luni, 26 septembrie 2016

5 chestii faine în Câini, un western de Dobrogea


 1. Vorbele puţine, miza pe capacitatea privitorului de a prinde detaliile din context. Dialogurile bine decupate, fără nicio replică în plus şi multe fraze memorabile. Unul din schimburile mele favorite de replici e între poliţistul-detectiv Hogaş (Gheorghe Visu) - şef bolnav terminal al unei secţii rurale de poliţie subfinanţate cronic (« abia dacă primesc suficienţi bani să bag benzină în maşină », spune la un moment dat) - şi Samir (Vlad Ivanov) - mafiotul care ucide cu aceeaşi nonşalanţă cu care îşi aprinde o ţigară.  
      Hogaş : Te temi de ceva ?
Samir : Numai de Dumnezeu. Dar şi el se teme de mine.
Maleficul relexat al ultimei fraze îţi trezeşte fiori pe şira spinării.  


2.  Dogoarea dobrogeană şi dealurile aride – decorul perfect pentru o intrigă de tip western. Plus felul în care căldura migrează de pe ecran şi te face să simţi sufocarea, tensiunea din spatele frunţilor şi al cefelor asudate – de la soare şi, mai ales, de la frică. Deşi nu urmăreşte cowboy călare, acţiunea din Câini are suficiente ingrediente tipice unui western: de la ferma din mijlocul pustietăţii la răbdarea cu care poliţistul îl urmăreşte pe răufăcător şi la senzaţia de lume scăpată de sub controlul legii. Plus faptul că filmul face cu ochiul discret şi către alte două poveşti neconvenţionale de tip western: Moara cu noroc de Slavici şi No Country for Old Men de fraţii Coen.

3.  Tempoul alert, ţinut nu numai de scenariu, ci şi de o distribuţie în care toate rolurile principale sunt jucate excelent. Fără teatralităţi, fără îngroşări, ci mai degrabă low-key, cu miză pe expresie, pe gest şi pe acţiuni neaşteptate. Vlad Ivanov – în pielea „celui mai rău personaj, de la diavol încoace”, cum îl numea presa franceză la Cannes –, Gheorghe Visu – pe post de poliţist de ţară, îmbătrânit în lipsuri, dar încă posesor de coloană vertebrală şi hotărât să facă ceea ce trebuie până când viaţa îi e cucerită definitiv de cancer. Dar şi Dragoş Bucur – cu masca perpetuă a fricii reprimate anevoie pe faţă. Sau Costel Caşcaval şi Raluca Aprodu, în rolurile lor episodice.


4. Sunetele obsedante: lătratul căţelei numite (ironic) Poliţia, corzile atinse în acorduri ce construiesc un fond sonor demn de Hitchcock.

5. Faptul că e un film bun în accepţiunea largă a cuvântului, nu doar după standarde „de festival”. Cu acţiune, cu suspans, cu un fir narativ uşor de urmărit, dar care îţi provoacă atenţia şi intelectul, nu te fac să te simţi ca un devorator tâmp de popcorn, cum fac suficiente blockbuster-uri hollywoodiene. E la fel de potrivit pe ecranul de la Multiplex ca şi pe cel de la Cannes. Chestie rară, aş zice. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.