luni, 26 ianuarie 2026
Ping-Pong: Marty Supreme
Unii au fost atrași de campania de marketing agresivă a filmului, în ton cu personajul lui Marty Supreme (2025) bazat imprecis pe viața lui Marty Reisman, campion american la tenis de masă (detalii pe care le-am aflat după film, putea la fel de bine să fie un personaj complet fictiv). În cazul nostru am vrut să fim spectatori de când am aflat că Josh Safdie face un film despre un jucător legendar de ping-pong. L-am văzut în weekend și ne-am decis să continuăm partida aici: Kinostetic vs. Lucian Mircu (cu avantajul gazdei). Poate părea o partidă aranjată, ca în 1952 la Tokio, dar servele și contrele, eschivele și smash-urile sunt reale, chiar dacă ne-am situat de multe ori de aceeși parte a fileului, ca la un dublu. Mai jos, comentariul meciului, minut cu minut.
Lucian: Servesc primul? Cum ți s-a părut începutul, cu scena de sex printre
cutiile de pantofi?
Kinostetic: Mi s-a părut foarte strong, poate chiar cea mai electrizantă parte din film. Adică, pentru un synth-pop anii ’80 kinda guy cum sunt, să dai blast la Tears for Fears în timp ce îl cunoști încet-încet pe protagonist și mindset-ul lui de mini-hustler mi se pare un mod foarte bun de a prinde ochii publicului. Evident, și sexul ajută mereu să rămâi cu ochii pe ecran. Ție ce impresie ți-a lăsat? Și ce părere ai de montajul și secvența title card-ului?
Lucian:
Ah, așteptam cu reverul pregătit să zic de genericul de început. În primă fază îmi
părea o copie după intro-ul unui film celebru în anii ’90, Look who’stalking too. Doar că goana spermatozoizilor spre ovul se transformă aici în altceva. E doar un preview
pentru surprizele pe care o să le ai pe parcurs. O să mai fie tot felul de
lovituri cu efect, topspinuri...
Foarte
bună observația cu muzica, cu totul din alta epocă față de momentul acțiunii
(anii ’50) și asta setează tonul de freestyle și al
libertăților pe care și le ia față de viața sportivului din care se inspiră. Și
față de genul biografic, în general.
Kinostetic:
Fix aici mi se pare că e smash și punct pentru Marty Supreme, pentru că
face ceva atât de fresh și liber cu două genuri care, în opinia mea, sunt cam
moarte. Adică și filmele sportive și mai ales biopicurile, nu au tupeul sau
curajul să încerce ceva nou și să rupă formula.
Lucian: Da, și în același timp ceva atât de specific fraților Safdie. Chiar dacă în 2025 Josh și Benny (cu Smashing Machine) și-au făcut fiecare filmul sportiv, ambele sunt tributare (în sens bun) zonei lor de cinema. Mă refer în primul rând la ritmul ăsta care nu te lasă decât rareori să respiri, ca un schimb extrem de rapid la ping-pong unde nu apuci să schimbi viteza pentru că dacă încerci să rupi ritmul cu o minge mai lentă riști prea mult să pierzi punctul.
Au făcut
asta și la Good Time, filmul care i-a pus pe radarul mare și apoi goana
aia continuă, nevrotică a protagonistului din Uncut Gems, din belea în
belea (avem și aici un wink wink în scena de la bijutier). Altă marcă a
fraților, muzica. Aici soundtrack-ul deloc reținut al lui Daniel Lopatin, straniu,
magic, ba contemplativ, ba energizant. N-am apucat să mă uit la ceas, să nu
pierd nicio minge, deși are 150 de minute.
Kinostetic:
Chiar glumeam după film că e Uncut Gems în altă haină. Doar că, acolo,
lumea personajului jucat de Adam Sandler m-a prins mult mai mult și cred că
filmul a și funcționat mai bine. Crescendo-ul (la fel ca în Good Time)
pornește de la 0 și ajunge la 100 pe tot parcursul filmului, într-un mod
constant. Iar asta a ajutat ca atunci când se întâmplă finalul din Uncut
Gems să rămân cu gura deschisă.
Dar când
începi un meci în forță, agresiv la serviciu, nereținut, e normal că nu o să
poți continua în ritmul ăsta toată partida și că vei fi prins, pe alocuri,
puțin în defensivă sau cu niște mingi în plasă. Mi se pare că ritmul filmului,
cu toate că încearcă să te țină tot timpul „acolo”, nu e mereu o reușită. Odată
pentru că, după ce ține accelerația apăsată în blană pentru o scenă, inevitabil
construcția următoarei scene începe de mai jos, mai chill, iar apoi trebuie din
nou accelerată.
Nu este
foarte fluid - sau cel puțin așa am simțit eu - mai ales la jumătatea filmului,
unde se întâmplă o multitudine de random shit și nu pare să meargă
într-o direcție clar simțită. Am avut chiar un moment în care era fun toată
nebunia care se întâmpla pe ecran, dar m-am întrebat: „de ce?”. Am simțit că mă
uit un pic ca pe TikTok, unde se întâmplă chestii insane în fața ochilor
și nu mă pot opri din doomscrolling, dar fără niciun mic aport cognitiv.
După
aceea, își revine iar și se îndreaptă frumos spre setul final. Recunosc însă
că, la jumătatea filmului, când era puțin lipsit de direcție - la fel ca Marty
- m-am uitat la ceas. Pentru că deja se întâmplaseră o grămadă de chestii, iar
mintea mea era puțin epuizată.
100% de acord cu tine că filmul se oglindește bine în ritm și că se potrivește cu un meci de tenis de masă, cu toate surprizele sau freestyle-ul pe care le are. Dar când apare poate prea mult „random shit”, ași sub mânecă sau cu serve foarte surprinzătoare, nu te desensibilizezi și începi să citești puțin adversarul?
Nu te-ai
simțit suprastimulat în timpul filmului mai mult decât probabil ar fi trebuit
să te simți?
Lucian: În
cazul meu, m-am lăsat dus de euforie, de beția aia de imagini și senzații. Poate e adevărat ce spui, însă mi se pare
că e meseriaș controlată partida din scenariu. Tocmai când crezi că jucătorul dă în sfârșit
lovitura, ajunge și mai tare cu spatele la zid sau prin tribune, după o minge
ridicată prea sus de adversari (aka forțele potrivnice). Când crezi că are în
sfârșit culoarul liber (ca în filmele alea de sport previzibile) se întâmplă
ceva... and then... o lovitură de
niciunde, de sub masă 😊
Dar stai! O nouă răsturnare... and then, dacă tot are un cameo și David Mamet, maestrul acestui gen de scriitură. Apropo, parcă am zărit-o o clipa și pe Emma Stone (doar poate), vocea de crainic la British Open sigur e lui Robert Pattinson, iar pe lista de personaje ciudate și înfricoșătoare apare și Abel Ferrara (!!). Până și Gwyneth Paltrow vine mai degrabă din zona naturalistă, ușor slinoasă, cam ca personajul lui Chalamet.
În afară
de experiența asta trippy, ce crezi că e în miezul mingii (sferei) Marty
Supreme? Pentru mine e Rocky pe psihedelice. În sala de cinema am zis că
e ,filmul sportiv’ cu cel mai puțin sport în el (deși e mult drag de
ping-pong în scenele în care chiar se joacă).
În esență
e și despre raportul cu puterea (de la „1601” încoace) al outsider-ului, e cultura
hustling-ului ca strategie de supraviețuire și de aici deciziile lui Marty
& iubitei lui, Rachel (excelentă Odessa A'zion), născuți și crescuți în zeama asta, că n-aveai cum altfel în
cartierul newyorkez, dar care îi afundă și mai tare în scaunul pierzătorului.
Cei doi se merită unul pe altul, doar că Marty abia mai încolo se îndreaptă spre acceptare. „Victoria” nu mai e atât sportivă cât desprea asumarea responsabilității, de care a fugit tot filmul. Cred că Safdie vorbește aici despre America în mare, de ieri și de azi. Pentru tine despre ce e filmul?
Kinostetic: E clar că filmul vorbește despre America și despre felul în care se vede pe sine. Marty are mândria aia de „American player”, ideea că „nu poți face asta” unei țări care are vulturul ca animal reprezentativ. Și da, cum ai spus și tu, totul e foarte specific acelui oraș - nu întâmplător au ales New York și nu, să zicem, Albuquerque. E și tema clasică Bonnie and Clyde, unde nu mai contează ce faci ca să ajungi în punctul X, ci doar să ajungi acolo.
Dar cum îl
percepem pe Marty? E erou, antagonist sau undeva la mijloc? Pentru mine e clar
în zona de mijloc. Aș zice chiar că e personajul „literally me” al generației
Alpha, așa cum au fost, în alte epoci, Travis Bickle din Taxi Driver,
Patrick Bateman din American Psycho sau, dacă vrei, Ryan Gosling în Drive.
Toate personajele astea trăiesc într-o zonă gri a istoriei filmului, dar - și
aici e un „dar” mare - ele sunt, într-un fel sau altul, pedepsite pentru ceea
ce fac sau pentru ceea ce sunt. Aici, însă, asta nu se mai întâmplă. Ce crezi
despre asta și despre scuza eternă a bărbatului alb că poate face ce vrea atâta
timp cât urmărește nemurirea?
Lucian: Să nu uităm totuși că Marty este un evreu american după al doilea război mondial, care își permite să facă glume obraznice despre neamul său și e un defavorizat al istoriei, măcar din perspectiva clasei din care provine. Chiar dacă el visează la apartamentul de la Ritz (și se infiltrează acolo), nu uităm o clipă că vine dintr-un bloc supra-aglomerat unde stă cu mama și, chiar daca n-am fost la 4DX, aproape simt mirosul de varză și de igrasie sau, mai rău, al cămăruței din spatele sălii insalubre unde se antrenează.
Vin
aproape de tine când zici că e antieroul acestei generații de twentysomethings,
genul fake it till you make it, take no prisoners, n-are mamă (și
chiar) n-are tată, contează doar percepția, chiar dacă, de cele mai multe ori
minciunile lui sunt atât de străvezii că sunt rapid ginite de hustleri mai
înrăiți în ale vieții.
În esență
e un deget mijlociu către establishment-ul de la tribuna oficială, ceea ce până la urmă așteptăm
de la orice rebel fără cauză, indiferent de generație.
Kinostetic:
Ca să fac o comparație nedreaptă, dar îmi permit obraznicia: One Battle
After Another. Chiar dacă de la marele ecran negru de început până la
ecranul negru de final totul se desfășoară într-o goană nebună, tot nu poți să conștientizezi ce se întâmplă exact sau vrei să ai și
momente chill ca să poți aprofunda personajele și povestea. Aceleași critici și
aici, dar acolo am fost mult mai engage-uit.
Lucian: Bună
comparația cu One Battle... din punctul de vedere al goanei. Pentru mine
a funcționat mai mult personajul lui Marty. Poate și pentru că la PTA n-am
putut uita că Leo e Leo. Aici, lui Chalamet îi iese transformarea. Am uitat pe
alocuri de marele și delicatul Atreides și am văzut un antipatic wannabe
cu acnee și ciupit de vărsat de vânt, pe cât de încrezător în el, pe atât mai mare dezastrul lăsat în urmă.
Kinostetic:
Referitor la personaje, clar, DiCaprio e mult prea mare ca nume ca să-l credem
pilonul revoluției de care avem nevoie. Aici, Timothée, chiar dacă și el e mare
- poate chiar „DiCaprio-ul” generației lui, atât ca joc, cât și ca „the pretty
boy” - este credibil și oferă pentru mine primul său rol cu adevărat bun.
Până acum, era doar misteriosul francez care nu prea vorbește, cu ochi visători, pe care nu îl poți citi. Dar aici este și distractiv să observi nuanța meta pe care Timmy o aduce filmului, pe care eu o consider cea mai exciting parte. După cum îl știm pe Chamalet, cu roluri foarte bine alese pentru a-i aducă recunoaștere în nișe sau la Oscaruri și cu interviuri de-a lungul anilor unde mereu zice că vrea să ajungă „one of the greats”. Această dorință arzătoare, unapologetic, de „eu o să fiu un actor mare” se potrivește perfect cu personajul pe care îl joacă. De asta cred că jocul lui este atât de rewarding, pentru că el chiar trăiește ideea de hustler și de a demonstra că poate și că va ajunge acolo unde își propune.
Lucian: Pentru
mine e altceva foarte rewarding la tipul ăsta de cinema. Micile surprize
de care ziceam la început, deloc coșer, ca un smash de niciunde, o lovitură
care sfidează regulile jocului. Exemplu: chiar când credeam că am auzit toate
poveștile despre Holocaust, tatuatorul, moașa de la Auschwitz etc, vine acea
poveste din film, n-o să spoiler-im, deliciu!
Kinostetic: Daaa, insane povestea cu mierea. Nu vreau să mă înțelegi greșit: personajul și tipologia mi-au plăcut la
maxim. Adică, chiar avem nevoie, în anul Domnului 2026, de astfel de
reprezentări, unde protagonistul „negativ” este așa cum este datorită situației
politico-social-economice în care se află și care, nu întâmplător, reflectă și
ne vorbește direct despre ceea ce trăim noi azi. El trăia într-o lume rasistă
și inegală, unde bogații puteau efectiv să te plesnească la curul gol doar
pentru că puteau - se simte foarte close to home ceea ce trăim noi azi.
Dorința
lui de a reuși nu este doar pentru el, ci și pentru întreaga clasă muncitoare,
care trebuie să se zbată în „dead-end” jobs și nu își poate urmări visele,
pentru că nu au timp de asta; nu au luxul să se bucure de viață, fiind
preocupați să se gândească cum vor avea ce să mănânce în seara aceea.
Lucian: Bine punctat, ceea ce cred că ne apropie de finalul partidei. Apropo, dacă în loc de stele i-am acorda mingi de ping-pong (captivante trucurile astea cu mingile din setul Marty Supreme și ce bijuterie vizuală, că tot n-am zis până acum de imaginea texturată a lui Darius Khondji), io i-aș da 4 din 5 mingi.
Mai ai ceva de
declarat pe final?
Kinostetic:
După această minge de meci, nu mai am nimic de adăugat. Am trecut în mare prin
gândurile care m-au lovit la cald și sper să ținem și spectatorii în priză. Dar
vreau să te întreb totuși ceva, așa, de încheiere: cine ar câștiga într-un
meci, Marty sau Forrest Gump?
Lucian: Hahaha!
Ca să parez pe măsură, zic că nu știu cine ar ajunge în finală, dar de câștigat
ar câștiga foca aceea ce apărea la show-ul din pauza între reprize.
Kinostetic: Legat de rating, aș spune că aș da… hmmm, 3 palete de ping-pong și jumătate, dar cu o inimă în loc de minge! Cu finalul ăsta apoteotic, te invit să mergem și noi să dăm cu mingea-n niște tigăi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.