sâmbătă, 27 noiembrie 2010
Cinema Voyeur
Am vazut zilele astea doua filme mai iesite din comun, doua piese de cinema experimental ce-ar putea reprezenta directii noi de a face film sau, in orice caz, sensibil diferite. Ambele filme, desi din zone diferite si folosind metode diferite de redare, au drept subiect aceeasi idee a voyeurismului, a urmaririi cu privirea, a contemplarii ca arta. Si, dincolo de asta, a efectului pe care urmaritul il produce asupra privitorului.
1. Shirin (2008). Abbas Kiarostami e probabil cel mai reprezentativ regizor iranian sau macar unul din cineastii valului persan aclamati de critici. Shirin e primul film al sau pe care il vad, asa ca nu il pot judeca din perspectiva celorlalte titluri. Dar experienta mea personala imi spune ca asa ceva nu am mai vazut iar cei in cunostinta apreciaza lucrarea ca fiind o schimbare de registru pentru iranian. Ca sa intelegeti mai bine e indeajuns de spus ca in cazul lui Shirin nu ajungi sa urmaresti actiunea povestii ci reactia celor care o "vad" (mai corect ar fi asculta) intrucat obiectivul camerei este permanent fixat pe chipurile a 115 femei, spectatori muti intr-o sala de cinema. Femeile sunt actrite din lumea filmului iranian plus Juliette Binoche, o prezenta recurenta in filmele lui Kiarostami, iar povestea pe care ele o asculta/vad e poemul persan din sec XII - Khosrow si Shirin. Personal nu ma asteptam sa fiu atat de captivat de un asemenea film dar dramatica poveste de iubire, care rivalizeaza cu Romeo si Julieta sau Tristan si Isolda la orice ora, e fascinanta. Regina Shirin povesteste surorilor ei in flashback o istorie dureroasa de dragoste si razboi in care ea, o printesa armeanca, si Koshrun, un print iranian, au fost aruncati de soarta. Filmul e de o tristete imensa iar lucrul asta transpare de pe chipurile celor 115 femei care se succed in prim plan: ele zambesc, ofteaza, se incrunta sau plang, iar asta timp de 1 ora jumate. Efectul e comparabil cu ascultarea unei piese de teatru cu ochii inchisi, concentrandu-te pe sunete si voci, la care adaugi emotiile transmise prin empatie de femeile spectator. In mod clar ceva unicat.
2. En la ciudad de Sylvia (2007) are de-a face cu un alt tip de voyeurism, unul in care victimele nu cunosc faptul ca sunt contemplate. Orasul Silviei e un caz tipic de film european. Coproductie franco-spaniola, regizat de un spaniol, vorbit in franceza si filmat in Strassbourg (capitala europeana, sediul PE) e un manifest pentru libera renuntare la identitate si pierderea in peisaj. Un El asteapta pe terasa unei cafenele ore in sir. Nu stii ce anume sau pe cine. Pare artist intrucat deseneaza ceva intr-un caiet. Majoritatea timpului insa studiaza "fauna si flora" locala, femeile din jur. La un timp pare sa recunoasca o Ea si chipul i se schimba. Pleaca in urmarirea ei pe stradute pietruite si ulite labirintice intocmai ca un tip cu intentii dubioase. O pierde, o regaseste si in cele din urma ii adreseaza unul din putinele cuvinte ale filmului: Sylvie? Dar dansa, dupa ce initial pare sa confirme, ulterior neaga cu aparenta dezamagire. A doua zi tipul e din nou in postura de privitor: orasul, oamenii, forfota de pe strada, cladirile, micile detalii care stabilesc identitatea unui oras. In fapt, filmul asta e mai putin despre Sylvie cat despre oras. Privindu-l descoperi in tine sentimentul ala de turist anonim intr-un oras strain si-ti spui ce mult ti-ai dori sa te mai pierzi pe-o ulita dinaia ori sa sezi boem la o terasa. Daca vreti sa-l urmariti aveti grija sa nu fiti intrerupti. Filmul ruleaza destul de molcom si e probabil sa pierdeti interesul.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.