marți, 24 martie 2026
Project Hail Mary (2026)
Ground control, we have a problem... with your film. Ne-am adunat într-o nouă misiune spațială, dar nu suntem neapărat siguri de șansele ei de succes. E atât de mult Gosling în acest film lansat ca o rachetă în cinematografe că n-am avut spațiu să-i pomenim pe regizori (nu prea merită) sau pe Sandra Huller (ea ar fi meritat).
Lucian:
Bromance in space
Avem și aici un Clark Kent/ Superman (cu halat de om
de știință, respectiv costum de astronaut), un protagonist geek cu
anumite talente (biologul dr. Grace), singur până la un punct, ca în Marțianul,
ecranizat tot după Andy Weir. O nouă misiune de supraviețuire, de data
asta, a întregii lumi.
Dar lumea nu e așa. N-am fi trimis oameni pe lună doar
cu indivizi excepționali. Marile momente ale omenirii sunt cele în care am
colaborat, adăugând fiecare în mix talentul său mai mult sau mai puțin
excepțional.
În filmele americane (o dovedește chiar cazul de față),
reușita unui proiect se bazează pe individ. Project Hail Mary se
bazează decisiv pe șarmul (grace?) fără efort al lui Ryan Gosling/ Ryland
Grace.
Cu aerul lui uneori goofy, „The Goss" m-a
prins de la Lars and the Real Girl (2007) până la The Fall Guy,
via Drive sau cealaltă aventură spațială a sa (First Man).
Era timpul să salveze și canadianul Gosling lumea - am zis după ce văzusem
trailer-ul.
Nu m-am înșelat prea tare. Deși reușește să fie
inventiv în anumite momente și să-ți ofere măcar un twist decent, nu e ceva ce
n-ai mai văzut în Gravity ori Interstellar.
Ca să fim corecți până la capăt, eroul nu e singur.
Colaboratorul improbabil vine din altă specie și lume. Deși nu arată ca noi (faces
are overrated ), i se atribuie tot felul de calități umane până ajungem în
zona naiv-infantilă (în ciuda mizei serioase) mai degrabă a unui Guardians
of the Galaxy. Așa
că atunci când Grace/ Goss lăcrimează, și o face de câteva ori, rareori te duce
cu el în aceeași stare emoțională. E simptomatic pentru tot Proiectul...,
Gosling luptând eroic împotriva gravitației filmului, pentru a trage corabia
spațială de unul singur, evitând prăbușirea pe orbita plictisului sau deja
vu-ului.
Limitele imaginației convenționale sunt rareori forțate cu curaj. De exemplu, nu știm ce valori au (dacă au) ființele de pe cealaltă planetă a cărei stea moare și ea. Bun, Rocky/Pietricică vede prin ecolocație, scoate sunete similare balenelor și are o gândire mai apropiată de Spock decât de noi, dar nu e foarte alien de loialitate sau dăruirea pentru ceilalți. Sau Brave, cuvântul ales în limbajul lor comun. Apropo de limbaj, se ajunge foarte repede (din câteva taste) la decodare față de Arrival, mult mai consistentul
SF existențialist
realizat de Villeneuve înainte să plonjeze în universul Dune.
Poate nu e cazul să căutăm neconvențional unde e mai
degrabă o aventură spațială croită, după toate aparențele, pentru adolescenți
și un „public YA”.
E o scenă cu Gosling suspendat în afara navetei de un
cordon (omblical?) la limita de sus a cerului unei planete spectaculoase
(botezate Adrian, după meta-referință cunoscută acum în două sisteme solare).
Rocky, sidekick-ul extraterestru, îl întreabă pe om de ce tace.
„I’m having a moment", răspunde omul.
Cam așa și cu filmul. Poate să-ți ofere un moment sau două.
Apoi ne întoarcem la știrile cotidiene și uităm rapid că stăm pe o pietricică
albastră ce zboară prin abis cu 30 de km pe secundă în jurul unei stele pitice.
Mai avem ceva în afară de misiunea de a încerca să avem grijă unii de alții?
Poate doar un moment.
%20(1)_0.jpg)
Kinostetic: La La Land in space minus Stone
(+ Rocky)
Taaaaaaaaaa daaaaaaaaaa ta daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa
Un lucru frumos la filmele americane este că, cu cât
sunt mai lungi, cu atât ai mai mult timp pentru dialoguri interioare cu vocile
din capul tău. Cel puțin eu am avut o discuție destul de productivă cu mine
referitor la deciziile din viața mea: m-am anxietat pe crize existențiale și
tot eu m-am calmat, m-am gândit ce o să-mi fac de mâncare după film și la lipsa
de povești originale care vin de la americani. PHM, la nivel tematic, cât și
narativ, nu a încercat absolut nimic nou față de predecesorii lui, pentru că de
ce să schimbi ceva ce s-a demonstrat că îți aduce bani sau de ce să-ți bați
capul să creezi când poți să „omagiezi”, ca să nu folosesc un cuvânt mai dur.
Nu e un
prompt pentru ChatGPT, dar plotul sună așa: un tip alb, mega genial, dar care
nu-și știe gradul de genialitate pentru că e redus la un statut de profesor (a
avut tupeul în lucrarea de doctorat să arate „na-na” sistemului și greșelile
lui), este racolat de armata americană să rezolve o dilemă: de ce ne moare
soarele. Evident, cum vine el în echipă, răspunsurile se găsesc mega ușor și,
în spațiu, împreună cu un prieten extraterestru, salvează galaxia.
Important în
film este că Pământul se răcește, deci este o criză climatică. Cum credeți că
este explicată de filmul făcut de !!! AMAZON !!!, cu bugetul de 248 de milioane
de dolari? Că este din cauza noastră sau, mai exact, a marilor firme private
care poluează? Că toți miliardarii Pământului au pus umărul, într-un stil
parazitar, să răcească chiar soarele? Eu zic că ar fi fost o premisă mega cool,
actuală și important de arătat și care ar atrage atenția asupra poluării
excesive în toate formele ei. Din păcate, firma lordului Bezos, caracteristic
mersului lui cu avionul privat într-o Veneție care suferă din cauza crizelor
climatice, arată cu degetul spre lucruri exterioare nouă - noi forme de viață
din afara planetei. WOW.
Clasic
filmelor SF, această criză mondială face ce nu poate face diplomația: unește
toate sau cele mai importante țări la aceeași masă și îi pune să discute soluții.
Dar doar America poate să fie eroul de la final sau să vină cu rezolvări la
care ceilalți nu s-au gândit. Într-un stil total diferit față de Arrival,
unde doar voiau să bombardeze problema (invazia extraterestră) și nu se
înțelegeau între ei, aici totul este opus. Prin puterea prieteniei, respectului
și sacrificiului, toate țările se înțeleg de minune și cooperează perfect, fără
scântei. Ba chiar un personaj rus și unul chinez (sigur, doar o coincidență) se
oferă voluntari pentru misiunea sinucigașă.
Un alt lucru
important care salvează lumea este product placement-ul și consumerismul. Cât
timp avem flashback-uri de pe Pământ, suntem subtil bombardați de mici reclame
invizibile - fix subsemnatul mânca Snickers Sour în timpul filmului, deci
propaganda funcționează - fie că sunt la alimente, obiecte de uz casnic,
echipament militar sau magazine de bricolaj, unde coșurile trebuie să fie umplute
până la refuz. Stați liniștiți că și în spațiu s-a găsit cum să primim reclame:
sidekick-ul extraterestru al lui Ryan primește nickname-ul de „Rocky”, o
planetă descoperită primește numele de „Adrian”. La ce filme se uită ei pe
navă? Exact la franciza la care Amazon deține drepturile, adică Rocky.
Voilà.
Singurul
lucru care face filmul oarecum să funcționeze, în unele momente, este cât de
mult încearcă domnul Gosling să ducă tot greul. Încearcă să treacă prin toate
stările, de la agonie la extaz, și uneori îi reușește, mai ales că unele scene
cu Rocky funcționează - atunci când sidekick-ul extraterestru, clar prezentat
ca având un IQ net superior, nu este redus doar la nivelul unui câine, ori ca
intelect, ori ca personalitate.
Filmele SF
mainstream americane „de pe vremuri” (ok, bunicule) funcționau din mai multe
motive. Fiecare personaj principal avea -pe lângă salvarea Pământului sau a
universului- probleme personale cu care eram hook-uiți, astfel încât să ne pese
și de el, și de lupta lui cu timpul (care, în filmul ăsta, nu se simte). Fie că
vorbim de Close Encounters of the Third Kind, Signs, Alien
etc. Aici, din păcate, fiecare încercare de dramatism este distrusă de glume
copilăroase, iar backstory-ul lui Grace (personajul lui Ryan) nu are
nimic în spate, în afară de datoria morală de a salva universul datorită
steagului cu stele roșu, alb și albastru și a vulturului. Se pare ca rețeta
marvel este încă reîncălzită și are reverberații până în 2026.
Este
interesant și acest cop-out hollywoodian continuu de a spune ceva politic, de
frica criticilor sau a faptului că își înjumătățesc potențialii cumpărători de
bilete. Din tot SF-ul citit de mine (care nu este mult), m-am lovit la tot
pasul de idei și noțiuni politico-filozofice. Aș vrea să
văd asta și în filme, pe lângă producțiile feel-good, de tip couch
entertainment. Apolitizarea SF-ului este problematică și exagerată, mai
ales dacă reușim să reducem Dune doar la spectacol, fără profunzimea
cărții, care critică tot ceea ce trăim noi astăzi.
OK, în review-ul ăsta am fost puțin bunic hater care nu poate să se bucure de ceva, dar nu a fost atât de oribil. A avut momentele lui, iar marea crimă, totuși, este lipsa de a face ceva - orice - ce nu s-a mai văzut până acum. Sigur, 2 ore și 40 de minute pentru absolut nimic nou este mult prea mult și obositor. Nici filmat nu mi s-a părut interesant, în ciuda vizualurilor din spațiu, și nici personal sau cognitiv nu am putut să rezonez cu nimic. Nu mi-a păsat deloc dacă salva Pământul sau nu; ba chiar speram să nu o facă, doar ca să fie un twist interesant. Dar a avut momentele lui nice, wholesome și funny - puține pentru un film atât de lung, dar asta este. Un film ce nu supără pe nimeni, dă loc cârcotașilor ca mine să dea din gură - amaze, amaze, amaze, thumbs up.
Dar dacă e
să facem o comparație între prietenia lui Gosling și a lui Rocky cu cea dintre
mine și Lucian, clar eu sunt Ryan, doar zic. (Kinostetic)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.