vineri, 5 iunie 2015
Corespondențe TIFF
THE NAME GAME
Răzvan ne-a scris anul trecut de la TIFF. Anul ăsta am mai apucat să schimbăm impresii și între filme, cînd ne nimeream la aceleași spații de proiecție sau în drum spre ele. Deși jumătate de festival am fost amândoi în Cluj, am apucat să stăm doar un sfert de oră la o bere, pentru că așa e cu cinemaniacii. La TIFF filmele sunt mai importante ca orice. Sunt ca o religie. Mai jos, un enoriaș vă povestește impresiile lui din primele 4 zile de "pelerinaj" (Răzvan și-a luat concediu special pentru festival și, pentru a nu știu cîta oară, stă toate cele 10 zile).
Răzvan ne-a scris anul trecut de la TIFF. Anul ăsta am mai apucat să schimbăm impresii și între filme, cînd ne nimeream la aceleași spații de proiecție sau în drum spre ele. Deși jumătate de festival am fost amândoi în Cluj, am apucat să stăm doar un sfert de oră la o bere, pentru că așa e cu cinemaniacii. La TIFF filmele sunt mai importante ca orice. Sunt ca o religie. Mai jos, un enoriaș vă povestește impresiile lui din primele 4 zile de "pelerinaj" (Răzvan și-a luat concediu special pentru festival și, pentru a nu știu cîta oară, stă toate cele 10 zile).
Deşi sună a clişeu, Clujul respiră TIFF zilele astea, iar replica dată de
o prietenă din Cluj (“și maică-mea e tiffăriţă”) a fost pentru mine imboldul suficient pentru a savura şi respira TIFF încă o dată. De multe ori, alegerea titlurilor (traduse şi adaptate în română) nu sunt cele mai inspirate. Așa că anul acesta mi-am propus să scriu un
pic diferit și anume să dau propriul meu nume filmelor vizionate, poate pentru a le rumega/ asimila mai bine.
(ziua 1 – vineri seara)
Tribul
Sau “Noptiera” cum mi-ar plăcea să-l numesc. De fapt sunt mai multe noptiere şi sunt arme letale. Un internat de surdomuţi este faţada pentru o întreagă reţea
de prostituţie şi trafic de droguri. Filmul surprinde prin imagini
dure, aproape de nesuportat. Când, după vizionare, m-am întâlnit
întâmplător pe strada cu Lucian Mircu şi Ionuţ Mareş şi m-au întrebat dacă e cazul să-l aducă în Timişoara la Ceau! Cinema, am spus nu. Dacă la Tiff, lumea din sală s-a înjumătăţit spre final pentru a-şi
rezolva diferite probleme legate de moliciunea stomacului, atunci cinefilii din
Timişoara ar putea lăsa sala goală, cu câte un
bileţel ca la chioşcul de la Loto: Vin imediat. Altfel, e un film de referință.
Ziua 2 – 30.05
Dearest – Răpirea ( Qin Ai De ) Regizor:Peter
Ho-Sun Chan Tara:China An:2014
L-aş numi “Alergie la piersici”. Alergie pe care o are copilul din film la respectivele fructe şi grija pe care i-o poartă cei din
jurul acestuia, fie că e vorba de părinţii biologici sau cei adoptivi
(răpitorii). Dintre toate animalele, omul este singurul care are nevoie
de protecție timp mai îndelungat. Constituind o problemă acută în China, răpirile de copii au dat naştere unor grupuri de suport pentru părinţii în
suferinţă. Au mai dat naștere la escrocherii pe seama celor
care-și caută copiii. Mie mi-a amintit de bancul cu zmeoaica și zgripțuroaica, în care una crește copilul celeilalte.
Nobody from Nowhere (Un illustre inconnu)
Regizor: Matthieu Delaporte (Franţa, 2014)
Uşurinţa cu care îi
imită pe ceilalți un om fără viaţă proprie, te pune pe gânduri. L-aş denumi “La chat” – Pisica, pentru că personajul principal are toate abilităţile unei feline. Cel mai bine l-a ghicit un violonist celebru, pe care ilustrul necunoscut urmează să
îl imite definitiv. Violonistul cânta cu spatele la public “pentru că citesc cu uşurinţă feţele fiecărui om din sală, iar pentru că
oamenii nu sunt pasiunea mea, nu vreau să le cunosc vieţile. În schimb, când mă
uit la tine, nu văd nimic. Tu est comme une chat”.
Wild Life (Vie Sauvage )
Regizor: Cédric Kahn (Belgia, Franţa, 2014).
Nume alternativ: Bariera. Despre limita
dintre ce înseamnă să trăieşti liber, să ieşi din sclavia societăţii conformiste pe care toţi o urâm, dar de care
ne e teamă să ne desprindem. Atunci când te eliberezi singur e ok (ți-a ales propriul destin). Însă când ai doi copii mici şi le oferi liberul arbitru la 6-7 ani e altceva. Singura barieră e poate doar în mintea noastră
care alege între liniştea şi sălbăticia
unui foc de tabără sau confortul unui şemineu. Bariera mentală
între şcoala normală şi “home
schooling” şi în general între tot ce însemnă libertate şi societate poate fi ridicată de puţini oameni şi în general cu consecinţe pe termen lung.
Magical Girl
Titlul subiectiv: Puzzle. Regizorul construieşte la început frumos, aproape clasic. "Tată, am voie să-mi aprind o
ţigară - pentru că n-am fumat niciodată?" întreabă fetiţa de 12 ani, bolnavă de leucemie. Sfatul tatălui, după ce-i pune
ţigareta în gură este să tragă fumul direct în piept, să nu tușească. A doua întrebare: "Tată pot să beau un gin tonic?" "Gin cred că mai este, dar
stăm prost cu tonicul". Însă jocul se poticneşte din cauza unei piese lipsă. Așa că porneşte dintr-o altă parte a mesei și continuă pe un al treilea plan. Dacă,
de obicei la un joc de puzzle, râmâi la sfârşit în minus cu una sau două piese,
aici rămâi cu o piesă în plus.
Ziua 3 –
31.05
Vizita (Michael Madsen)
Pentru
că nu poţi documenta ceva ce încă nu s-a întâmplat, acest documentar ar putea intra la categoria “Amintiri despre viitor” (ca în romanul lui von Danichen). Eu l-aş fi denumit “What if they don’t come in peace?”, cel mai înspăimântător scenariu în cazul “vizitei” unor entităţi pe planeta Pământ. Interesantă şi opinia cercetătorului american care, speculând pe ideea că nu suntem singurii din Univers, ridică
întrebarea: “Dar suntem singurii
de aici de pe Pământ?”
Scrisoare
către rege (Brev til Kongen)
(Norvegia, Emiratele Arabe Unite)
Proiecţia oferită gratis de TIFF în cadrul secţiunii Focus Norvegia (poate şi de aceea
lipsa acurateţii sonorului a fost totuşi scuzată de
public) spune poveştile unor refugiaţi kurzi, care încearcă într-o
singură zi, în excursie cu autobuzul la Oslo, să-şi pună la punct trecutul şi viitorul, într-un mod mai mult sau mai puţin “musulman”.
Titlul potrivit pentru mine ar fi “Autobuzul" care, ca şi viaţa, e plin de incertitudini. Nu ştii dinainte câţi vor urca şi unde se vor da jos.
Goodnight
Mommy
Cel mai interesant de până acum, mi-a amintit de The others. În sală s-au înabuşit căteva strigăte, s-au întărit câteva
stomacuri. Mai nimerit titlul original Ich seh, Ich seh (Eu
văd, eu văd) deși eu i-aș fi zis “Măştile”, pentru că fiecare protagonist poartă câte una. Evoluţia filmului, de la joc la „război”, de la film de
familie, la film semi-horror lasă urme pe retină pentru tot restul zilei,
iar finalul neşteptat, un pic hollywoodian îţi taie respiraţia.
Ziua 4 – 1 iunie
Court / Tribunalul
4 personaje
aflate în cele 4 roluri ale unei judecăţi la tribunal, 4 vieţi, un proces.
Prins între legi demodate şi morală, între argumente logice, pe stil american
şi demagogie, filmul e reprezentativ pentru cultura indiană modernă. Şi tocmai
acest amestec, precum şi jocul actoricesc al personajelor principale, m-a
trimis cu gândul la titlul alternativ Scena. Pentru că e nevoie de o scenă, pe
care cântăreţul popular Sharmila Pawar îşi poate spune şi cânta frământările de
natură socială (aceste idei inflamabile conduc, în ochii legii, la sinuciderea
unui muncitor vidanjor). E nevoie de un regizor bun ca să ducă până la
capăt acuzaţiile, e nevoie şi de public pentru a simpatiza cu eroul
nostru popular, dar mai presus, e nevoie de o scenă, pe care
să urce toţi cei implicaţi şi să încerce să ne convingă de veridicitatea versiunilor
lor. Pe mine m-au convins (toţi) că, în India, acest amalgam face parte
din viaţa lor şi trebuie să-l acceptăm ca atare.
Fusi / Virgin Mountain
De la Game of Thrones
încoace nu mai întâlnisem un personaj care să se numească „Muntele”. Fusi, un adult de 45 de ani, mare cât un munte şi
virgin ca o fecioară, prin ai cărui ochi şi suflet descoperim o lume mai bună,
plină de iubire, în contradicţie cu prejudecăţile societăţii „normale”. „Debaraua” – titlul poate neinspirat
ales de mine – mă trimite cu gândul la depresiile, închiderea în sine a unei
femei aparent obișnuite, dar şi la viaţa în
afara acestei debarale, a unui om cu „defecte” fizice evidente, dar cu calităţi sufleteşti ce transcend aparenţele.
Under Electric Clouds
Titlul subiectiv: Calul
Cu imagini superbe şi multe simboluri, a căror desluşire o las în
seama celor mai pricepuți. Totul e construit în jurul artei
(modernă sau clasică), blocul modern neterminat, grădina de sculpturi semi-distruse de pe malul mării, muzeul, arhitectul neînţeles, statuia ciopârţită a lui Lenin pe fundalul clădirii neterminate etc. Pentru mine, o nostalgie un pic
nebună și cam artsy.
A Hard Day
(Coreea de
Sud)
M-a ţinut cu sufletul la gură. O zi obișnuită din viața unui polițist care își înmormântează mama: mafie, mormane de bani şi droguri. Toate situaţiile sunt la
limita dintre viaţă şi moarte și dintre credibil și grotesc. Die Hard, varianta sud-coreeană (al câtelea episod nici nu mai contează). (corespondență de Răzvan Băloi)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.