joi, 5 martie 2026
Myrid Carten despre „O dorință în ea"
A Want in Her (2024) este un documentar foarte actual și relevant, într-o țară în care se vorbește de puțină vreme despre sănătate mintală iar despre alcoolism se vorbește mult prea puțin raportat la amploarea pe care o are în România. Dincolo de aceste teme, cineasta irlandeză Myrid Carten a făcut un film cu valoare universală pornind de la relațiile din familia ei. Mai jos am extras câteva idei ale regizoarei într-o conversație cu Savina Petkova, prezente în caietul de presă al filmului.
Criza mamei
La început,
a fost vorba în mare măsură despre explorarea trecutului. Filmul pe care
credeam că îl fac implica realizarea de interviuri și încercarea de a afla mai
multe despre ceva ce s-a întâmplat în trecut, adică în jurul unei moșteniri de după
moartea bunicii mele. Ceea ce s-a întâmplat apoi a fost că trecutul a început
să se facă simțit în prezent printr-o situație dramatică - criza mamei mele.
Unul dintre
unchii mei a murit în iulie 2018, iar eu am filmat înmormântarea și evenimentele
care s-au întâmplat după aceea. Cea mai mare parte a filmului a fost
înregistrată între sfârșitul anului 2019 și martie 2020, așa că a ajuns să fie
mult mai mult la timpul prezent, cu trecutul erupând. Uneori se întâmplă asta
în viață, în Irlanda îl numim „vălul subțire dintre tărâmuri”. Cred că există
anumite episoade în viață în care simți că vălul este subțire.
Am avut
senzația că moartea unchiului meu a fost începutul a ceva în familia mamei
mele. Erau zece copii și toți personaje fascinante. Fiind unic copil întotdeauna
m-am gândit că ar fi bine să am o arhivă a poveștilor lor din trecut, chiar și
ca material pentru ficțiune. Așa că, atunci când a murit unchiul meu, m-am
gândit că ar trebui să încep să înregistrez istoria lor de familie și toate
dramele în jurul cărora am crescut. Am intuit bine, a fost începutul a ceva cu efect
de domino, pentru că de atunci încolo, la fiecare șase luni, murea câte un
frate. Cinci dintre frații mamei mele au murit în acei trei ani.
În mijlocul
acestei perioade, mama a început să intre în spirală. Cred că a fost afectată
de moartea fraților ei, cu siguranță, dar, în această spirală, a rămas fără
adăpost. Așa că a fost prima dată când a trebuit să se întoarcă la casa
familiei pentru a trăi ca adult. Apoi mi-a devenit clar că, în loc să-i
intervievez pe toți unchii și mătușile mele despre casă, ceea ce se întâmpla
acolo acum era mai viu decât aceste povești din trecut.
Pur și
simplu filmam destul de intens în momentul în care a avut loc criza mamei mele.
Poate că, într-un fel, am reacționat la morți filmând, iar ea intrând în
spirală. Acesta este și motivul pentru care filmul este editat în acest fel -
încep cu unchii mei, apoi mama devine mai prezentă și, într-un fel, preia
controlul asupra narațiunii. Îmi place această abordare, pentru că, pentru
mine, așa este viața: crezi că ceea ce cauți este aici, în stânga ta, dar, de
fapt, esența reală a ceea ce cauți este în dreapta ta.
Rolul
camerei
Nu fac artă și filme ca terapie, terapeuții sunt foarte bine plătiți dintr-un motiv! Fac un film pentru că vreau să comunic ceva și cred că spațiul dintre film și public creează ceva mai mult decât suma părților sale. Dar pentru mine, singura reflecție terapeutică pe care am observat-o este că a avea o cameră mă face întotdeauna să simt că am un scop într-o situație de criză. Îmi dă libertate de reacție. Cred că a fost util prin faptul că mi-a permis să pun întrebări pe care altfel aș fi fost prea speriată sau lipsită de apărare să le pun sau m-ar fi prins în vârtejul evenimentelor.
De asemenea, i-a permis mamei mele să vadă că o iau în serios, că are o voce și că experiența ei conta. Așadar, a creat o dinamică diferită pentru noi, care nu a fost atât de mult despre co-dependență, cât despre a fi prezenți și a fi martori la ceva una pentru cealaltă.
Universal
Lucrul extraordinar la oameni este modul în care își gestionează propria tulburare. Doar atunci când mă uit la întunericul meu pot accepta întunericul altor oameni. De fapt, nu sunt cea mai publică persoană când vine vorba de rețelele sociale și alte chestii de genul acesta, mereu cred că este un fel de paradox, pentru că munca mea este profund personală și expusă. Dar presupun că am suficientă încredere în oameni încât această poveste specifică și destul de extremă să poată fi și universală. Cei pe care îi iubim pot să poarte tot felul de lupte, nu neapărat o dependență. Și furia care vine odată cu această grijă este universală. Am încredere că acestea sunt sentimente pe care un privitor le poate împărtăși.
Rădăcini
Simt că cea mai mare parte a practicii mele de până acum a condus la acest proiect pentru că am început să fac lucrări despre familia mea la școala de artă, iar o parte din acele imagini sunt de fapt în film. Erau despre relația cu mama mea și ruptura pe care a provocat-o, deși la vremea respectivă făceam lucrări destul de suprarealiste și eram în starea aceea de „Sunt bine! Familia mea este acolo, în Irlanda!”. Apoi au început să erupă în filmele mele.
Sunt interesată de performance și moștenire, realitate, precum și nebunie și luciditate, iar asta vine foarte mult din Irlanda. Mulți dintre cineaștii care mă entuziasmează au experiență în performance, cum ar fi Josephine Decker. Apoi, îmi plac și filmele realiste sociale, precum cele făcute de Andrea Arnold și Lynne Ramsay. Îmi place drama și modul în care abordăm relațiile dintre sine și celălalt, în esență, dramatizarea acesteia.
Îmi place forma documentară datorită mizei - sentimentul că lucrurile sunt vii și spectatorul este implicat pentru că este real. De asemenea, îmi place că nu îți spune lucruri, ci ți le arată și creează emoție punându-te în relație cu imaginea sau în mijlocul personajelor. E cum spune Sally Rooney: „Cărțile mele nu sunt despre indivizi, sunt despre relații”.
Myrid Carten este cineastă irlandeză și artistă vizuală ale cărei lucrări interoghează
atât lupta pentru intimitate cât și felurile în care suntem marcați de
trecuturile noastre. A fost distinsă cu premiul Next Generation Artist
(2018-19) din partea Consiliului Artei din Irlanda. A Want in Her este
lungmetrajul ei de debut.
Marele Ecran prezintă premiera filmului la Timișoara, duminică, 8 Martie (8 seara) la Cinema Studio, proiecția fiind urmată de o conversație ghidată împreună cu psihologul Maria Stoica (Asociația Echilibrat). Biletele se găsesc pe pagina cinematografului.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.