duminică, 7 august 2011

Portretul Luptatorului la Tinerete (2010)

O CRONICA NECESARA A REZISTENTEI rating: colectabil

Acest film mi-a schimbat viata.

Portretul Luptatorului la Tinerete m-a marcat atat de mult incat n-am putut sa scriu un rand despre film dupa vizionare. In schimb, in cateva luni am citit tot ce am gasit despre subiect. L-am cautat telefonic pe regizorul filmului. Apoi mi-am facut rucsacul si am plecat chiar eu pe urmele ultimilor partizani din Muntii Fagaras.

Sa strabati jumatate de tara doar ca sa participi la Zilele Rezistentei Nationale Anticomuniste de la Manastirea Sambata e un lucru pe care nici eu n-as fi crezut, in urma cu 6 luni, ca-l voi face. Filmul lui Constantin Popescu (Canton, Principii de Viata) mi-a deschis o poarta spre o istorie recenta a Romaniei, pe nedrept uitata si intentionat ascunsa (sub presul unui trecut incetosat si complicat). Stiam cate ceva despre "rezistenta din munti", dar "partizanii" erau pentru mine doar niste nume care mi-au ajuns in treacat pe la urechi.

Portretul Luptatorului la Tinerete mi-a deschis apetitul spre a afla mai mult despre rezistenta in general si despre "banda lui Ogoranu" (grupul nordic fagarasan) in particular. Personalitatea exceptionala a acestui om s-a intalnit cu un destin exceptional. Ion Gavrila Ogoranu (Mosu') este singurul lider al unui grup de partizani care a luptat (7 ani) impotriva noului regim comunist/ocupatiei sovietice, apoi a stat ascuns timp de 21 de ani si NU A FACUT O ZI DE PUSCARIE desi avea doua condamnari la moarte pe capul sau. Ce-i drept, in 1976 a fost anchetat timp de 6 luni de securitate. A fost eliberat in urma presiunilor diplomatiei americane, intr-o perioada in care Ceausescu se vroia "pretinul" yankeilor. Destinul lui Ogoranu e probabil unic in intreg lagarul comunist. A murit ca un om liber, in patul sau, cu cateva zile inainte de intalnirea programata cu regizorul filmului (in 2006).

Inainte sa moara a apucat sa scrie vreo cateva volume de carti, intre care opul Brazii se frang, dar nu se indoiesc. In paralel, a studiat cu o ardoare neobosita dosarul sau de securitate de cateva mii de pagini, din care au inceput sa mai apara cateva sute de file, chiar si dupa moartea sa. Ogoranu a fost un om cu o misiune. Nu s-a oprit niciodata din lupta, desi la cate sacrificii a facut ar fi putut demult sa-si vada de batraneti. El avea de spus povestea camarazilor sai care n-au avut norocul sa supravietuiasca regimului comunist. Si prin aceasta sa le salveze memoria. Din punctul meu de vedere, a facut-o.

Pe langa valoarea documentara extraordinara (care explica de fapt cum a reusit o mana de oameni sa tina in sah forte de pana la cateva mii de soldati - cifra nu este exagerata), Brazii se frang, dar nu se indoiesc poate fi citit ca un veritabil roman de aventura (din pacate cu drame dureros de reale). M-a mirat la autor (unul care a inceput sa publice dupa varsta de 70 de ani) memoria fantastica a detaliilor. Dar am inteles apoi ca Ogoranu a scris cartea de multe ori in capul sau, cel mai sigur suport inainte de '89 (toate manuscrisele i-au fost gasite de securisti prin ascunzatorile din munti).

Veti fi de acord ca un asemenea destin merita un film, daca nu mai multe. In acelasi timp, trebuie insistat pe faptul ca Ogoranu si camarazii lui n-ar fi putut rezista nici o iarna fara ajutorul satenilor din vale, a "grupurilor de sprijin", o retea care la un moment dat numara cateva mii de oameni (si filmul prezinta acest aspect). Oameni care prin ajutorul de hrana, adapost si informatii riscau aceeasi pedeapsa cu a urmaritilor.

Desigur, au fost si tradari. Chiar multe. Destui fagaraseni n-au vrut sa aiba de-a face cu "aia", cu "banditii" (cum le zicea propaganda comunista). Multi istorici evita azi subiectul din cauza asocierilor cu miscarea legionara din care desigur multi partizani vor fi facut parte (dar au fost si preoti, invatatori, tarani simpli si multi, foarte multi elevi si studenti).

Unele aspecte sunt delicate, altele nu le vom sti niciodata (in parte pentru ca regimul comunist a vrut sa stearga orice urma a rezistentei). Ca sa ne luam o rezerva sanatoasa, trebuie sa admitem ca o doza de subiectivism/edulcorare e probabila si in memoriile rezistentei. Apoi e posibil (si inevitabil) ca si luptatorii sa mai fi gresit sau sa le fi adus (chiar fara voia lor) mari probleme locuitorilor din satele dintre munte si Olt. Altii au fost obligati-fortati sa lupte impotriva partizanilor: soldatii in termen la Securitate (care nu de putine ori i-au avertizat pe partizani de primejdie).

Per total, Tara Fagarasului a fost un focar tacit de rezistenta si un model (cum nu stiu daca va mai apuca acest neam) de demnitate nationala. Tocmai a fost reeditat volumul III al Brazilor..., scris in colaborare cu Lucia Baki Nicoara, volum care recunoaste meritele oamenilor de sprijin, in fapt partizani la randul lor, chiar daca nu luptasera cu arma in mana.

Constantin Popescu a studiat si el cartile lui Ion Gavrila. Dar a cautat si opinia celeilalte parti in dosarele de arhiva ale securitatii, facand astfel o serioasa si laborioasa documentare. Cand a vazut in ce s-a bagat, a inteles ca nu va putea cuprinde tot ce vroia sa spuna despre Rezistenta intr-un singur film. Asa ca s-a hotarat sa faca o trilogie, care ar urma sa aduca pe ecran si povestea Elisabetei Rizea si a fratilor Arnautoiu ("haiducii Muscelului" actionau pe versantul sudic al Fagarasilor). Din proiectata trilogie, pana acum a iesit doar prima parte.




Pentru mine, filmul are o mai mare valoare istorica si emotionala, decat una estetica, cinematica. Portretul Luptatorului la Tinerete mi-a dat cheia spre o altfel de tara romaneasca. O tara in care nu era valabila zicala cu "capul plecat...". O tara in care, va vine sau nu sa credeti, oamenii mureau cu drag pentru un ideal si pentru binele celorlati. O tara in care axa existentei era credinta in Dumnezeu si in neam. Multa lume (batrani sau tineri) nu stie ca o astfel de Romanie chiar a existat. Strainii, ce sa mai vorbesc...Pentru ei, noi nu am avut o rezistenta nationala, afara de cativa disidenti.

Am crezut multa vreme ca suntem asa cum ni se spune: o natie de "slugi" si "vanzatori" meschini. Poate, dar in urma cu 60 de ani vanzatorii nu erau regula, ca acum (iar regulile se mai pot si inversa).

Cu riscul sa para o declaratie exagerata, filmul mi-a redat demnitatea de roman. Daca ma uit pe caietul meu la ce am mazgalit in timpul vizionarii, se pare ca am trait un veritabil soc: (Che Guevara e o gluma pe langa oamenii acestia, CUI NU I-AR FI FRICA IN LOCUL LOR?, nu mai au incredere nici in camasa de pe ei, "MOSULE, CE FACEM NOI AICI?, ADICA PENTRU CINE LUPTAM? CUI II PASA?" - am pastrat majusculele din textul original).

Stiu ca suna patetic-patriotard, dar daca iti pasa putin de tara asta n-ai cum sa nu te aprinzi cand auzi fraze de genul celei rostite de Ogoranu la cabana Balea in 1952, in fata unui grup numeros de turisti, intr-unul din cele mai grele ceasuri ale grupului sau: "Spuneti, va rog, oamenilor din tara ca mai exista un colt din regatul Romaniei, care nu si-a plecat capul inaintea comunistilor. Si-atata timp cat ne vor sta capetele pe umeri, acest colt de tara va fi liber. Spuneti-le sa-si pastreze increderea ca intr-o zi toata Romania va fi libera" (discursul apare in film).




V-ati dat seama deja ce impact a avut filmul asupra mea. Despre valoarea lui cinematografica, asta-i alta poveste. Spuneam ca a trebuit sa il revad ca sa pot scrie despre el. Atunci am observat imperfectiunile si verigile slabe. In prima discutie cu Constantin "Tica" Popescu, chiar regizorul mi-a spus ca "filmul are unele probleme iar eu sunt primul care le recunoaste".

Eu nu bag de vina ca Portretul...ar fi un sir interminabil de plimbari sau ca sunt "prea multe personaje". La acuzatia asta a trebuit sa raspunda si Ogoranu, aparandu-si cartea: "Nu sunt personaje, draga cititorule, sunt oameni vii, care au trait cu adevarat, care au jertfit mult si care nu mai au pe lumea asta decat cele cateva randuri scrise in volumul de fata...".

Apoi, in film, nici nu trebuie sa deosebim individualitatile din randul partizanilor (intre 12-15 personaje). Ei sunt mai mereu in grup. Si sunt toti ca unul. De aici, cred eu si titlul (Portretul luptatorului...si nu luptatorilor). Acelasi spirit, in corpuri diferite. Pana la urma e vorba de un singur luptator. Toti actorii sunt secundari (sau principali?) in afara poate de Constantin Dita (Ogoranu).

Nu bag de vina nici talentatului tanar actor sau accentului sau de Bucuresti, cu toate ca stilul mucalit/strengar de joc nu prea s-a potrivit cu figura tragica a liderului din viata reala. Dar daca ar exista un premiu acordat pentru casting, eu as vota cu doua maini Portretul... Chiar m-am intrebat din ce joben a iesit trupa asta formidabila de actori tineri (Bogdan Dumitrache, Ionut Caras, Dan Bordeianu, Mimi Branescu, Doru Bocuta, Paul Ipate si o mentiune speciala pentru Alexandru Potocean). Practic sunt aici toti junii importanti, in afara de Dragos Bucur si Andi Vasluianu. Actorii din vechea garda nu au fost o supriza (Teodor Corban, Razvan Vasilescu, Mihai Constantin). Merita aprecieri si filmarile in locatie, imaginea si recuzita (autentica).

Hiba pe care o vad eu este una de logica istorica dar si cinematografica: nu se intelege pentru ce s-au luptat si au murit acei tineri. Nu reiese motivatia sacrificiului lor. Ce-i mana pe ei in lupta? aceasta e intrebarea fara raspuns. Si intrebarea e cruciala pentru film. Altfel ar fi doar o expozitie seaca de fapte. De ce a luptat o mana de oameni pana la capat impotriva uneia din cele perfide masinarii din istorie, (aproape) singuri impotriva tuturor si a tuturor sortilor? Un spectator neavizat (roman sau strain) ar putea crede, in cel mai bun caz, ca au fost doar "rebeli fara cauza", niste golani, ca sa nu zic banditi.

Filmul ii arata pe partizani mai cool decat erau. Dar nu arata ca erau legati prin radacini, valori si preocupari comune. Si mai ales prin credinta. Prea putin din aceste lucruri se vede in film. Din punct de vedere cinematografic pot sa inteleg optiunile regizorului Constantin Popescu. Doar ca nu a fost constant in alegerile sale: unele scene sunt relatate obiectiv, de la distanta, altele "fierbinte", de la firul ierbii pe care se catara "mamarute".

Pana la urma, Portretul Luptatorului...nu e nici documentar, nici film de fictiune. Ma feresc sa-i pun eticheta de docudrama. Cum zice Lucia Nicoara, care a organizat proiectia de gala a filmului la Fagaras (a produs senzatie prezenta in public a lui Ion Ilioi, ultimul partizan in viata din grupul Ogoranu) e un inceput. Un inceput solid si necesar. Sper sa lamuresc toate aspectele neclare intr-un dialog cu autorul filmului, care s-a aratat mai mult decat deschis la discutie. Asa ca ii provoc pe cititorii care au vazut aceasta productie romaneasca sa arunce cu intrebarile lor si promit sa le transmit mai departe.

regizorul si partizanul Ion Ilioi

unul din actori ii saruta mana lui Ion Ilioi

Acest film mi-a schimbat viata. Nu stiu daca o va schimba si pe a voastra. Dar sunt sigur ca va va schimba perceptia despre caracterul nostru national, atat de hulit zilele astea. Fiecare vede ce vrea in acest film, dar pentru mine e o indreptare, o restituire (mai mult decat reconstituire). E o recunoastere ca "eroii luptei zadarnice" (cum i-a numit Octavian Paler pe partizani) nu au luptat in zadar. Daca vom retine in urma filmului ca Fagarasii au fost si inca sunt coloana vertebrala a Romaniei, tot e ceva. In esenta, marele mesaj al filmului si raspunsul la intrebarile mazgalite de mine in timpul vizionarii (PENTRU CINE MAI LUPTA, DE CE N-AU RENUNTAT?) e un citat din Eliade: "Nu sunt pierdute decat acele batalii pe care nu le incepi niciodata".

Sau ca sa fim in ton cu tema, cateva versuri din "poetul inchisorilor", Radu Gyr:
"Infrant nu esti atunci cand sangeri/ Nici ochii cand in lacrimi ti-s/Adevaratele infrangeri/ Sunt renuntarile la vis".

alaturi de celalalt Gavrila al rezistentei din munti,
Gavrila Vatamaniuc, liderul partizanilor din Bucovina

13 comentarii:

  1. Lucica, faina treaba ai facut. Acum chiar imi pare rau ca nu te-am insotit in Fagaras. Asa a fost sa fie, sa mergi singur si sa fii transfigurat de experienta.
    Ma intereseaza si pe mine cartile lui Ogoranu.. daca le detii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Excelenta cronica, abia astept interviul.

    Sa iti spun sincer eu asteptam cu totul altceva de la acest film. Vroiam sa inteleg mai bine personajele, sa inteleg "ce-i mana pe ei in lupta", asteptam niste personaje mai bine conturate. Din pacate cel mai bine conturat personaj este ofiterul de securitate. As fi vrut ceva date despre trecutul personajelor (ce au facut inainte de razboi, ce i-a determinat sa plece in munti,,,).

    Practic un film de la care asteptam enorm s-a transformat intr-un fel de Rambo. Astept cu interes partea a doua (despre Elisabeta Rizea) am senzatia ca o sa imi placa mult mai mult.

    RăspundețiȘtergere
  3. Felicitari pentru cronica, felicitari pentru puterea de a devenii altul. Tot respectul.

    Cartile badiei Ogoranu si multe altele le poti achizitiona si de la Pravalia 'Totul Pentru Romania': http://pravaliatotulpentruromania.blogspot.com/

    Filmul este facut pentru cei care cunosc deja multe amanunte despre rezistenta din munti. Daca ar fi aratat toate amanuntele mentionate de tine, era un film de roman foileton, ca Santa Barbara, dar fara sa aiba 0,1 % din bugetul acelui film...

    RăspundețiȘtergere
  4. Lucica, o completare, daca imi permiti. Tara despre care atat de frumos scrii si pe care spui ca ai descoperit-o prin filmul lui Popescu jr. nu credea doar in Dumnezeu si in neam. Credea mai ales in Biserica. Un detaliu semnificativ, cred. La urma urmei, flacaii acestia ca brazii credeau in Ortodoxie, nu erau protestanti. Sa dea Dumnezeu sa te patrunda tot mai mult fiorul acesta pe care l-ai intrezarit in PORTRET. Sa fie doar o schita pe care s-o imbogatesti pe parcurs.
    Merita viztiati si Steinhardt cu JURNALUL FERICIRII, si C Noica pentru RUGATI-VA PENTRU FRATELE ALEXANDRU si mai ales Soljenitan pentru ARHIPELAGUL GULAG si, revenind la filme, Abuladze pentru CAINTA sa. Si atatia altii. Dupa cum cred ca merita sa nu mai stai in pragul Zonei. Sa indraznesti, cum se spune. Dar toate, nu-i asa, la vremea lor. Numai de-am avea noi intelepciunea sa recunoastem cand vine acea vreme...

    RăspundețiȘtergere
  5. Rar mă las influențată de blog-uri sau de articole aflate în online ( puține sunt cele care mă mișcă ), însă textul acesta ... îți mulțumesc.

    RăspundețiȘtergere
  6. @saskiul: o mica completare la completarea ta: nu stiu cata importanta are, dar Ogoranu a fost greco-catolic.

    In rest am notat toate punctele de reper recomandate. N-o sa stau in prag. O sa le vizitez pe toate pe dinauntru, cat mai degraba.

    Si ma bucur ca inca mai facem ping-pong de idei: http://pseudokinematikos2.blogspot.com/2011/08/awakening.html

    RăspundețiȘtergere
  7. @Miscellaneous: eu iti multumesc!
    E mai mult decat imi puteam dori.

    Vezi poate te misca si replica lui Marian Radulescu: http://pseudokinematikos2.blogspot.com/2011/08/awakening.html

    RăspundețiȘtergere
  8. Cine mai vrea sa fie un colt de tara liber sa ma contacteze pe adresa :haiduc_trist@yahoo.es

    RăspundețiȘtergere
  9. Se vede ca ai prins esenta filmului si a povestii. Si eu am ramas cu aceleasi impresii dupa ce am vazut filmul - daca incerci sa vezi mai departe de insiuruirea de scene, si sa intelegi povestea, e fantastic. Si ajungi sa-ti dai seama ca oamenii astia au fost ultimii haiduci ai romanilor, haiduci care luptau in primul rand pentru ceilalti, si nu pentru ei...

    RăspundețiȘtergere
  10. @kNOX

    Nu numai ca m-a prins filmul, dar m-a prins si povestea lor.

    Asa am simtit si eu, exact cum zici.
    E forma absoluta de altruism si simt al comunitatii ce au facut oamenii aceia, dincolo de vederile lor politice (acolo unde erau).

    RăspundețiȘtergere
  11. Asa cum scria si Ogoranu in cartea lui. La vremea lor si lung timp dupa toate personalitatile istoriei noastre cu fost tradate si uitate. Apoi dezgropate pentru a ne mandri cu ele dupa mult timp.

    Asa va fi si cu partizanii anticomunisti. Acum autoritatile de orice culoare ii ignora. Nu ar rezista comparatiei! Peste 100-200 de ani vor fi alaturi de Mihai Viteazul, Horia si altii in timp ce eroii timpului vor avea exact aceeasi soarta.

    Nu suntem in stare sa ne revenim. Niciodata.

    RăspundețiȘtergere
  12. @Sabin

    partial sunt de acord cu tine

    cred ca oamenii astia au luptat tocmai cu speranta ca o sa ne revenim...vreodata...

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.