă una de alta. După Dealuri este şi despre nevoia/frica "de a nu fi (din nou) singur", nevoie repetată în mai multe rînduri de Voichiţa, ba vorbind despre ea, ba despre Alina ("să aibă şi ea pe cineva").

De apreciat inspiraţia şi curajul lui Cristi Mungiu de a numi nişte necunoscuţi în rolurile principale, foarte solicitante. Pe secundari (în afară de corpul de măicuţe) i-aţi mai tot văzut în ultima vreme: Luminiţa Gheorghiu, Ion Sapdaru, Teo Corban etc.

Stilistic, Mungiu se separă de maniera din 432 (filmat oarecum în siajul lui Moartea Domnului Lăzărescu) şi, chiar dacă păstrează elemente din filmul anterior, acesta este cel mai decantat film al regizorului. Autorul a ajuns la maturitatea creaţiei. A ajuns într-o stare de graţie.




M-am bucurat să văd că la Timişoara lumea a început să vină la film românesc. Mă bucur să vă anunţ şi că După Dealuri va rula 4 săptămâni (s-ar putea ca pînă la urmă să avem şi aici o lansare de gală în prezenţa echipei). Încă o bucurie: filmul lui Cristian Mungiu este distribuit de prestigioasa companie Wild Bunch, care şi-a legat numele de filme ca El Orfanato, Che sau The Artist.

Atenţie! Aceasta e cronica la cald (încă una "fierbinte", la Marian). Mai sunt multe de zis despre După Dealuri. În acest moment era important de precizat care e filmul la care ar trebui să vă îngrămădiţi în cinematografe.

4 comentarii:

  1. Domnu' Lucian,
    Ne bucuram pentru aceasta "cronica la cald". Pe cand mult asteptata cronica "la rece"? Nu de alta, dar ar fi multe de zis, de admirat, de comentat, de deslusit in filmul lui Mungiu. Ca de cartit (pe marginea semnelor sociale, "religioase" etc.) s-a tot cartit...

    RăspundețiȘtergere
  2. @Marian

    "la rece" ai zis-o tu foarte bine :)

    probabil ca mai trebuie sa se aseze un pic ideile, senzatiile, sentimentele pe care le trezeste filmul

    si cu siguranta o revizionare

    poate cu ocazia proiectiei de gala din 15 noiembrie

    am primit o semi-confirmare ca sala Filarmonicii e rezervata pentru acest film-eveniment

    RăspundețiȘtergere
  3. Pentru mine a fost mai mult decat neobisnuit sa vad doua filme care nu au absolut nicio legatura intre ele reunite in acelasi articol.

    Cu atat mai obisnuita mi se pare ideea de a anula un film prin prisma celuilalt avand in vedere ca sunt genuri, viziuni diferite, venind din doua culturi cinematografice care nu se pupa deloc.

    Si ce ma deranjeaza cel mai mult e ca, in loc sa fie expunerea unei opinii, articolul asta parca se vrea a fi mai mult unul formator de opinii.

    Desi Dupa dealuri are mai mult miez in primele 10 minute decat tot filmul cu James Bond, cum spuneam, nu vad rostul unei comparatii. Asta pentru ca pentru a-ti aduna un bagaj cultural e nevoie si de Bond si de Mungiu. Altfel, nu ne-ar mai ramane decat sa citim cele mai bune 100 de carti si sa vizionam cele mai grele 100 de filme (ca si asa topurile astea sunt la moda de ceva ani incoace) si sa ne culcam pentru ca am citit/vizionat tot ce trebuia si nu mai e nevoie de mai mult.

    RăspundețiȘtergere
  4. @iuliak

    da, legat de alaturarea "neobisnuita", m-am exprimat si eu in inceputul articolului

    optiunea mea a fost dictata mai degraba de vizionarea in tandem a filmelor si de nevoia de a scrie repede, 'la cald' despre ele (alimentata si de observatia personala ca, din cele doua filme -lansate in aceeasi zi- numai unul merita cu adevarat vazut, "opinia" mea)

    Acum legat de cealalta acuzatie, am "expus" 1000 de "opinii" pe acest blog. Nu vad de ce ar fi grav sa iau atitudine. Pana la urma e un compliment ca ma vedeti drept "formator de opinii", desi nu asta era si nu este ideea.

    Acesta este un blog scris (prin voluntariat) de o mana de cinefili, cu sinceritate si, da, cu subiectivitate. Nu pretindem ca suntem o instanta. Dar ne mai enervam si noi, ne mai inflacaram (uneori,recunosc, nu chiar pe subiectele potrivite).

    Pana la urma, e la latitudinea mea sa sustin/combat/sa alatur ce filme vreau (atat vreme cat face sens). Si e dreptul dumneavoastra sa argumentati daca vi se pare ca nu face sens.

    Daca veti citi articolele mele din urma veti vedea ca am laudat lucruri poate chiar "si mai putin grele" ca Bond, de pilda Borat sau Bruno. Filme despre care nici eu nu mai am aceeasi opinie.

    Ca orice blog, el consemneaza emotii, sentimente, opinii, la cald (foarte aproape de momentul in care sunt traite). Marele Ecran nu are o agenda. Dar poate sa inregistreze relatia noastra cu filmul (care, ca orice relatie, se transforma).

    Oricum, cred ca cine a intrat pe acest blog mai mult de o data stie ca nu ne limitam doar la cele 100 de filme.

    Multumesc de opinie

    RăspundețiȘtergere