vineri, 3 aprilie 2009

Viaţa ca un scurtmetraj

Regizorul Cristian Nemescu ar fi împlinit zilele acestea 30 de ani

Dacă tot ne-am apucat de cinema autohton trebuie să amintesc de frumoasa dar –din păcate- prea scurta filmografie a lui Cristian Nemescu.

În ţara celor care îşi iau maşini de teren ca să-i privească de sus pe ceilalţi şoferi, în ţara celor care trec pe zebră cu peste sută pentru că pot, n-am să îngroş corul de ocări la adresa străinilor care ne calcă artiştii. Dar nu despre moartea tânărului regizor Cristi Nemescu vorbim în acest scurt spaţiu. Ci despre ce a înfăptuit în scurtul său răgaz. Japonezii au arătat că talentul încape în numai 17 silabe, cât are un haiku. Cristi a arătat că talentul încape şi în 17 minute (cât are în medie un scurtmetraj). Cu premiile adunate de primele sale 7 creaţii, Cristi nu şi-a luat maşină, ci a făcut Marilena de la P7. Printre prietenii voluntari care au adus bani de acasă se număra şi Andrei Toncu, al cărui vis -de a deveni cel mai bun inginer de sunet- a pierit în acelaşi accident. Filmul, un scurt ceva mai lung (45 min.), a fost selecţionat la Cannes şi premiat la TIFF. La Cluj am făcut şi eu cunoştinţă cu modul lui Cristi „de a povesti foarte repede” - la care te obligă lipsa de resurse.


Cîţiva puşti de cartier fură un autobuz ca să dea gata prostituatele ce le tulburau pubertatea. Stilul inovator, agerimea camerei, amestecul de realism şi fantezie l-au plasat pe Cristi în Noul Val. Cu Marilena... îşi făcea mâna pentru primul -şi ultimul- său lungmetraj: California Dreamin. Cristi n-a mai apucat să vadă versiunea finală de montaj. Ce aduce nou cu această opera prima? Un umor cu o ironie catifelată, empatia cu adolescenţii, perfecţiunea gesturilor (Monica ridicîndu-se pe vîrfuri cînd face amor şi când îl susţine pe taică-său, înjunghiat). O aduce în prim-plan pe Maria Dinulescu. Şi îl aduce pe Armand Assante la Cannes cu un film romînesc.



Poveştile se leagă frumos în acest film lung şi duios ca un sărut într-o seară de vară. N-am mai văzut o peliculă românească aşa luminoasă. Imaginea are o aură specială. Solară. În 1999, misiunea unui pluton de puşcaşi marini de a duce un radar în Yugoslavia e ameninţată de un şef de gară otrăvit de visul american. Doiaru (Răzvan Vasilescu) le poarta pică yankeilor că n-au venit cînd trebuia. Acum îi blochează în gara noastră mică din Căpîlniţa, Bărăgan. Cu gîndul la atragerea de investitori, primarul (Ion Sapdaru) pune de-o aniversare a satului în onoarea oaspeţilor” deşi „A mai fost una acum o lună, dom’ primar!”. Mîndrele abia aşteaptă. Ciocnirea interculturală e ca o galerie de oglinzi de la bîlci care ne arată uşor deformaţi (dar adevăraţi) ca să ne rîdem un pic. Filmul e o metaforă, cum zice Armand Assante (joacă peste aşteptări). Americanii vin şi pleacă. Noi rămînem cu mizeriile şi bucuriile noastre, cu sarmalele şi cu fetele noastre, intoxicaţi cu iluziile (sau cu obuzele) lor. Trezirea e ca un duş rece. Sau ca un accident groaznic de maşină.
Lucian Mircu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu