joi, 1 decembrie 2011

Constantin Popescu Jr. despre Portretul Luptătorului şi Îndrăzneala Tinereţii

INTERVIU LA 45 DE GRADE


De obicei, nu transpir cînd iau interviuri.
Poate doar atunci cînd sunt total nepregătit. Dar am transpirat ca niciodată cu ocazia interviului pe care i l-am luat regizorului Constantin Popescu Jr. Şi nu de emoţie. M-a îndemnat să-l sun duminică după-amiază, pentru că atunci se elibera (tocmai făcea casting pentru noul său film, secret deocamdată). La ora aceea fiică-mea, care abia împlinise 2 ani, îşi făcea somnul. Cei care sunt părinţi vor înţelege de ce nu puteam vorbi în casă (mai ales că am obiceiul să răcnesc în telefon). Aşa că am coborît în parcare, hotărît să iau probabil primul interviu (din istoria cronicii de film româneşti) desfăşurat parţial pe bancheta din spate a unei maşini. Data: 14 august. Temperatura: afară 40 de grade Celsius. În maşină, vreo 45. Înainte să îl apelez pe regizor am încercat o şmecherie pe care tocmai o văzusem la televizor, din ciclul "Cum să-ţi răceşti aerul din maşină pe caniculă". Am tot deschis şi trîntit portiera timp de vreo 2 minute. Fără vreo modificare semnificativă de confort termic. Dar acum eram lac de sudoare şi de la efort. Şi nici nu începusem interviul. Nu puteam deschide aerul condiţionat fără să aprind motorul maşinii şi asta ar fi afectat calitatea înregistrării. Apropo de înregistrare, ea n-ar fi putut fi realizată fără suportul tehnic al lui Ovi Sîrb via Fandroid (a testat pentru mine mai multe aplicaţii de înregistrare prin telefon). Apoi trebuie să-i mulţumesc şi regizorului care, pe lîngă că a acceptat cu multă amabilitate discuţia despre debutul său în lungmetraj (despre care am scris şi aici), a suportat (financiar) convorbirea noastră de 81 de minute şi 29 de secunde (n-a răspuns cînd l-am sunat eu, dar m-a sunat înapoi imediat). La începutul discuţiei eram deja leoarcă. În scurtă vreme cerneala s-a întins pe foaia mea cu întrebări şi nu se mai înţelegea nimic, din cauza picurilor de apă care îmi curgeau de pe frunte cu viteza unui izvor de munte. Cred că am lăsat un litru de fluide pe bancheta din spate. Partea bună e că în primele 30 de minute nu mi-a fost rău. Dar apoi mă simţeam ca la saună, cînd începe să usture gîtlejul de la aerul uscat şi ştii că trebuie să ieşi. Dar eu, ca într-un film cu inspectorul Clouseau, eram blocat în saună. Degetele de la mîini au început să se încreţească, ca atunci cînd stai prea mult în apă. Vedeam tot mai înceţoşat. Pe înregistrare nu se simt chinurile fizice prin care treceam. Mă bucuram că nu a trebuit să vorbesc eu prea mult. Şi că Tică Popescu nu a simţit că sunt pe cale să leşin. Probabil aş fi şi leşinat dacă nu se încheia interviul. Dar nici nu mi-am pus problema să nu rezist pînă la capăt, în condiţiile în care vorbeam despre subiectele mele preferate: cinema şi partizani. Cînd am deschis portiera maşinii, mi s-a părut chiar răcoare (repet, afară erau vreo 40 de grade). Vă jur că am stors din tricou aproape un litru de apă. Mi-am dat seama că am exagerat cînd, ajuns în apartament, m-a întrebat soţia de ce am ochii roşii. Îmi crăpaseră cîteva vinişoare. E singurul - şi sper ultimul- interviu din viaţa mea care m-a făcut să pierd aproape două kile în 80 de minute. O vreme am uitat de înregistrare. Poate şi de groază că trebuie să transcriu atîta informaţie. Ştiam că pentru acţiunea asta trebuie să-mi dedic cel puţin o zi, aşa că am tot amînat-o. Regizorului i-au luat 5 ani să termine filmul. Mie mi-au trebuit 3 luni jumătate pentru un interviu. Mi-am făcut această datorie de onoare astăzi. De la ora 10 pînă la ora 20.00. Slavă cerului că nu a trebuit să stau tot de pe bancheta maşinii. Auzind din nou convorbirea, mi-am dat seama că Portretul Luptătorului la Tinereţe (2010) e un film controversat pe care mulţi -inclusiv eu- l-am vrut într-un anume fel, dar pînă la urmă este al autorului. Tică Popescu face un act destul de rar întîlnit pe la noi - vorbeşte cu onestitate despre erorile pe care consideră că le-a făcut şi, mai mult, şi le asumă. Vorbeşte deschis despre perioada în care a stat închis în casă pentru a intra în atmosfera poveştii, despre dificultatea deciziilor pe care trebuie să le ia un regizor şi, totodată, lămureşte multe aspecte din facerea unui film (documentarea, scenariul, distribuţia, imaginea şi filmarea propriu-zisă etc). Dacă aveţi răbdare, veţi citi şi despre întîlnirile sale cu Pintilie sau Coppola. Ţinînd cont că Portretul...este şi despre demnitate naţională, nu mi se pare o zi mai potrivită pentru apariţia interviului (şi vizionarea filmului). Am suferit la propriu pentru el. Dar mă bucur că l-am făcut. Luaţi-l dacă vreţi ca un cadou de Ziua României (pentru cei care vor rezista pînă la final).




Lucian Mircu: Cum aţi ajuns să faceţi filmul?
Constantin Popescu Jr.: Subiectul a ajuns la mine prin intermediul pe atunci al vicepreşedintelui Asociaţiei Deţinuţilor Politici, domnul Mihai Constantinescu. Apoi mi-a dat şi tatăl meu nişte cărţi. Iniţial n-am vrut să fac acest film. Am începu să citesc şi mi-am dat seama că nu e un subiect de care să mă pot apropia uşor.
L.M. A fost dificil pentru un debut?
C.P. Au trecut peste 6 ani de cînd am început să lucrez la film. Privind în urmă, e un subiect dificil fără discuţie.
L.M. Credeţi că a venit la timpul potrivit?
C.P. Pe undeva a venit prea tîrziu, pe undeva a venit cînd trebuia să vină. Nu ştiu dacă există un timp corect cuantificabil al realizării unui astfel de film. Dacă te atinge într-un fel merită să vorbeşti despre asta. Dacă nu, nu.
L.M. Prima oară cînd am discutat spuneaţi că sunteţi primul care recunoaşte problemele filmului. Care ar fi acestea?
C.P. Subiectul putea fi abordat în multe feluri. Maniera pe care am ales-o eu e uşor riscantă. Mă refer la modul în care publicul percepe povestea pe care am pus-o eu pe ecran. Ca regizor, uitîndu-mă în urmă identific mereu probleme la filmele pe care le-am regizat. Cred că e firesc. Îmi vin în permanenţă idei. Aici aş fi schimbat nu-ştiu-ce, dincolo altceva. Uneori trebuie să iei decizii foarte repede, în 5-30 de minute, ceea ce e puţin pentru orice film. Unele decizii care mi s-au părut corecte atunci, nu mi se mai par neapărat bune acum.
L.M. Au fost momente-cheie?
C.P. Asta e o chestie aproximativă. Depinde de foarte multe variabile. Depinde de actor, depinde de cît a citit el, depinde ce am discutat eu cu el...E complicat. Regizorul e un om singur în mijlocul unei echipe de 60-100 de oameni. Toţi vorbesc în acelaşi timp, fiecare departament îţi pune întrebări la care trebuie să răspunzi repede. Să fim înţeleşi, nu mă plîng. Cu lucrurile astea se confruntă fiecare regizor. Dacă nu faci faţă ar fi bine să te apuci de altceva. A fost vorba de momente diverse, unele mici, altele importante. Am înţeles că unele decizii au fost criticate ulterior. Ca de exemplu faptul că am caricaturizat personajele securiştilor. Cineva a acuzat filmul că dacă înainte de '89 se trăgea de la stînga la dreapta acum se trage de la dreapta la stînga. Eu am încercat să păstrez cele trei-patru personaje -hai să le spunem- negative sau din tabăra cealaltă, bazîndu-mă pe ceea ce am citit. Peste 90 % din replicile lor sunt reale, nu le-am inventat eu.
L.M. Sunt stenogramele de la şedinţe, nu?
C.P. Exact. Aşa că nu văd cu ce i-am caricaturizat. Dar aici ţine probabil şi de gusturile mele, de modul în care au interpretat actorii personajele respective. În privinţa fiecărui actor din film întotdeauna se găsesc lucruri de comentat. "Aici a fost prea mult, aici prea puţin". Uneori se întîmplă ca în cazul unei secvenţe să laşi o replică nu foarte bine spusă, dar n-ai cum s-o tai din diverse raţiuni tehnice. Deci recunosc pentru a nu ştiu cîta oară: filmul are şi minusuri. Dar nu cred că în minusurile astea stă întrutotul valoarea filmului - chit că e o valoare mică, chit că e o valoare mare. Dar cred că pe undeva există o imagine eronată a perioadei ăleia. Mi-ar plăcea să cred că multă lume-dintre cei interesaţi- va citi cîte ceva despre ce s-a întîmplat şi o să-şi facă o imagine destul de justă despre oamenii respectivi. E adevărat, n-am trăit în anii '50, nu i-am cunoscut. I-am văzut în materiale de arhivă, în filme, am auzit discursuri, am citit stenogramele şedinţelor. Mi i-am închipuit într-un fel. Bun, poate că am exagerat pe alocuri, dar nu cred că am făcut un film în care comuniştii sunt răi şi partizanii sunt nişte mieluşei. Cred că am fost destul de discret şi într-o direcţie şi în cealaltă.
L.M. Într-un interviu acordat lui Mihai Fulger aţi zis că vreţi să vă feriţi în a da într-o zonă gri. Ziceaţi că “toată lumea evită albul şi negrul, o dă mereu în gri” şi e unul din motivele pentru care vreţi să faceţi filmul.
C.P. Eu mi-am ales cîteva personaje care vreau să apară şi în celelalte două părţi - dacă le voi mai face vreodată (proiectata trilogia Aproape Linişte, n.n.). Asta a fost ideea iniţială. Sigur vor mai fi şi altele, dar au existat oameni pe care i-a deranjat că sunt doar cîteva personaje de o parte şi mai multe personaje de partea cealaltă. Mi-e greu să cred că aş fi reuşit, cunoscîndu-mi limitele, un tablou fidel al perioadei respective. Nu e vorba numai de limitele mele. E vorba şi de mijloacele limitate pe care le-am avut la dispoziţie. Am avut în vedere să creionez o imagine cît mai corectă. Dar ce înseamnă corectitudine în sine ţine în primul rînd de mine. Am trecut toate textele alea prin mine. Dac-aş fi stat de vorbă cu 100 de oameni, sunt convins că aş fi întîlnit cel puţin 60 de opinii diferite. E foarte complicat să ţii seama de opiniile tuturor.
L.M. Poate de asta aţi evitat să vorbiţi cu supravieţuitorii din Ţara Făgăraşului.
C.P. Pe măsură ce citeam diverse lucruri, mi-au rămas în minte nişte imagini. Cu acele frînturi am vrut să construiesc o poveste. Cred că mulţi dintre noi facem aşa. Atunci cînd citim ne închipuim. Cum era cutare personaj, cum erau locurile. Am avut la dispoziţie multe detalii. În mintea mea -în acele luni în care special am stat închis în casă, nu m-am uitat la televizor şi am ieşit foarte puţin- am încercat să trăiesc acolo. N-am vrut să exagerez şi să am pretenţia că dacă mă duc într-o cabană izolată la munte o să înţeleg vreodată prin ce au trecut oamenii ăia. E absurd. Dar am încercat să rămîn în poveste. În mintea mea n-au fost melodii triumfătoare. N-a fost niciun fel de muzică. Era un film fără sunete sau doar cu anumite sunete. Era o poveste sinestezică în care se amestecau imagini, sunete, frînturi de imagini. Şi aşa am încercat să-mi construiesc filmul. Mie mi s-a părut cinstit să redau ceea ce am simţit eu, nu să povestesc punctul altora de vedere. Am preferat să nu vorbesc cu nimeni despre asta şi să transmit cît am putut eu de onest ceea ce am crezut eu că s-a întîmplat acolo.
După atîtea cronici negative, îmi dau seama în timp ce vorbesc, că tot ce spun poate fi folosit împotriva mea. Sunt convins că am făcut diverse erori, dar nu mi se par grave. Sau poate unele sunt grave la nivel de construcţie narativă, poate la nivel de actorie - astea sunt lucruri pe care mi le imput direct mie. Dar la nivel de onestitate, nu mi se pare. Cei care mă acuză de îngroşările respective poate că ar fi bine să privească filmul mai la rece. Să nu se înfierbînte atît de tare. Ştiu că noi, băieţii, ne amintim din copilărie diverse momente: bătăi cu cornete, luptele cu pac-pac, de-a hoţii şi vardiştii. Ne-am putea închipui mulţi dintre noi un asemenea film, dar fiecare dintre noi ni-l închipuim în mod diferit. Atunci cînd îl vezi la televizor te enervează. Că regizorului nu i-a venit nu ştiu ce idee. Sau "ia uite mă, de ce a făcut aici aşa şi n-a făcut altfel? Păi, nu mă...Aşa se moare? Ce-i aia?". Am vorbit cu oameni, cu cascadori, cu medici legişti, am vorbit cu medici despre cum se moare. Şi cred că am fost destul de aproape de adevăr. Cineva îmi spunea "nu sare, dragă, sîngele aşa". În anumite locuri poate am exagerat puţin de dragul vizualului, pentru că totuşi e un film şi ar trebui ca acela care se uită să empatizeze cu ceva din filmul ăla. În mintea mea a fost o încercare de a crea –subliniez- cinematografic ce cred eu că s-a întîmplat în anii aceia. Poate nu am avut capacitatea de a sintetiza atîtea evenimente într-o oră şi jumătate-maximum două. Altcineva îmi reproşa: "da, dar n-ai vorbit despre ăla, şi de ăla n-ai zis nimic". Sunt peste 1400 de personaje, de nume menţionate în memoriile lui Ogoranu (Brazii se frîng dar nu se îndoiesc, n.n.)!
L.M. Zicea cineva pe blogul nostru că dacă era să intre toate personajele trebuia să faceţi un serial.
C.P. Dacă vrei să fii cît se poate de aproape de adevăr, filmul ar trebui să aibe 100 de ore la cîte grupări de partizani au existat în România. Eu vreau să cred că ăsta e un prim film şi că alţi cineaşti, în deceniile ce vor urma, se vor documenta aşa cum am făcut-o eu. Se vor spune alte şi alte poveşti şi astfel imaginea despre anii aceia se va reîntregi. Încet, încet. Cu o bucăţică de la mine, cu o bucăţică de la altul şi tot aşa. Ideea e că s-au întîmplat nişte lucruri teribile în perioada respectivă. Şi e bine să nu le uităm. Şi că merită să vorbim despre oamenii ăia. Unii o facem cu mai multă pricepere, alţii cu mai puţină. Important e să vorbim.
L.M. Vă citez cîteva din etichetele care i s-au pus filmului. "Docudramă epopeică într-o imaginată cvasi-ficţiune" sau “o replică la Che Guevara”...
C.P. Mai sunt. “Eşec lamentabil”...
L.M. Nu, nu. Eu am extras nişte etichetări, pentru că oamenii au mania asta. Unii pun etichete la modul simplist cum se întîmplă la multiplex unde e trecută ca "acţiune" inclusiv o comedie cu Jim Carrey. Cum bănuiesc că poate au trecut şi în dreptul filmului dumneavoastră.
C.P. Foarte posibil. Mi-e greu să-mi etichetez filmul. E o încercare de a pune în imagini o perioadă. Dar ţinînd cont că e din perspectiva unui om care nu e nici istoric, nu e poate nici cel mai pregătit, nici cel mai genial, isteţ, talentat regizor din lume. Un om ca toţi oamenii, cu defecte şi calităţi.
L.M. Aţi mai declarat că încercaţi să faceţi filme de care aţi vrea şi dumneavoastră să vedeţi. Aşa îmi imaginez acest demers. Aţi încercat să traduceţi subiectiv acea lume.
C.P. Am încercat să refac anumite momente –nu vreau să spun ca un jurnalist- dar am căutat să am cît mai multe puncte de vedere ale momentului respectiv. Şi acolo unde lucrurile se repetau era limpede pentru mine că aşa s-a întîmplat şi nu altfel.
L.M. Aţi găsit discrepanţe mari între ce zicea memorialistica şi ce ziceau documentele securităţii?
C.P. Destul de mari. Mai ales că trebuie să citeşti printre rînduri declaraţiile luate în anchetă. Limbajul de lemn, limbajul securistic de anchetă îl simţi, este acelaşi. Îl poţi citi cu uşurinţă. Mi-e greu să cred că un om bătut luni în şir, torturat şi chinuit săracu', adus la limita rezistenţei pînă cînd a cedat, mai are de spus ceva adevărat. În momentul acela foarte mulţi scriau după dictare. Ori alea sunt mărturii dificil de luat în seamă. Au existat sigur cazuri de oameni care mi s-au părut deosebit de puternici, într-un mod care mi-e străin. Mi-e greu să înţeleg atîta putere. Au spus: “Da domle, s-a întîmplat aşa. L-am omorît pe ăla şi mă bucur că am făcut treaba asta pentru că nu vă mai suport”. Eu simplific acum. Dar trebuie să fii un soi de om aparte să-ţi asumi tot ce ai făcut, cu convingere, cu onestitate şi în acelaşi timp să crezi în acele lucruri pînă la moarte. Pentru că mulţi din cei care au dat astfel de declaraţii au fost executaţi.
L.M. Aici am şi eu un reproş vizavi de film. Tocmai dorinţa asta de a lupta pînă la capăt nu mi se pare deplin motivată în film. Nu văd ce e în raniţa partizanilor. E ca şi cum ar fi goală, de multe ori. Există riscul să pară o mînă de fanatici dacă priveşti obiectiv filmul. Care poate ar fi recurs la arme şi în democraţie.
C.P. Foarte posibil. În primul rînd, sunt un om crescut în alte timpuri, la oraş şi nu în zonele despre care se vorbeşte în film. Zone pe care le cunosc puţin chiar şi acum după ce am citit, am fost acolo, am cunoscut oameni. Doi la mînă, în unele cazuri e foarte posibil ca oameni care au scăpat cu viaţă după ani de tortură, de chin, de închisoare, ajunşi la vîrsta senectuţii cînd se apucă să-şi scrie memoriile sunt cuprinşi de un sentiment religios mai puternic acum, cînd sunt la 60-70 de ani, decît la 20. Eu nu spun că n-au existat tineri care au făcut lucrurile astea din dragoste de ţară pur şi simplu - un concept dificil de înţeles astăzi pentu mulţi. Sau din dragoste faţă de Dumnezeu sau faţă de o ordine firească a lucrurilor pe care ei nu o întîlneau în jurul lor. Motivele au fost multe. Da, unii au fost legionari. Alţii au fost ţărănişti, liberali, manişti. A fost un amestec, un conglomerat....
L.M. Alţii au fost simpli pădurari...
C.P. Da, n-au avut nicio treabă cu nimic. Oameni care pur şi simplu au luat arma în mînă -ca să folosim sintagma asta- pentru că li s-a luat vaca sau pămîntul sau tot ce aveau. Nu i-a interesat nicio ideologie, dar au zis: "băi, nu mi se pare normal să mi se ia tot, că e munca mea". Şi au luptat avînd în minte faptul că n-au ce să le dea de mîncare copiilor. Ei bine, toate motivaţiile astea şi-ar fi găsit cu greu locul în genul de film pe care l-am imaginat eu. Ar fi apărut de multe ori ca nuca-n perete. Oricum, în punctele în care am făcut asta, mă uit acum cu dinţii strînşi.
Eu n-am găsit o formulă potrivită de a integra în poveste cîntecele lor, rugăciunile lor. Pe mine m-a interesat de la început să vorbesc despre nişte tineri. Despre faptul că e foarte ciudată îndrăzneala lor. Există o vîrstă a îndrăznelii. Ulterior se estompează la majoritatea oamenilor. Asta m-a interesat la tinerii aceia. Lucrurile simple. Ce discutau între ei, momentele în care nu discutau, momentele cele mai grele. Eu am făcut armata, bănuiesc că li s-a mai întîmplat şi altora. (rîde) Pentru mine n-a fost un chin. A fost o experienţă şi atît. Dar a existat un soi de solidaritate ciudată în dormitorul ăla, între camarazi. Erau momente în care nu vorbeam unul cu altul şi eram 30-40 de oameni în aceeaşi încăpere. Ne plictisiserăm cumva...
L.M. Vă ştiaţi deja toate poveştile. Exact asta descrie şi Ogoranu referindu-se la una din ultimele ierni petrecute în bordei.
C.P. Scenariul mai avea vreo zece secvenţe pe care nu am reuşit să le filmez din diferite motive. Poate cîndva am să reuşesc să le filmez. Am şi vorbit cu actorii respectivi. Cînd o să am şi eu şi ei timpul. Poate că va fi şi mai interesant că trecerea anilor pe chipurile lor îşi pune amprenta. Şi secvenţele acelea vorbesc despre cîntecele lor, despre motivaţia lor şi despre aceste momente în care nu-şi spuneau nimic. Şi le era frig şi foame...
L.M. Mi-aş fi dorit să văd mai mult din asprimea condiţiilor în care trăiau. Au dormit în zăpadă, au dormit multe nopţi înveliţi în cojoace. Treaba asta nu prea apare în film.
C.P. Dacă vă uitaţi în secvenţele alb-negru, am încercat în tot filmul să surprind bucăţele din tot ce am citit. Iarnă grea şi ninsoare pe ei. Sigur, nu e suficient. Un film nu înseamnă doar să surprinzi într-o imagine de cîteva secunde pentru ca publicul să înţeleagă. Pe de altă parte, nu cred nici că publicul e bătut în cap şi că trebuie să-i dau cu linguriţa.
L.M. Ar fi riscat să fie un survivor-movie, să devieze pe panta cealaltă. Să fie un fel de Bear Grylls sau 127 de ore.
C.P. Pe mine m-a interesat să vorbesc, azi la jumătate de secol distanţă, despre faptul că aceşti oameni erau nişte tineri. Ca mine, ca dumneavoastră, ca orice om la aproximativ această vîrstă. Nişte oameni care atunci cînd nu erau nevoiţi să-şi apere viaţa cu arma se purtau aşa cum ne purtăm cu toţi. Făceau glume, rîdeau unii pe seama altora, citeau, dormeau, dansau, se distrau sau erau trişti.
L.M. Acesta a fost rolul pe care l-a avut -să-i zic- artificiul filmuleţului-metaforă alb-negru care e inserat de-a lungul filmului
C.P. Da, e o licenţă regizorală care a pornit de la imaginile pe care le-am găsit şi eu de-a lungul primilor doi ani de documentări. Sunt fotografii făcute de ei în munte. Am găsit o referire cum că s-ar fi găsit o rolă la un moment dat. Cîţiva metri de peliculă. Nu ştiu dacă există. Or fi avut un aparat. De aici am plecat şi am construit. Dacă ar fi existat imaginile alea cu siguranţă le-aş fi folosit în film. Poate există pe undeva, poate nu. Dar mie mi-a servit şi mi se pare că nici filmul nu suferă din pricina asta.

L.M. N-aţi avut probleme în a găsi materiale de arhivă, nu vi s-au pus beţe în roate? Aţi simţit cumva de-a lungul facerii filmului "umbra securităţii"?
C.P. Nu vreau să mint, nu. Filmul n-a fost băgat în seamă. Şi cred că, din anumite puncte de vedere, n-a fost băgat în seamă intenţionat. Ca să nu mai nască discuţii, valuri. "Lasă aşa! O să treacă. În şase luni-un an o să-l uite şi cu asta-basta. Filmul ăla cu partizani? Da, da, ştiu. L-am văzut. Cam lung..."
L.M. Dar totuşi a stîrnit ceva valuri. Numai din abundenţa cronicilor. Şi ţinînd cont că nu a luat premii pe dincolo sau nu ştiu eu de ele...
C.P. Neimportante. Cînd a fost pomenit pe dincolo, fix a doua zi a fost din nou atacat. Legat de apartenenţa ideologică a lui Ogoranu.
L.M. Nu aţi fost contactat de Noua Dreaptă ca şi Constantin Diţă (actorul care l-a jucat pe Ion Gavrilă Ogoranu, n.n.)?
C.P. Nu, nu (rîde). Am avut o discuţie cu cineva la un moment dat despre Ogoranu, am simţit ceva. Dar nimeni n-a încercat să-mi spună: "Uite, noi am vrea..." La urma urmelor, convingerile politice ale unor personaje din film nu sunt problema mea.
L.M. Am nişte curiozităţi, nu le luaţi ca reproşuri. De ce aţi ales să faceţi alt final al grupului cunoscînd că au fost prinşi prin vînzare şi nu în luptă, cum se întîmplă în film?
C.P. Atunci cînd a căzut Ilioi au fost prinşi într-o ambuscadă. Dar restul, nu. Dintr-un motiv simplu: finalul s-ar fi lungit foarte tare. Filmul trebuia să aibă un final şi punct. Şi aşa în varianta lungă am mai inserat ceva acolo. Aş fi vrut ca măcar pentru un minut să se audă şi gîndurile mele. Dar în primul rînd din raţiuni de producţie, mărturisesc. Nu ştiu dacă îmi face cinste lucrul ăsta, dar nu am avut cum. Zilele de filmare se încheiau într-o anumită dată, banii erau pe terminate şi am fost nevoit să închei filmul. Nu puteam să las filmul fără final. Sau "Va urma", o chestie din asta de serial american. Am preferat să închei filmul 50% real şi să adaug inserturile cu ce s-a întîmplat cu ei în final. Dar fără să dau detalii, pentru că ar fi însemnat să mai citim vreo 3-4 minute lucruri scrise. Povestea e complicată şi, repet, pe mine m-a interesat să spun ce am înţeles eu din perioada respectivă din punct de vedere cinematografic.
L.M. Tot în acea secvenţă e o sugestie că ceilalţi îl salvează pe Ogoranu. Camarazii îi strigă "Fugi, Moşule!" Ca şi cum el era primul între egali. Iar ei nu funcţionau pe principiul ăsta.
C.P. Nu funcţionau aşa, dar pe de altă parte am simţit în mărturia lui Ion Gavrilă că lucrurile aşa au stat. Oamenii ăia aveau un nivel de educaţie foarte apropiat. Cu toate astea, îl priveau ca pe un om care cîntărea bine lucrurile înainte să le spună. Care nu vorbea decît cînd era nevoie. Nu vorbea aiurea, în dodii. Căpătase un soi de carapace. Genul ăsta de oameni puternici se simt imediat într-un grup. Mi se pare că ataşamentul lor unii faţă de alţii dar, în primul rînd faţă de Moşu', era de un soi special. Grupul acesta a fost "într-un fel", ca să folosesc o expresie simpatică azi. Nu s-au trădat unii pe alţii.
L.M. O altă curiozitate e legată de ideea de a-i arăta un pic altfel. Ei trăgeau doar să se apere, să reziste. Ştiu că au fost nişte discuţii şi între ei. Dar au ajuns la consensul ăsta că rolul lor era să se apere, pentru că nu ar fi rezistat prea mult dacă ar fi luptat deschis. În afară de "momentul Rudan" cu care începeţi filmul, partizanii au şi o trăsătură vindicativă. Momentul de la stînă cu lunetistul Bogdan Dumitrache care îi împuşcă pe securişti pentru că tocmai executaseră un cioban. În aceeaşi scenă relatată în carte nu au tras. De ce i-aţi prezentat aşa şi nu altminteri?
C.P. Mi-am asumat secvenţa respectivă din următorul motiv. Am cunoscut pe cineva la un moment dat care mi-a spus cînd am început să lucrez la film, zice: “Tatăl meu mi-a mărturisit pe patul de moarte că el a fost unul dintre cei care mergea la stîne. A fost securist. Eu l-am prins mai spre sfîrşitul carierei cînd lucra într-o instituţie. Venea cu o geantă acasă, pleca la un birou. Pe patul de moarte mi-a mărturisit că a fost unul din securiştii care îi căutau pe partizani, în special pe Ogoranu. Primise ordin la un moment dat în '52-'53 să nu se mai întoarcă din deplasări fără el. Pentru că altfel mai bine să se împuşte. Nervii erau întinşi la maximum.” Cunoştinţa mea mi-a povestit despre căsnicii eşuate, familii distruse ale securiştilor, pentru că nu se mai întorceau acasă cu lunile şi pe atunci nu existau telefoane mobile şi alte mijloace mai rapide de comunicare. Mi-a povestit despre ura sinceră a securiştilor faţă de orice partizan. Nu-i mai puteau suporta pentru că erau ţinuţi în păduri cu săptămânile, cu lunile. Îi luau pe ciobani, îi băteau foarte rău, aproape îi omorau în bătaie. I-a mărturist tatăl lui că dacă nu turnau, îi executau fără niciun fel de discuţie. Şi îi lăsau acolo ca exemplu. Asta mi s-a povestit, asta am scris.
Iar altcineva care l-a cunoscut pe Ogoranu mi-a spus că au fost puşi într-o situaţie asemănătoare şi că au tras, nu neapărat ca să-i omoare pe securişti. Au tras pentru că nu mai suportau să se uite de la distanţă fără să facă nimic. Cu riscul de a-şi da de gol poziţia. Au urmat trei săptămîni foarte grele pentru ei. Adunînd aceste frînturi în scenariu am considerat că nu e o impietate prea mare dacă vorbesc despre un moment care e foarte posibil să se fi întîmplat, dar în acelaşi timp să nu-l fi mărturisit nimeni în nicio carte. O mărturie de genul ăsta e grea. Una e să spui "am fost atacaţi, dar am tras şi noi" şi alta să mărturiseşti aşa, negru pe alb, "am omorît oameni". Chiar dacă a trecut timpul, chiar dacă faptele s-au prescris. Poate că în anumite locuri a lăsat să se înţeleagă în memorii: "măi, am făcut nişte lucruri, dar n-o să vi le povestesc cu de-amănuntul pentru că astăzi nu m-aţi înţelege". Atunci lucrurile erau fireşti: ori noi, ori ei. Situaţia era alta. Dar una e s-o povesteşti şi alta s-o trăieşti. Şi atunci cred că a spus adevărul dar într-o formă mai nuanţată, pentru cei care citesc atenţi cartea aia şi mai în linişte.
L.M. Cum aţi ales actorii? Aţi făcut fişe pentru personaje? Aţi încercat să-i potriviţi la fizionomie?
C.P. Şi, şi. Fiecare personaj a avut o fişă, dar n-a fost mai mult de o pagină scrisă. E greu să încarci un actor cu un balast atît de mare, mai ales cînd nu ai sumele necesare să-l angajezi pentru o perioadă de un an sau doi. Atunci actorul acela se gîndeşte la facturi, trebuie să filmeze şi în altă parte, are spectacole, are reclame de filmat. Nu îşi poate da barba jos sau dimpotrivă nu îşi poate lăsa barbă.
L.M. Am înţeles că totuşi s-a instalat un soi de camaraderie şi chiar le-aţi sugerat să lase o parte din personalitatea lor în personaj. Ca într-o gaşcă adevărată...
C.P. Detaliile pe care le fişasem eu erau lucruri mărunte. Ion Gavrilă n-a descris personajele cu lux de amănunte. “Brîncoveanu era înalt, atîta purta la picior, vorbea aşa...”. Nu. Ei se caracterizează în cărţile lui Ogoranu mai mult prin fapte, prin nişte reacţii vorbite, dar cam atît. Mi s-a părut greu să stau să-mi închipui 20 de firi diferite şi să creionez fiecăruia din actori orice gest sau fel de a vorbi. Cineva mi-a reproşat că nu vorbeau ca în zona respectivă. Da, aşa e. Păi n-aveau cum, pentru că erau băieţi din zone diferite ale ţării. Braşov, Ardeal, Oltenia, Banat, Moldova. Trebuia să fi adus un dialect-coach. Am preferat să fac ca odinioară, ca în "filmele cu nemţi" din anii '60-'70. Asta e! E greu să-l pui pe Richard Burton să vorbească nemţeşte. În fine, a fost o licenţă. Am renunţat la specificitatea locală în favoarea interpretării.
L.M. Care au fost momentele cele mai grele la filmări, în afară de potrivirea asta a programelor actorilor, pentru că înţeleg că e greu să sincronizezi 30 de actori.
C.P. Da, foarte greu. Multe filme în România se fac în timpul verii, cînd teatrele au pauză. În rest e dificil. Mai ales cînd lucrezi cu actori solicitaţi. Momente grele au fost destule, cînd nu mai puteam nici eu, nici ei. Simţeam că suntem la capătul puterilor. Filmam de dimineaţa de la 7-8 pînă seara la 8-9. Numa' că atunci cînd alergi pe dealuri, cînd te caţeri pe pietre, cînd e foarte frig...Au fost zile foarte friguroase şi n-aveam, na, rulote încălzite.
L.M. Unde stăteaţi? În cabanele de la poale?
C.P. În diverse locuri. Dar noi părăseam baza ca să mergem să filmăm. Nu ne puteam întoarce în bază decît la sfîrşitul zilei. Pauzele, dacă erau, le luam acolo. În locurile greu accesibile nu prea am avut discuţii cu actorii pentru fiecare personaj în parte. Asta trebuia să stabilim dinainte, adică începînd din septembrie 2007 şi pînă în mai 2008 cînd am început filmarea. În rest, la filmare trăgeam foarte repede pentru că aveam mult de filmat. Norocul meu a fost că am lucrat cu un grup de actori tineri, dornici să lucreze. E o perioadă în viaţa fiecăruia cînd eşti mai activ, ai chef...
L.M. Îndrăzneala de care vorbeaţi...
C.P. Da. De-aia m-am şi străduit să-i aleg de vîrste apropiate cu personajele interpretate. Şi au dat dovadă de profesionalism. Oamenii veneau cu textul învăţat, înţelegeau repede orice coregrafie, orice mişcare de luptă. Au învăţat repede să tragă cu arma, deşi n-au avut destul timp la dispoziţie. Dar au învăţat să încarce, ştiau costumele, ştiau să-şi ţină muniţia.
L.M. Şi-au făcut armata la filmul ăsta.
C.P. Au tras de ei mult. A fost un film destul de fizic. Diţă s-a resimţit după filmări destul de puternic.
L.M. Făgăraşul nu e chiar o plimbare în parc. Înţeleg că nu sunteţi tocmai montaniard, din cauza problemelor de sănătate cu spatele.
C.P. Din păcate, dar în copilărie am bătut mult Piatra Craiului, Făgăraşul. Am făcut un grup expediţionar şi mergeam în fiecare vară. Plecam cîte o lună. Am bătut şi Retezatul. Dar muntele n-a fost preferatul meu. Sunt un om de şes, îmi place marea.
L.M. Dar muntele apare frumos în film. Sunt curios ce aţi discutat cu directorul de imagine. Ce i-aţi cerut?
C.P. Pe Liviu (Mărghidan, n.n.) l-am cunoscut cînd lucra cu Cristian Nemescu (Marilena de la P7, California Dreamin', n.n.), Dumnezeu să-l ierte! Şi pentru că urma să fac un scurtmetraj, se numeşte Apa (2007, n.n.)...
L.M. Tot cu soldaţi...
C.P. Da, a fost un fel de pregătire pentru filmul ăsta. Pentru că directorul de imagine cu care lucram la momentul respectiv, Mihai Mălaimare Jr., nu mai era disponibil.
L.M. Ştiu că aţi lucrat cu el la primele filme (Apartament, Canton n.n.) şi aţi declarat că vă înţelegeaţi din priviri. Cum de nu aţi mai lucrat în continuare?
C.P. Mihai a plecat în Statele Unite. În urma unei întîlniri cu Copolla pe care mi-a aranjat-o Corina Stavilă (monteuză la Portretul...n.n.) şi soţul ei, directorul de imagine Silviu Stavilă. L-au cunoscut printr-o conjuctură fericită înainte să facă film în România. I-am vorbit despre mine, despre directorul de imagine cu care făcusem filmele. Mă rog, ulterior a decis să lucreze cu el. Eu am ieşit din echipă la un moment dat pentru că pregăteam alte proiecte.
L.M. Aţi lucrat ca asistent la Coppola?
C.P. Da, regizor secund la Tinereţe fără tinereţe (2007, n.n.). Bine, Mihai e la al treilea film. A mai făcut Tetro şi un film cu Val Kilmer.
L.M. Un horror, Twixt.
C.P. Da, Mihai l-a filmat. Şi acum tocmai a încheiat filmările cu alt mare regizor (Paul Thomas Anderson, n.n.). Mă rog, nu intru în detalii. Drept pentru care am apelat la Liviu. Ne-a apropiat şi mai tare nenorocirea aceea (tragicul accident în care şi-au pierdut viaţa regizorul Cristian Nemescu şi sunetistul Andrei Toncu, n.n.). Dar a trebuit amîndoi să lucrăm, nu puteam să stăm. Îmi făcea bine în momentul ăla să lucrez. Am trecut mai uşor peste şoc. Am făcut Apa şi am discutat încă de atunci despre Portret. Am avut mult timp la dispoziţie să ne gîndim cum vrem să facem filmul. I-am spus că aş vrea o cameră care să se deplaseze printre ei, la nivelul lor. Să respire odată cu ei. Să simţi teama odată cu ei. Şi dacă la Apa am optat pentru o cameră din mînă dar statică, aici l-am rugat pe Liviu să fie mai agresiv. Mi s-a părut şi cred în continuare că, în cazul acestui film, imaginea trebuia să meargă mînă în mînă cu acţiunea. În ciuda unor momente statice, liniştite, e un film agresiv şi cred că imaginea ajută ideea asta. Cel puţin în primele 15-20 de minute.
L.M. La Canton aţi lucrat şi cu actorul Petre Nicolae.
C.P. Da, un actor excelent.
L.M. Legat de generaţia mai veche de cineaşti, ştiu că tatăl dumneavoastră (Constantin Popescu) a fost producător sau director de film, cum se numea atunci. Într-un fel a făcut parte din vechiul regim.
C.P. Da, aşa e.
L.M. Putem vedea aici un gest de îndrăzneală, opoziţia clasică faţă de tată? Aţi făcut un film anticomunist, chiar dacă n-a fost militant anticomunist. Prin ceea ce prezintă...
C.P. Este o observaţie corectă.
L.M. În ce fel a marcat asta relaţia cu tatăl? Dumneavoastră aţi copilărit pe platouri, aţi cunoscut actori, regizori. Citeam că aşa l-aţi cunoscut şi pe Lucian Pintilie, în timp ce lucra cu tatăl dumneavoastră la De ce trag clopotele, Mitică.
C.P. Tatăl meu a încercat să se ţină departe de linia politică. Ştiu că singurul lui angajament politic a fost că era membru al partidului comunist aşa cum erau toţi obligaţi. Lui îi plăceau filmele şi ăsta e compromisul pe care l-a făcut el atunci. Mi-e greu să-l judec pentru că n-am trăit vremurile alea la vîrsta lui.
L.M. Remarcam doar o contradicţie biografică vizavi de Portret...
C.P. E o fire onestă şi mi-a vorbit încă de atunc despre partizanii. O făcea cu fereală. Nu ştia nici el cum să-mi povestească lucrurile astea. Am aflat după Revoluţie că telefonul nostru era urmărit. Aşa că era greu...Dar ulterior, nu pot să spun că nu m-a sprijinit sau că ne-am certat pe vreo temă. Din punctul ăsta de vedere e un profesionist desăvîrşit.
L.M. Ce a zis despre film?
C.P. I-a plăcut. (rîde) Dac-aş avea şi eu un copil probabil că o să-mi placă filmele lui. Nu e neapărat 100 % încîntat. A avut comentarii şi în privinţa lungimii. Nu-i plac filmele aşa de lungi. Şi în privinţa unor detalii cu care nu era de acord. Dar vă spun, opinia unui tată e subiectivă.
L.M. La ce lucraţi acum?
C.P. Contractual nu am voie să vorbesc (rîde)
L.M. Dar spuneţi-mi atunci cum e cu filmele celelalte cu partizani din trilogia Aproape Linişte.
C.P. E uşor delicată problema. E dificil cu strînsul sumelor de bani. Programat, aşa pe hîrtie, ar trebui să încep la anul în iarnă filmările pentru partea a doua. În momentul ăsta nu ştiu însă dacă e realistă data. Pentru un film care mănîncă multe resurse parcă n-aş vrea să pornesc la drum nepregătit. Adică aştept să găsim finanţare solidă ca să putem începe. Dacă nu, amîn filmările.
L.M. Aţi văzut Che de Soderbergh înainte să filmaţi Portretul...?
C.P. Nu l-am văzut nici pînă acum pentru că m-a deranjat ceva într-o cronică.
L.M. Comparaţiile...
C.P. Mă rog...Sunt convins că o să-l văd pentru că e unul din regizorii mei preferaţi.
L.M. Ce regizori străini mai urmăriţi?
C.P. Îmi plac filmele lui Kubrick mult. Şi îmi place Terrence Malick.
L.M. Aţi văzut Tree of Life?
C.P. Nu încă. Aştept să apară şi la noi.
L.M. Plăceri vinovate? La ce vă opriţi cînd zapaţi la televizor?
C.P. Nu prea mă mai uit la televizor, mărturisesc. Îmi place Seinfeld foarte mult. De fiecare dată cînd dau peste el mă opresc.
L.M. Larry David? Curb your enthusiasm vă spune ceva?
C.P. Ba da. Toate sezoanele. Sunt multe plăceri, nu ştiu dacă se le cataloghez vinovate sau nu.
L.M. Şi regizori români? Care va plac din cei de azi?
C.P. Sunt foarte mulţi care îmi plac şi de ieri şi de azi. Dar în privinţa asta prefer să păstrez discreţia. Din anumite puncte de vedere pot să enumăr mulţi, din altele foarte puţini. Urmăresc tot ce se întîmplă în cinematografia română de astăzi. Cu unii regizori sunt prieten. Am hotărît să nu comentez în public despre asta.
L.M. Legat de proiecte viitoare, ştiu că doreaţi să faceţi un film despre rezistenţa din închisori şi vă tenta să ecranizaţi Colonia Penitenciară de Kafka. Vă zic doar ca idee: am descoperit recent cartea lui Victor Roşca, unul din elevii arestaţi şi închişi în penitenciarul Tîrgşor. Deci unul din tinerii care n-au apucat să lupte în munţi. Mi se pare că ar putea ieşi un film interesant şi din zona asta a rezistenţei din închisori. Mai ales că vorbim de adolescenţi, de perioada aceea a îndrăznelii de care pomeneaţi.
C.P. O s-o cumpăr. Mi-o comand pe net.
L.M. Experimentul Tîrgşor se cheamă. La Curtea Veche a apărut. Apropo de rezistenţa din închisori, ceea ce le-a dat putere deţinuţilor care nu au cedat (şi care au făcut "din celulă chilie") a fost credinţa, la fel cum a fost şi pentru partizanii din grupul Ogoranu. Aspectul ăsta nu prea apare în Portret.
C.P. Repet, nu am nimic împotriva acestei chestiuni. Dar nu sunt sigur că o pot integra în genul ăsta de film. Dacă mai aveţi răbdare să vedeţi încă o dată Portretul..., veţi vedea că Bordeianu citeşte dintr-o Biblie. Aproape în toate cadrele, şi în alb-negru, el are o Biblie în mînă. În secvenţa cu moartea lui Stalin el are o Biblie în mînă. Adică, totuşi...



4 comentarii:

  1. Interviul e superb! Felicitari. Si mai intregeste, mai adauga cate ceva pentru cei care au vazut filmul. Excelent

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu ma bucur ca l-ai citit. il mai linisteste pe Luci care are impresia ca e obositor sa bagi atata informatie intr-un singur articol. Io zic ca aici zace plus-valoarea.

    RăspundețiȘtergere
  3. @kilroy

    Da, chiar ma linisteste.
    Multumesc pentru rabdare
    si pentru cuvinte

    RăspundețiȘtergere
  4. cred... cel mai misto interviu citit anul asta. chapeau!

    RăspundețiȘtergere