miercuri, 20 mai 2015
Tinereţea ca o amintire difuză, distantă : Youth/La Giovinezza
Ziua numărul 8 a Festivalului de la Cannes a început pentru mine cu tradiţionala înghesuială nebunească a celor ce încearcă
să intre la premierele de dimineaţă. Am plecat devreme din apartamentul
minuscul în care locuiesc săptămâna asta - situat la o binevenită distanţă de vânzoleala de pe Croazetă, pe o stradă pe care suspectez că
trăiesc mai multe pisici decât oameni (iar în faţa geamului meu îmbătrâneşte
elegant un portocal) - şi am reuşit să prind un loc.
Conform
tradiţiei, m-am îmbulzit alături de alţi vreo 2300 de oameni pentru a încăpea în Grand Teatre Lumiere şi a vedea una dintre cele mai aşteptate premiere. Da, mă refer la afişul pe care
se află plasat central fundul divin al Mădălinei Ghenea, iar în background apar figurile contemplative ale septuagenarilor Michael Caine şi Harvey Keitel.
Prăpastia de generaţii vizibilă ce apare între corpul dezvelit angelic în
prim-plan şi pielea stafidită a celor doi anunţă una dintre temele marcante ale
filmului. Dar acesta e departe de a fi unicul contrast pe care marşează Paolo
Sorrentino în Youth/La Giovinezza. După cum ne-a arătat deja în, printre
altele, La Grande Bellezza, contrastele sunt specialitatea sa.
Spre exemplu,
impresia că Miss Universe (Mădălina Ghenea) e un personaj lipsit de
inteligenţă, a cărui ascensiune se bazează exclusiv pe calităţi fizice greu de
ignorat, e deconstruită cu eleganţă. Deşi are un număr de replici care se poate
numără pe degete, domnişoara Ghenea le serveşte eficient pentru a scoate
personajul din eticheta iniţială de « Barbie fără creier ». Că apoi
urmează câteva cadre cu trupul ei statuar-angelic complet gol, iar asta
consolidează lipiciul personajului, e o altă poveste.
Dincolo de acest
detaliu estetic, filmul lui Paolo Sorrentino e un superb demers meditativ, o
reflectare prelungită asupra rostului vieţii. Dar nu transpusă în prea multe
fraze filosofic-grandioase, ci mai degrabă în scene scene lungi de o frumuseţe
răpitoare, în schimburi scurte şi isteţe de replici, de multe ori amuzante, şi
în episoade muzicale redate fără multe tăieturi. Muzica, de fapt, e un mod de a comunica folosit fără zgârcenie în filmele lui Sorrentino. Poate pentru că, după cum observa un
personaj la un moment dat, e un limbaj universal, care nu cere nici cuvinte şi
nici experienţă – intermediază cu uşurinţă emoţii accesibile oricui.
Distribuţia adună
suficiente nume celebre pentru a atrage atenţia, şi fiecare personaj, oricât de
mică i-ar fi intervenţia, construieşte o prezenţă notabilă. Jane Fonda atrage
atenţia de la distanţă în rolul actriţei parvenite care îl părăseşte, cu un
amestesc şarmat de vulgaritate şi iubire, tocmai pe regizorul care a făcut-o
celebră. Michael Caine e rece-apatic în rolul de muzician septuagenar care
refuză să se reîntoarcă la a dirija orchestre, chiar şi când acest lucru îi e
cerut de regina Angliei. Harvey Keitel e un regizor faimos în perioada de
mijloc a vieţii, dar autor a trei filme ratate la bătrâneţe.
Cu toţii
evoluează pe fondul antifonat al unei staţiuni exclusiviste din Elveţia,
într-un centru de odihnă în care îşi consumă timpul între sesiuni de masaj, băi
calde şi serate muzicale. Cu un pic din aerul de « lume veche » al
lui Grand Budapest Hotel, dar fără partea caricaturală, refugiul elveţian în care se adună bogătaşi ce
încearcă să scape de atenţia publicului din toată lumea – printre care apare şi
un Maradona parodic – e mediul ce oferă liniştea şi calmul suficient în care
Sorrentino îşi poate conduce personajele spre conversaţii revelatoare.
Dintre ele, poate
cea mai amuzantă pentru audienţa de la Cannes a fost cel dintre personajele
jucate de Jane Fonda şi Harvey Keitel – ea jucând rolul acriţei ce îşi lasă
baltă regizorul care tocmai a scris pentru ea un scenariu întreg, doar pentru
că a primit un contract mai bănos pentru a face un serial TV. Discuţia devine o
meta-reflecţie asupra concurenţei dintre cinemaul de artă şi serialele de televiziune,
în care actriţa argumentează irefutabil moartea iminentă a celui dintâi. Poate fi
ceva mai ironic-amar când te afli tocmai la un festival care celebrează filmul
de artă ?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.