Marele Ecran: Avem de udat copacul uscat ce a rămas în grija noastră

duminică, 4 august 2024

Avem de udat copacul uscat ce a rămas în grija noastră

text de Mihaela Stegărescu

De obicei, un film care-mi place îl miros măcar de pe la mijlocul acestuia, dacă nu mai devreme. Nu a fost cazul și cu Sacrificiul de Andrei Tarkovski, unde, deși am fost foarte atentă la detalii, m-am plictisit și am obosit de ritmul său. Totuși, am sărit de pe scaun cu ochii gata să-mi iasă din cap când am ajuns la scena de final. Abia atunci am realizat că acest final era inevitabil și că pot înțelege de ce așa și-a încheiat activitatea marele regizor rus. Sacrificiul este numit de mulți admiratori ai lui Tarkovski drept un film-testament, lăsat tuturor spre tălmăcire și dezghiocare.

Filmul este acoperit de un voal subțire alb, care ar putea fi de mireasă, cu încrengături de un nou început, sau poate fi doar o perdea ce încearcă să ascundă un final. Eu am perceput această ceață ca fiind o tușă subtilă a spiritualității. Așa, un alb șters, care, odată cu desfășurarea acțiunii, absoarbe din alte culori și reușește să le includă pe toate.

Sacrificiul este un film-poem, în care filmul se suprapune pe celelalte forme de artă, creând un melanj de imagini elocvente. Simbolistica este una dintre lentilele folosite de regizor pentru a se apropia de forma sa preferată de artă, un mod încifrat de a dezvălui probleme sociale și istorice. Este un film care nu urmează neapărat o acțiune lineară, ci mai degrabă evocă stări pe care cu toții le-am contemplat la un moment dat. Este ca o invitație la vals, în care pașii principali constau în tematici inevitabile ale vieții omenești, iar fiecare pas aduce o nouă întrebare. Povestea ia o turnură nebuloasă, făcându-mă să pun la îndoială geniul regizoral sau să o consider o prostie. După care am cugetat puțin: situațiile extreme cer soluții extreme.

Vedem o copie a unei picturi de Leonardo da Vinci, ,,Adorarea magilor”, şi nu-mi dau seama dacă din cauza că nu a fost finisată este așa de grotescă, sau dacă așa a dorit autorul. Practic, magii, care ar trebui să radieze de bucurie, influențați de evenimentul excepțional, sunt reprezentați, mai degrabă, cu niște chipuri diabolice. Odată ce personajul principal, Alexander (Erland Josephson), se lasă hipnotizat de pictură, începe să se cutremure cerul. Alexander e un actor ce a renunțat la scenă și s-a retras în cochilia sa pentru a se putea concentra și mai mult pe ideile lui filosofice, care-i ritmează acțiunile în exterior.

Într-un spațiu gol, unde timpul vorbește pe altă limbă, pe o insulă unde urma să aibă loc o minivacanță cu ocazia zilei de naștere a lui Alexander, lucrurile capătă un aer absurd. Se anunță începerea celui de-al Treilea Război Mondial. Toți cei prezenți, Alexander, soția și fiica acestuia (Susan Fleetwood, Filippa Franzén), menajera (Valérie Mairesse), Victor, un prieten (Sven Wollter) și poștașul acelor ținuturi (Allan Edwall), reacționează concomitent, dar diferit la tragicul eveniment ce se apropie. Nuanțele filmului sunt fructificate prin coloana sonoră compusă odată din aria lui J.S. Bach ,,Erbarme dich, mein Gott”, interpretată în St. Matthew Passion, și flautul japonez al lui Watazumido Shuso.

Alexander se propune drept jertfă absolutului moment, astfel se declară Cerului potrivit ca sacrificiu pentru a salva omenirea. După ușă vine o soluție de la Otto, cum că este nevoie de un act sexual între Alexander și Maria (Guðrún Gísladóttir), o altă menajeră a casei, despre care se crede că este o vrăjitoare. După înfăptuirea ritualului cu Maria, Alexander este dispus să meargă și mai departe. Decide să dea foc la casă, astfel săvârșește un Catharsis menit să curețe și mai mult din păcatele locului pentru a salva omenirea.

În locul copacului, unul dintre simbolurile pilon din film, care apare și în ,,Adorarea magilor”, doar că acolo are viață, este plantat un altul, uscat de această dată, de către Alexander împreună cu băiatul său (Tommy Kjellquist). Moment prielnic pentru a-i comunica fiului (nouă, de fapt) o poveste, un exercițiu, un stil de viață pentru a supraviețui acestei lumi amenințătoare. Anume, reușita unui ucenic călugăr de a readuce la viață un copac uscat, plantat pe munte, prin consecvența și speranța cu care s-a îngrijit de acesta. O circularitate spectaculoasă și plină de semnificații în scena de final, unde fiul lui Alexander stă culcat la poalele copacului și pune la îndoială începutul Evangheliei lui Ioan: ,,La început a fost cuvântul”, prin curiozitatea sau poate cunoașterea și înțelegerea lumii altfel decât cea percepută prin cuvânt (,,De ce, papa?”).

Oare să ne spună Tarkovski că vom ajunge la o altă naștere, o altă ,,Adorarea a magilor” dacă vom îngriji sârguincios de cele sfinte pe care le avem printre noi? Așa mi s-a părut: ,,Dacă am face în fiecare zi, exact în același moment, în mod constant, unul și același lucru, ca un ritual, sistematic, neabătut, în fiecare zi, exact în același moment, lumea s-ar schimba. Ceva s-ar schimba în ea, nu se poate altfel.”

Cronică scrisă ca parte a atelierului de critică de film, coordonat de Victor Morozov, în cadrul celei de-a 11-a ediţii a Festivalului Ceau, Cinema!