Marele Ecran: O doamnă a trecutului - “Doamna din Constantinopol” şi retrospectiva Judit Elek

miercuri, 31 iulie 2024

O doamnă a trecutului - “Doamna din Constantinopol” şi retrospectiva Judit Elek

text de Bianca Ivan

Judit Elek, o cineastă maghiară recunoscută internaţional pentru munca sa, a fost centrul retrospectivei organizate în cadrul ediţiei 2024 a Festivalului Ceau, Cinema! de Asociaţia Pelicula Culturală în parteneriat cu Institutul Liszt – Centrul Cultural Maghiar din București şi Arhiva de Filme din Ungaria.

Născută în Budapesta în 1937, Judit Elek a studiat la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din Budapesta (numele actual), iar în 1961 a fondat împreună cu colegii săi studioul Balázs Béla, care avea ca scop exprimarea artistică nemărginită. În cadrul acestui Nou Cinema, cineasta a realizat memorabile demersuri, arătând într-o natură directă realitatea maghiară sub regimul comunist şi modul în care se formează, se susţin şi se destramă relaţiile interpersonale, opera lui Judit Elek fiind o frescă a societăţii maghiare.

Această temă este abordată şi în Doamna din Constantinopol (Sziget a szárazföldön, titlul original, s-ar traduce Insulă pe uscat). După spusele cineastei, este vorba de o zicală maghiară care în orice altă limbă e intraductibilă, semnificând o persoană foarte singură. Debutul cinematografic în lungmetraj al regizoarei este, precum ne destăinuie titlul, un film despre o bătrână solitară care încearcă să îşi depăşească condiţia singurătăţii, dorindu-şi compania celorlalţi cu orice preţ. Astfel, încearcă să facă parte din comunitatea de locatari a blocului său. Ea e, în fond, o doamnă a trecutului, fiecare pas făcut fiind unul în spate, în negura timpului. Fiecare element nou din viaţa ei, fiecare nouă persoană este declanşatorul unor reminiscenţe a tinereţii sale; niciuna dintre aceste figuri nu este de sine stătătoare, aducând cu ea molima amintirii. Fantomatic, persoanele intră şi ies din viaţa ei, precum şi din cadru. Deşi caută conexiunea şi bucuria oamenilor noi, protagonista noastră ajunge să fie blocată în urmărirea unui nou care de fapt se transpune în trecut.

Un moment de cotitură este moartea locatarului care unea întreaga comunitate prin boala sa, prin nevoia sa de asistență. După înmormântarea ce a avut loc simbolic pe acoperişul blocului şi la care au fost prezenţi toţi vecinii, sensul comunitar al blocului se pierde. Aceștia, sătui de prezenţa celorlalţi, îşi doreau ceea ce ea detesta atât de mult, solitudinea. Astfel, suntem aruncaţi în înverşunata căutare a protagonistei de-a îşi da la schimb apartamentul – obicei complet nefamiliar nouă – prea mare pentru ea, cu unul mai mic care să fie potrivit pentru o doamnă aşa în vârstă şi singură ca dânsa. Locuinţa ei, plină de talismane ale trecutului, este o cutie a Pandorei, care aduce cu sine amintirea plină de viaţă a tatălui său marinar, dar în ale cărei adâncuri se ascunde rutina monotoniei care îi este de fapt realitate, un vinyl vechi care abia se mai învârte, doina unor timpuri de mult apuse, nenumăratele mese gătite şi servite singură, cărţile de joc pe care le înşiră mecanic, neavând cui să i le împartă, o rutină de care nu poate scăpa şi care îi dezvăluie adevărata natură a prezentului său.

Căutarea unui apartament ne plimbă prin diferite spaţii, inclusiv locuinţe din blocul în care aceasta trăieşte. Ne ciocnim de o aglomerare de oameni care convieţuiesc într-un spaţiu claustrofobic, băile care sunt împărţite între locatari pe ore sau zile, camerele de o persoană care sunt uneori delimitate doar de o perdea. Spaţii unde te poţi aştepta să trăiască peste zece persoane. Apogeul sufocării, al agitaţiei, al spaimei de necunoscut, al singurătăţii este atins în momentul în care apartamentul rămâne fără aer, copleşit de marea de oameni veniţi să îi inspecteze fiecare colţişor şi pânză de păianjen. Locuința ei se metamorfozează într-un spaţiu de dans, printre naufragiile trecutului se nasc noi relaţii între aceşti străini, dar niciodată cu bătrâna, care rămâne ca un far menit să dăinuie asupra lor, observând, incapabil să se apropie.

Schimbul de case nu aduce de la sine leacul la singurătate. Mutată într-o nouă locuință, singurătatea ei capătă o altă formă, mulându-se pe noile suprafeţe ale casei. Este înconjurată din nou de trecutul său, acelaşi cântec vechi, auzit înfundat, acelaşi joc de cărţi împotriva ei însăşi, aceeaşi rutină. După ce entuziasmul mutării se disipă, în aer pluteşte acelaşi miros îmbâcsit de vechi, aceeaşi singurătate rece de care protagonista noastră nu mai poate fugi, rămânând doar să se aline cu amintirea unor clipe petrecute de mult în Constantinopol.

Doamna din Constantinopol este un mozaic al amintirilor, al unui trecut perpetuu prezent. Un film al reminiscenței tinereţii, aduse la lumina prin prisma unor întâlnire fugitive.

Prezentarea austeră a spaţiilor este una dintre caracteristicile distincte ale operei semnate de Judit Elek, întâlnită atât în Poate mâine/Majd holnap (1980), cât şi în ultimul film din retrospectiva dedicată cineastei, Ziua Mariei/Mária-nap (1984).

Cronică scrisă ca parte a atelierului de critică de film, coordonat de Victor Morozov, în cadrul celei de-a 11-a ediţii a Festivalului Ceau, Cinema!