luni, 11 iunie 2012

După 40 de ani

NUNTA DE PIATRĂ, LA TIFF

Pînă la urmă, am avut un corespondent şi la Cluj. Marian Rădulescu a fost la o Nuntă...


În 1988 aveam să ajung pentru întâia oară la Festivalul Filmului de la Costineşti, a cărui primă ediţie avusese loc în urmă cu 11 ani. Costineştiul era, în România, o oază de libertate în anii aceia cenuşii. Am ajuns, în vara asta, la TIFF (Festivalui Internaţional de Film „Transilvania”, organizat anual la Cluj), tot la 11 ani după prima sa ediţie. Am dorit să văd doar două filme.  
Cu jumătate de oră înaintea primei proiecţii am ajuns, cu fiul meu cel mare, Theodor (Ioan, fiind prea mic, s-a plimbat cu mama lui prin oraş), la cinematograful „Florin Piersic” (renovat, cu fotolii comode, sunet Dolby, aer condiţionat). Sala s-a umplut, cred, în proporţie de aproximativ 30%. Am văzut pentru întâia dată Nunta de piatră într-un cinematograf. La final au urcat pe scenă Ursula Woltz, Dan Piţa, Iosif Demian, Helmut Sturmer şi Mircea Diaconu. 

Personajul Toboşarului (Dezertorului) interpretat de Diaconu (aici la debut în film) a provocat aplauze la scenă deschisă. Actorul (acum şi Ministru al Culturii) e de părere că filmul rezistă pentru că spune o poveste. Apoi a început să cânte, ca personajul său din film (dublat acolo de vocea de contratenor a lui Dorin Liviu Zaharia): 
Toate fetele se duc
La umbra de nuc
Numai eu nu mă mai duc
La umbra de nuc
Căci pe mine nu mă lasă
Badea-l meu de-acasă
Că i-e frică că m-oi pierde
În pădurea verde...
Dacă mai trăia Leopoldina Bălănuţă, marea actriţă ar fi invocat, poate, perenitatea poeziei şi a muzicii din acest film-poem – dimensiuni ale spiritului care „pot alcătui suflete armonioase”, care îi pot face pe oameni „buni, echilibraţi, sănătoşi”. Fără ele (arăta actriţa într-un interviu acordat Eugeniei Vodă, citând-o pe profesoara ei din Institut), oamenii vor fi „împrăştiaţi ca pulberea”. 

Nunta de piatră spune povestea unei nunţi de la care o mireasă frumoasă şi săracă fuge de un mire urât şi bogat, dar şi povestea unei altfel de nunţi, în care o fată ce moare prematur este înmormântată, în veşminte de mireasă, de mama sa îndurerată. Aceasta este dimensiunea tragică a filmului regizat de Mircea Veroiu şi Dan Piţa, filmat de Iosif Demian (decoruri: Helmut Sturmer, Radu Boruzescu) şi pus pe note de Dan Andrei Aldea şi Dorin Liviu Zaharia (care cântă cu vocea şi la fluier). Pentru toţi a fost un debut strălucit în lung-metrajul de ficţiune. Primul segment, „Fefeleaga”, stă sub semnul adunării (de har), prin sârguinţa unei femei vâduve ce-şi poartă cu demnitate crucea prin viaţă. Al doilea, „La o nuntă”, stă sub semnul risipirii: o mireasă fuge cu ceteraşul de la nunta ei, în timp ce mulţimea dezlăţuită de nuntaşi îl omoară în bătaie pe toboşarul ce devine ţap ispăşitor. 



Cu Andreea şi Peter (proaspeţi organizatori, alături de Marele Ecran, ai ZFANG la Timişoara, veniţi şi ei la TIFF pentru Nunta de piatră) am comentat şi Memoria de piatră – documentarul realizat de Iosif Demian în memoria lui Mircea [Veroiu], Poldi [Leopoldina Bălănuţă] şi Chubby [Dorin Liviu Zaharia] pe care l-am văzut împreună, într-o altă sală de cinema, la fel de elegantă. 
 
Clujul în sine mi se pare un oraş elegant, curat, cu aer occidental. Finalul oarecum pesimist (în ceea ce priveşte soarta incertă a localităţii Roşia Montană) din Memoria de piatră a fost criticat de o spectatoare ce mărturisea că sunt destui cei care nu vor să plece de acolo, deşi au fost ademeniţi cu bani. Figurile de bătrâni (locuitori din Roşia Montană de azi, mulţi dintre ei făcând figuraţie la Nunta de piatră şi Duhul aurului, în 1971) din Memoria de piatră mi-au amintit de chipurile din O lacrimă de fată, debutul propriu-zis în regia de film al lui Iosif Demian (după co-regia, alături de Andrei Blaier, la Urgia). Un alt spectator (un tânăr despre care aveam să aflu că este librar în Bucureşti) a spus că îi plac filmele lui Mircea Săucan, dar acum a fost (din nou) copleşit de splendoarea imaginii de la Nunta de piatră (filmul românesc pe care, mi-a mărturisit el, l-ar lua cu el în spaţiu). 

Spre casă ne-am oprit, preţ de o seară şi-o dimineaţă, la mănăstirea Lupşa, nu departe de Roşia Montană. Pe drum aveam să meditez atât la plimbările pe străzile cosmopolite ale Clujului, împreună cu familia, cât şi la importanţa cuvintelor pe care, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, le scrii (şi apoi le publici, fără niciun interes material) într-un comentariu despre un artist sau despre nişte filme. Cronicarul (comentatorul, analistul, recenzorul) va da socoteală, vrând-nevrând, atât pentru ceea ce a scris, cât şi pentru ceea ce nu a scris (pentru că şi tăcerea e o formă de partizanat). În ceea ce mă priveşte, am ales să mă hrănesc doar din entuziasmul artiştilor Nunţii de piatră din primii lor ani de creaţie (the bright side of life). Atunci când sunt la faza de „inspiraţie”, opera lor este – pentru cei încă neridaţi la suflet – o „scară spre desăvârşire”. De pe care (autor sau co-autor: critic, spectator), dacă nu ştii cum să te porţi, se întâmplă chiar să cazi. (Marian Rădulescu)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu