miercuri, 7 martie 2012

Extremely Loud, Incredibly Close (2011)

Only humans can cry tears



rating: Colectabil


“Daca soarele ar exploda n-ai sti asta timp de 8 minute pentru ca atat ii ia luminii sale sa ajunga la noi. Timp de 8 minute lumea ar fi in continuare luminoasa si plina de caldura.” ne explica Oskar Schell. Pentru el soarele fusese tatal sau. Cand acesta a murit intr-unul din turnurile gemene, pustiul de 9 ani n-a prea inteles ce va insemna absenta caldurii paterne pentru el. Dar acum, la un an de la tragedie, Oskar trebuie sa intampine realitatea si s-o depaseasca. Rezultatul unei colaborari intre scenaristul Straniei Povesti a lui Benjamin Button, Eric Roth si regizorul The Reader, Stephen Daldry, Extremely loud & Incredibly close e, totodata, ecranizarea unui roman bestseller de Jonathan Safran Foer, o poveste care intinde o paralela reflexiva intre doua tragedii (9/11 si Dresda) fixand obiectivul pe legaturile familiale si vindecare emotionala. Din pacate filmul nu evidentiaza destul de clar acest lucru, dovedindu-se o ecranizare “infidela”, insa se concentreaza cu destul de multa atentie si intelegere pe evenimentul mai recent si drama tanarului Oskar Shell, ceea ce-l face un film deosebit de bun.

Eroul protagonist (interpretat exemplar de debutantul Thomas Horn) este un copil studios, un burete pentru lumea inconjuratoare. Ar putea fi suspect de sindromul Asperger dar testele sunt inconcludente. Prezinta insa acele lacune de integrare sociala motiv pentru care tatal sau, Thomas Schell (Tom Hanks) il provoaca la tot felul de jocuri ce presupun explorare si indicii, care sa-l scoata din casa fortandu-l sa interactioneze cu lumea. Filmul face astfel eforturi ca sa-l arate pe Thomas ca fiind cel mai cool tata din lume, ca unul ce petrece ore intregi cu fiul sau si se straduieste sa-l stimuleze intelectual, tocmai pentru ca absenta lui de mai tarziu sa functioneze bine in planul stresului emotional al pustiului. In contrast, mama (Sandra Bullock) joaca rolul parintelui absent, lasandu-i pe “baieti” in lumea lor si primind din cand in cand raportul de la tata. Abia mai incolo suferinta ei isi face loc intr-un conflict mama-fiu provocat exact de vidul important pe care l-a lasat tatal in viata celor doi.

Pierderea “celui mai bun prieten” devine pentru Oskar inca o misiune de explorare. Inarmat cu o tamburina, o cheie misterioasa gasita intr-un dulap al tatalui si cu numele “Black”, pustiul se imbarca intr-o calatorie de descatusare si ameliorare a suferintei, cautand yala in care se potriveste cheia si, totodata, un raspuns la intrebarea “de ce”. Contactand cat mai multi new-yorkezi cu numele de Black, Oskar ajunge sa petreaca considerabil de mult timp cu niste oameni straini, spunandu-si povestea si ascultand-o pe-a lor. Asta in vreme ce propriei sale mame ii refuza chiar si dreptul de a asculta ultimele mesaje ale sotului ei lasate pe robotul telefonic.

Caracterul curativ al acestei odiseei se reveleaza in momentul in care Oskar face cunostinta cu batranul chirias care se mutase in apartamentul bunicii imediat dupa moartea tatalui sau. Desi nu li se permitea “sa se deranjeze” unul pe celalalt, Oskar si Chiriasul fac pereche in misiunea de cautare. Nu dureaza mult pana cand baiatul sa-l ghiceasca in ochii batranului pe bunicul sau, care pare sa fi cunoscut o experienta la fel de traumatizanta in trecut ce l-a determinat la mutenie si o comunicare in scris sau prin cuvintele Da si Nu tatuate in palme. Max von Sydow ofera o adancime reala unui personaj cu multe regrete in spate. Pacat ca realizatorii au decis sa taie din scenariu povestea lui, reducand-o la cateva propozitii scrise intr-un carnetel.

Cu toate ca nu se ridica la inaltimea unei calatorii literare, filmul lui Stephen Dandry e o realizare destul de reusita. Excelent de bine scris (in ciuda lipsurile de plot din carte), superb interpretat (au scurte aparitii si Viola Davis si John Goodman) cu o imagine clara, aproape poetica, eficient montat si cu o muzica ce-l face cateodata emotionant, EL&IC se arata a fi una din acele povesti care nu starnesc valuri decat in randul spectatorilor melancolici. Prin faptul ca nu ofera nici o rezolutie finala, nici o explicatie pentru absurditatea suferintei umane, l-am putea defini ca “extrem de trist si incredibil de sincer”. La fel cum The Boy in the Stripe Pajamas e un film despre Holocaust, fara a pune tragedia tuturor evreilor in centrul sau, tot asa si Extemely Loud and Incredibly Close e unul despre 9/11 fara insa a pune drama tuturor americanilor pe panza alba a ecranului de cinema.

Trailer

3 comentarii:

  1. Sunt de acord in mare cu ce ai scris. Muzica mi s-a parut si mie foarte buna.
    Din cate am inteles eu de la fanii cartii, filmul nu da importanta planului bunicilor, dar pe mine nu m-a deranjat asta.
    Sincer, ma asteptam ca filmul sa aiba o primire mai buna peste ocean, dar sunt multi care il considera tear-jerker sau cred ca personajul principal e extrem de iritant. Eu nu sunt de acord cu asta, si nici cu faptul ca tu ai zis ca actorul e "exemplar". Exemplar imi suna a elevul din clasa a 5-a, iubit de profesori cu 10 pe linie, dar nimic special. Mie copilul asta mi-a parut mult mai mult de atat. Mi-a parut spectaculos! :D

    RăspundețiȘtergere
  2. Ca sa fiu sincer initial il catalogasem "extraordinar" dar apoi mi-am redus un pic entuziasmul sa nu par prea subiectiv... cred ca inlocuitorul a fost putin neinspirat.

    Dar ai dreptate, este tear-jerker si asta nu prea place criticii de peste ocean. sugereaza manipulare. Oricum cartea e foarte trista si da acorda mult mai mult relatiei bunicilor.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-au placut personajele si mai ales cel a lui von Sydow. fara cuvinte, dar cu multa expresivitate omul transmite mult. mi-au placut foarte mult si personajele tranzitorii, cele pe care Oskar le viziteaza(construieste un arbore genealogic ciudat al tutor oamenilor din New York cu numele de familie Black). e un film bun. chiar si-a meritat nominalizarea la Oscar.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.